PS Petru Gherghel: Scrisoare pastorală

Fericitul Anton, între cultul Maicii Domnului
şi taina sfântă a Euharistiei

Gânduri la celebrarea dublei naşteri
a episcopului martir Anton Durcovici
17 mai 2019

Luna mai, a fiecărui an, reprezintă un moment special pentru a ne aminti de persoana fericitului episcop martir Anton Durcovici.

S-a născut pentru acest pământ în ziua de 17 mai 1888 şi a fost declarat fericit, intrând astfel în calendarul Bisericii ca unul care a avut bucuria să fie introdus între cei care au primit coroana sfinţeniei, cu drept de a fi numărat printre cei care stau în jurul tronului lui Dumnezeu şi al mielului, începând cu 17 mai 2014, lună denumită în popor luna florilor, lună închinată cinstirii Maicii Domnului, cea mai frumoasă floare a Bisericii creştine.

Cei care l-au cunoscut şi i-au stat alături au putut constata marea sa devoţiune şi încredere în preacurata Fecioară Maria, floarea florilor şi a bucuriei.

Întâlnirea şi prăznuirea celor două evenimente în aceeaşi lună şi în aceeaşi zi nu cred că trebuie considerate doar o simplă coincidenţă, ci un adevărat semn de recunoaştere a legăturii sale cu Maica Domnului, o moştenire de mare preţ sădită în sufletul său de însăşi mama lui, Maria Durcovici.

Crescut într-un climat fericit, lângă o astfel de mamă profund creştină, el a deprins, încă din copilărie, bucuria evlaviei către Maica Sfântă, pe care nimeni şi nimic nu au mai fost în stare să o clintească din inima şi viaţa sa.

Fidel exemplului mamei sale pământeşti, copilul, tânărul, seminaristul devenit preot şi, mai apoi, prin harul lui Dumnezeu, ridicat la demnitatea de episcop, vrednicul slujitor al Maicii Sfinte şi al poporului credincios a ales-o de ocrotitoare iubitoare şi mamă cerească pentru totdeauna. Această devoţiune şi această încredere în noua sa mamă l-a ajutat să nu se despartă niciodată de acela pe care Fecioara Maria l-a născut pe pământ, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu şi mântuitor al tuturor oamenilor.

Fiind ales să fie educator şi formator al tinerilor generaţii, mai ales al viitorilor candidaţi la sfânta Preoţie, iar în cele din urmă episcop şi păstor al poporului credincios din Moldova, marele iubitor al Maicii Sfinte a voit să imprime în sufletul tuturor noilor fii sufleteşti imaginea celei mai sfinte mame, care nu poate să-i uite nicicând pe fiii săi, ocrotindu-i împotriva furtunilor ce s-au abătut asupra unui popor paşnic şi profund credincios.

Dorinţa sa specială a fost de a-i încuraja atât pe preoţii din Arhidieceza de Bucureşti, cât şi cei ai Diecezei de Iaşi, încredinţându-i pe toţi ocrotirii Mamei cereşti, care nu putea să-i uite pe cei aleşi să fie mesagerii iubirii divine.

În plină ocupaţie venită din partea celor străini de credinţă, episcopul Anton, fidel şi încrezător în ocrotirea celei mai sfinte mame, le adresează tuturor o scrisoare circulară, la 20 august 1948, cerând colaboratorilor săi, adică preoţilor acelor timpuri tulburi să încredinţeze pe toţi credincioşii, greu încercaţi, ocrotirii şi mijlocirii sfintei Fecioare Maria.

Vrednicul apostol şi marele ocrotitor al turmei sale, imediat după această scrisoare, la 22 august 1948, procedează la un act special de consfinţire şi consacrare a fiecărei persoane inimii neprihănite a Mariei, îngenunchind cu profundă credinţă la altarul Maicii Sfinte din catedrala episcopală, închinată ei cu titlu de mamă şi regină, ridicată cu trupul şi sufletul la cer.

Acest act impresionant a mişcat inimile tuturor copiilor, tinerilor, preoţilor şi credincioşilor şi cu toţii s-au simţit îmbrăţişaţi de cea pe care o ştiau o mamă iubitoare ce nu poate să uite pe fiii săi, mai ales în acele momente de încercare şi persecuţie religioasă.

