Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

© Vatican Media
Dorința de mântuire de la omul medieval la omul modern

de Federico Corrubolo

Pentru a înțelege bine ce se înțelege prin indulgență, trebuie făcut un pas înapoi. În Biserica antică nu se spovedeau așa cum facem astăzi. Iertarea păcatelor era un "fapt social": se declarau păcătoși (fără a coborî în amănunte, lucru care și așa nu folosea), se intra într-un grup (o adevărată "comunitate de recuperare") și se făcea un parcurs penitențial care putea dura mai multe luni și chiar ani, în funcție de gravitatea păcatului. De aceea, mai întâi se făcea pocăința și numai la sfârșit (în general în dimineața de Joia Sfântă) se prezenta la episcop care impunea mâinile și dădea dezlegarea de păcate. Așadar, secvența era: mai întâi spovada, apoi pocăința și la sfârșit dezlegarea.

Oricum era o perioadă lungă, care cerea timp și care impunea multe sacrificii. Era un parcurs care se putea face de puține ori în viață și se referea la păcate grave (furturi, omucideri etc.): înainte de a-l începe, se gândea bine și de obicei se făcea la bătrânețe (când și capacitatea de a păcătui scădea).

În Evul Mediu, viața creștină a continuat în mănăstiri și acolo situația era foarte diferită. Trăind în mici comunități izolate, se comiteau încontinuu multe păcate care nu erau grave și nu se puteau face pocăințe de luni și ani pentru fiecare lipsă mică... în afară de faptul că episcopii erau întâlniți foarte rar.

A început să se răspândească uzanța de a spovedi păcatele abatelui mănăstirii, care dădea imediat dezlegarea și după aceea stabilea pocăința, așa cum facem și astăzi.

În acest nou sistem se naște distincția între păcat (eliminat de spovadă) și pedeapsă (de ispășit după ce s-a avut iertarea pentru a repara păcatul). De vreme ce sistemul vechi nu fusese abolit, durata pocăinței era calculată mereu în zile, luni și ani. În mănăstiri existau chiar "tarifare" corespunzătoare (cărțile penitențiale) care prescriau durata pocăinței pentru aproape toate păcatele posibile.

Totuși, în ocazii deosebite (sărbătoare importantă, evenimente excepționale), un bun penitent putea obține o "scădere a pedepsei". În schimbul vreunei fapte bune în plus, erau anulate mai multe zile, luni sau ani de pocăință. Această "ofertă specială" lua numele de indulgență și era adesea foarte potrivită; de aceea creștinii buni nu lăsau să le scape aceasta.

A fost cu ocazia unei mission impossible, adică recucerirea Ierusalimului invadată de arabi când în 1096 Papa Urban al II-lea, luând în considerare riscul foarte mare al acestei misiuni, a făcut pentru prima dată o ofertă nemaivăzută vreodată înainte: iertarea totală a pedepsei pentru cel care pleca pentru a elibera Cetatea Sfântă.

Aceasta a fost prima indulgență plenară. De atunci, tot mai des papa, ca vicar al lui Cristos și succesor al Sfântului Petru, a folosit "puterea cheilor" primită de la Isus pentru a deschide tezaurul indulgențelor, înlocuind direct valoarea infinită a Răscumpărării față de zilele, lunile și anii pocăințelor antice: un "oficiu de schimb" foarte căutat în bună parte a Evului Mediu.

Omul medieval avea un raport imediat, intuitiv cu Dumnezeu: credea în milostivirea sa, dar se temea de dreptatea sa, pentru că se gândea la raportul cu el în mod întocmai "medieval", adică precum un pact feudal între supus și rege. Se punea literalmente în mâinile sale (gestul rugăciunii "cu mâini întinse" provine din ceremoniile feudale) și promitea să asculte de legile sale; în schimb, primea apărare, ajutor și protecție împotriva curselor diavolului.

Încălcarea legii lui Dumnezeu era considerată un afront foarte grav la adresa regelui care, luând protecția sa, îl expunea pe cel care încalcă la condamnare. De aici dorința de întoarce "în harul lui Dumnezeu", contractând un nou pact feudal și astfel "reinstalând antivirusul" împotriva diavolului.

Când Bonifaciu al VIII-lea, în 1300, a convocat primul jubileu promițând tuturor indulgența plenară în schimbul a numai treizeci de zile de rugăciuni la Roma, orașul a fost invadat de o armată de pelerini. De atunci "indulgență" și "Jubileu" sunt o pereche de succes...

În secolele următoare, dorința de mântuire nu s-a calmat, ceea ce a provocat o aprofundare a doctrinei cunoscute deja, conform căreia o faptă bună poate scurta timpul pocăinței. În numele comuniunii sfinților, adică al legăturii care unește toți botezații în unicul Trup mistic al lui Cristos, s-a dedus că scăderea pedepsei se putea aplica tuturor creștinilor, atât vii, cât și răposați.