Celebrată în acele situaţii atât de dificile, această consfinţire a continuat să rămână o garanţie puternică a încrederii tuturor în iubirea ei maternă. Profunda sa încredere l-a făcut pe sfântul episcop să se apropie de cel pe care mama cerească l-a primit în sânul ei, ca într-un tabernacol sfânt, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, care a ales să aducă pe pământ pacea şi împăcarea prin jertfa sa mântuitoare pe altarul crucii, lăsând-ne astfel un testament al iubirii sale veşnice.

Ştiind că Maria l-a născut pe Isus pe pământ şi că l-a însoţit până pe cruce, întâlnit apoi viu, ieşind victorios din mormânt, episcopul Anton a găsit în tabernacol locul cel mai expresiv al iubirii sale infinite cu care el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor.

În iubirea faţă de mama noastră cerească Maria şi în chivotul legământului veşnic, ales de Isus pentru a rămâne în mijlocul lumii, episcopul Anton ne-a învăţat să nu ne descurajăm, să fim mereu încrezători că astfel va veni şi pentru noi clipa victoriei şi a adevăratei fericiri promise celor ce cred în el.

Făcând şi anul acesta memoria naşterii pentru acest pământ a vrednicului episcop martir Anton şi retrăind ziua în care a fost ridicat la cinstea altarului ca fericit, trebuie să redescoperim chipul ceresc al celui care ne arată că drumul vieţii începe prin iubirea unei mame, continuă prin oferta jertfei sale de iubire pe Calvar şi se perpetuează între oameni prin legământul cel sfânt, unde Isus din tabernacol şi din taina Euharistiei îşi arată şi doreşte să reverse marea sa iubire peste oameni şi peste fiecare dintre noi.

Cerem ca în ziua de 17 mai, dimineaţa sau seara, să fie celebrată sfânta Liturghie cu rugăciuni speciale pentru Biserica noastră locală care aşteptă cu bucurie vizita pastorală a papei Francisc. Acest moment să fie o ocazie fericită de a fi cu toţii uniţi în jurul mamei noastre cereşti, după exemplul episcopului nostru martir fericitul Anton Durcovici.

"Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul" (Ps 143).

Iaşi, 17 mai 2019

Cu dorinţe de binecuvântare cerească,

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi.

*

N.B. Pentru o aprofundare temeinică a "motoului" sau a "stemei episcopale" a fericitului Anton, episcopul nostru martir: "Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul", vă propun un extras din lucrarea de doctorat a părintelui dr. Toni Cântaciu, ca o fundamentare biblică şi foarte folositoare pentru a înţelege mesajul păstorului nostru pe care ni l-a lăsat spre încurajare şi încredere deplină în Domnul, de unde reiese fericirea deplină pe care un credincios poate să o caute şi s-o descopere cu adevărat. Iată textul:

Motoul sau deviza fericitului Anton Durcovici, episcop martir :

"Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul" (Psalmul 143)

Anul 1948 este timpul istoric în care ideologia comunistă şi adepţii ei au pus stăpânire totală pe România, cauzând grave repercusiuni asupra conştiinţei comune prin brutala ei desfăşurare de forţe violente. Tot în acest an a fost consacrat ca episcop de Iaşi Anton Durcovici, păstorul de sacrificiu ce avea să întărească în credinţă pe fraţii săi, preoţii şi credincioşii catolici moldoveni, şi nu numai. Este surprinzător cum, în plină perioadă de persecuţie, el alege ca moto pastoral o frază psalmică care, la prima vedere, se potriveşte mai bine pentru timpuri de linişte. Văzută de prea multe ori ca un breloc ce dă un sens de siguranţă unei legături de chei, Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul este, de fapt, partea concluzivă a unei rugăciuni înălţate de autorul sacru al Psalmului 143 în timp de persecuţie şi nu este un simbol la purtător, ci motiv de însufleţire spirituală şi de unitate pastorală într-un context similar cu cel al psalmistului. Aşadar, această animare liturgică, tipică psalmilor, este suma analizei realităţilor sociale şi spirituale, trăite şi experimentate, a raportului dintre Dumnezeu cel fidel şi om în răspunsul său şi a perspectivei fericite pentru om întru salvarea temporară şi veşnică.

Dincolo de eforturile sale, pe care istoria le-a evidenţiat foarte bine, planul pastoral al episcopului Anton, chiar dacă nu s-a concretizat sistematic, este în întregime fundamentat biblic şi gândit cu credinţa unuia care discerne zilnic cu spiritul cuvântului lui Dumnezeu. Preluarea Psalmului 143 reprezintă o actualizare a unei realităţi deja trăite de poporul ales, în mod special din timpul Macabeilor, în perioada persecuţiei declanşate de "rădăcina perversă" (1Mac 1,10), Antioh Epifanul, şi a impunerii zeului Baal, "urâciunea pustiirii" (1Mac 1,57), spre cult pe altarul templului din Ierusalim. Nu este astfel dificil a identifica ideologia comunistă şi adepţii ei cu cele două expresii şi consecinţele lor. Cu toate aceste, episcopul, ca şi persoană reprezentativă ce conduce din prisma rugăciunii (asemenea psalmistului), conştient de dificultăţile pericolului, în scrisoarea sa pastorală nu ia în calcul problema de înfruntat, ci celebrează omul animat de speranţa unui viitor mai bun şi energizat de capacitatea, susţinută de har, de a trăi momentul istoric în cel mai bun mod posibil. Altfel spus, omul primează. Situaţiile şi lucrurile, în special neplăcute, nu trebuie să se constituie niciodată ca subiect al acţiunii, iar înţelese astfel deturnează omul de pe calea sa. Ele formează doar parte de adevăr şi furnizează bazele pentru evidenţierea măreţiei lui Dumnezeu şi a omului, în măsura în care acesta face referire la Domnul.

Psalmul 143, fiind o îmbinare ulterioară a Psalmilor 18 (regal, cu referire la experienţa davidică) şi 33 (compus pentru a ilustra bucuria datorată semnelor minunate ale lui Dumnezeu), cu bogăţia sa simbolico-literară ce cântă frumuseţea participării la operele mereu înălţătoare ale lui Dumnezeu, cu aura sa escatologică, este un psalm mesianic. Utilizarea lui de către episcopul Durcovici vine să reanime speranţa poporului păstorit de el. Apelul la macarismul fericirii, adică felicitarea pentru un bine care deja este posedat, îmbogăţit de sensul neotestamentar din Mt 5,3-11 şi, în mod special, din Lc 6,20-22, devine pentru el centrul mesajului pastoral: ... sunteţi pe calea ce vă duce sigur la fericire, la o fericire desăvârşită şi nepieritoare în ceruri, în împărăţia blândului miel dumnezeiesc, dar şi la o stare de adevărată mulţumire în viaţa de aici, pe cât îngăduie pământul, vale de lacrimi. Consecvent gândirii (neo)tomiste, el arată că există o fericire veşnică, dar şi una tranzitorie marcată de mulţumirea adusă de participarea activă la realităţile pământeşti, fără compromisuri, chiar dacă este prilej de lacrimi. Fericirea adevărată se înţelege prin Cristos (păstorul din Ap 7,15-17), cu Cristos (hrana euharistică necesară pe calea spre fericire) şi în Cristos (mielul ucis şi glorificat din Ap 5,6). Contextual, apelul la fericire al episcopului vine să contracareze efectele nocive ale conceptului de fericire dezvoltat de Marx şi marxişti care, eliminând legătura omului cu Dumnezeu şi deposedându-l de suflet, îi lasă acestuia doar plăcerea-fericire lui a produce.

Chiar dacă perioada dură comunistă a trecut, materialismului practic i-a luat locul cel cultural, mai pervers decât primul: dacă cel practic ţintea valoarea existenţială a omului, cel cultural manipulează omul la nivelul raţiunii pântecului. Urâciunea pustiirii omului prin ideologie continuă, iar apelul episcopului Durcovici este mai actual ca oricând.

* * *

Alte scrisori pastorale ale PS Petru Gherghel sunt publicate în secţiunea: "Bibliotecă" la pagina Documente episcopale.

* * *

Secţiunea "Ep. Anton Durcovici" (in memoriam) pe www.ercis.ro

lecturi: 1515.