Foamea de indulgențe s-a menținut vie timp de alte secole în poporul creștin.

Cu ieșirea din economia agricolă tipică a Evului Mediu și intrarea în cea monetară tipică a perioadei moderne, indulgențele au intrat în piețe.

Bogăția în Evul Mediu era dată de pământul care garanta întreținere și prin urmare autonomie; bogăția modernității este banul, care permite să se cumpere la piață ceea ce înainte se obținea de la pământ. În societatea civilă s-a început să se vândă funcții publice, titluri nobiliare, magistraturi... În Biserică, biserici ale cardinalilor, abații, dieceze. Negustorii mai bogați au dat bani și regilor, împăraților, papilor, episcopilor.

Un episcop german de douăzeci și șase de ani s-a îndatorat la o bancă mare pentru a cumpăra o dieceză mare. A mușcat mai mult decât poate mesteca și pentru a scăpa de datorii trebuia să strângă bani rapid. Pentru același motiv și papa are nevoie de bani: trebuie să continue să construiască Bazilica "Sfântul Petru". Ambii folosesc același sistem: o campanie de predicare pentru a obține indulgența plenară. Numai că acum fapta bună de făcut nu mai este recucerirea Ierusalimului, ci numai o ofertă modică în bani. Dorința de mântuire este mereu foarte mare, numai că acum intră brutal în logica de piață, cu multe sloganuri publicitare: Wenn die Münze klingt, die Seele springt! ("Când sună moneda, sufletul sare în paradis").

Episcopul pune să se predice indulgența papei în dieceza sa și reține pentru sine un procent din oferte. Veniturile sunt mari, favorizate de ambiguitatea propunerii (azi o numim "reclamă înșelătoare"), dar la un moment dat jocul se blochează.

Un tânăr augustinian, profesor de Sfânta Scriptură, care se numește Martin Luther, pune degetul pe rană: dacă nu există convertirea inimii, este inutil a rămâne sărac pentru a cumpăra certificate papale!

Omul s-a schimbat și se schimbă și raportul său cu Dumnezeu: omul modern nu mai este supus al unui pact feudal, ci un individ cu conștiință tulburată, în căutarea adevărului, intolerant față de toate mistificările. Își dorește o relație sinceră și liberă cu Dumnezeu, să nu-și facă griji cu privire la plata facturii. Când îi invită pe colegii săi să discute despre asta, programul discuției îi scapă din mână și invadează toată Germania, obținând succes enorm.

Indulgența, din ajutor pentru convertire, devine sinonim cu infamie și detonator al unui protest care explodează în toată Europa: și așa a rămas pentru multe conștiințe, scandalizate și astăzi de gravitatea celor întâmplate în urmă cu cinci secole.

Să încercăm să refacem ordine: Ce spune astăzi Biserica despre doctrina indulgențelor? Începem prin a spune ce nu mai este valabil: zilele, lunile și anii de "scădere a pedepsei" au fost aboliți de Paul al VI-lea în 1967. Astăzi, indulgența poate fi numai parțială sau plenară și este foarte limitată față de trecut. Apoi aceste calități nu sunt cel mai important lucru: astăzi se predică mai ales doctrina spirituală care se află în spate: doctrina reziduurilor păcatului.

După spovadă, păcatul este eliminat, dar rămâne nostalgia gustului păcatului. Răul menține atracția sa, continuă să ne ispitească, ne face slabi, ne face să recădem mereu în aceleași păcate. Oricine "este serios" cu Domnul, știe bine că nu se poate înșela, că este suficientă o spovadă pentru a o termina cu păcatul. Dacă am avea credință, cu siguranță ar fi așa, dar slăbiciunea noastră este așa încât, din păcate, nu este suficient. Și trupul, după o boală gravă, are nevoie de o lungă convalescență înainte de a se vindeca total. Atracția păcatului, reziduurile sale devin o piedică pentru cel care vrea să meargă vioi în voința lui Dumnezeu.

Pedeapsa păcatului este tocmai această lungă convalescență care ne împiedică să alergăm vioi spre iubirea lui Dumnezeu față de noi.

Atunci Biserica, pentru a veni în întâmpinarea celui care dorește să se vindece mai în grabă, indică unele fapte bune cu siguranță utile pentru a se vindeca mai devreme: în realitate, sunt tot cele obișnuite. De fapt, se cere întărirea comuniunii cu Cristos în sacramente, cu credința Bisericii (recitarea Crezului și rugăciunea pentru papa) și cu frații (fapte de caritate). Când acestor fapte le este acordată o indulgență (parțială sau plenară), noi credem prin credință că atracția față de păcat scade și crește în schimb în mod deosebit de intens caritatea și sfințenia. Zgura păcatului este eliminată și ne vindecăm mai repede decât înainte.

Iată de ce astăzi, ca și atunci, un creștin bun nu lasă să-i scape această "ofertă specială"!

(După L'Osservatore Romano, 13 mai 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat