1888 - 17 mai - 2021: 133 de ani de la naşterea copilului Anton Durkowitsch

2014 - 17 mai - 2021: 7 ani de la beatificarea episcopului Anton Durcovici

Familia episcopului Durcovici

Suntem în ziua de 17 mai 2021, când aniversăm evenimentul ce a avut loc pe Stadionul Municipal din Iaşi în urmă cu 7 ani: beatificarea episcopului martir Anton Durcovici, dar aceasta este şi ziua în care aniversăm naşterea sa, în anul 1888, în localitatea Deutsch Altenburg, din Austria, fiind al doilea fiu al soţilor Francisc Durkowitsch şi Maria Mittermaier. A fost botezat peste câteva zile, la 21 mai, în biserica locală cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", de preotul Josef Adolf Hall, naş fiind F. Mittermaier. Această aniversare ne dă ocazia de a citi ceva despre relaţia pe care Anton Durcovici a avut-o cu membrii familiei sale.

Nu cunoaştem exact motivul pentru care străbunii lui Anton Durcovici s-au stabilit în Austria, dar putem presupune că au venit la Deutsch Altenburg din cauze economice. Bunicul de pe tată al lui Anton Durcovici a fost de origine croată, se numea George Durkowitsch şi era agricultor, iar bunica se numea Ana Greigeritsch. Mama lui Anton descindea dintr-o familie mai înstărită: Anton Mittermaier şi Maria Hofmeister. Copilul Anton Durcovici nu şi-a cunoscut decât bunicii după tată, deoarece aceia după mamă erau deja morţi la data naşterii sale. Tatăl lui Anton, Francisc Durkowitsch, s-a născut la 30 septembrie 1856, era de origine croată şi avea cetăţenie austriacă, locuia în Deutsch Altenburg, la nr. 38, şi lucra într-o carieră de piatră. Fiind rezervist, a participat la acţiunile de anexare a provinciilor Bosnia şi Herţegovina la Imperiul Austro-Ungar, de unde s-a întors bolnav de tuberculoză, ceea ce a dus la moartea sa prematură, la doar 36 de ani şi cinci luni, în ziua de 5 februarie 1893.

După moartea tatălui Francisc, familia Durcovici a trecut prin mari greutăţi şi lipsuri. Tânăra văduvă a încercat să procure cele necesare copiilor Francisc şi Anton, muncind ca spălătoreasă şi croitoreasă. În aceste condiţii, Maria Durcovici a fost nevoită să caute o altă cale pentru întreţinerea familiei. Ea avea o mătuşă, căsătorită cu un proprietar de han, Österreicher, care s-a mutat de la Chişinău la Iaşi, unde aveau un restaurant numit "Cocoşul".

În anul 1898, aceste familii s-au stabilit la Bucureşti, locuind pe strada Izvor, nr. 81. Anton Durcovici a menţinut o relaţie foarte apropiată cu mama, Maria, şi cu fratele său, Francisc. Acesta a îmbrăţişat profesia de sculptor specializat în restaurări, s-a căsătorit cu Margareta Aigner, după care s-a stabilit în Hainburg, unde a şi murit. În anul 1933, pe când se întorcea dintr-o vizită la Roma, preotul Anton Durcovici i-a vizitat în Austria, cunoscând astfel şi rudele create prin alianţă de fratele său, Francisc, care a avut un fiu cu numele de Anton Durkowitsch. Cu aceştia, studentul, preotul şi episcopul Anton Durcovici a menţinut o relaţie de apropiere prin scrisori reciproce, unele dintre ele păstrându-se în diverse arhive.

Cât timp a lucrat în cadrul Arhiepiscopiei de Bucureşti, preotul Anton Durcovici a menţinut o relaţie foarte apropiată cu mama sa, care a lucrat şi locuit în palatul arhiepiscopal, în perioada 1926-1943. Fiind în vârstă de 86 de ani, în ziua de 17 martie 1943, Maria Durcovici a trecut la cele veşnice, după ce a primit sacramentele de la canonicul Stanislav Traian Jovanelli. A fost înmormântată după două zile, la 19 martie 1943, ora 16.00, de către parohul catedralei "Sfântul Iosif" din Bucureşti, canonicul Iosif Schubert, în Cimitirul "Bellu Catolic" din Bucureşti, fiind asistat şi de părintele Anton Durcovici. Cu o zi înainte, acesta le-a scris rudelor sale din Austria, anunţându-le moartea mamei sale: "Dragii mei, ieri, la ora 12, iubita noastră mamă a plecat dintre noi într-o viaţă mai bună!"

Deşi a îndeplinit numeroase slujiri în cadrul Bisericii, seminaristul, preotul şi episcopul Anton Durcovici şi-a găsit mereu timp să corespondeze cu membrii familiei sale şi, într-un mod aparte, să fie alături de mama sa. El ne poate fi tuturor un exemplu de preţuire faţă de familiarii noştri, aşa cum Isus i-a avut alături pe Maria şi Iosif.

* * *

Chiar dacă evenimentul beatificării episcopului martir Anton Durcovici a stârnit un viu interes şi pentru cercetătorii biografiei sale, suntem conştienţi că aprofundarea vieţii şi activităţii acestuia nu poate fi limitată. Biografia oficială prezentată în ziua de 17 mai 2014, Episcopul martir Anton Durcovici. De la leagăn până la mormânt, tipărită la Editura "Sapientia" din Iaşi, reprezintă o sinteză a cercetărilor efectuate de dr. Dănuţ Doboş, Emanuel Cosmovici şi preoţii Alois Moraru, Fabian Doboş, Ştefan Lupu, Cornel Cadar şi Isidor Iacovici, rezumat ştiinţific ce poate fi îmbunătăţit cu noi şi valoroase informaţii.

Acest lucru doresc să-l fac acum despre familia în care a crescut Anton Durcovici, dar şi despre şcolile din Bucureşti în care a studiat: Şcoala arhiepiscopală "Sfântul Andrei" şi Seminarul arhiepiscopal "Sfântul Duh". Din arhivele care ne-au fost accesibile am selectat câteva documente şi fotografii, care considerăm că sunt relevante pentru studiul de faţă şi înfrumuseţează datele textului. Sinteza documentară pe care v-o propunem este rodul unei cercetări îndelungate, începută de pr. Florian Müller şi continuată de Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, prin intermediul Departamentului de Cercetare ştiinţifică, din 1999 până în anul 2002, când am dedicat acestui subiect un număr special al revistei "Buletin istoric". Nu ne-am oprit însă la acel an, ci am continuat investigaţia până în prezent, un rol important în această muncă avându-l cercetătorul dr. Dănuţ Doboş, care a reperat unele surse biografice şi ne-a oferit cu multă generozitate documentele descoperite.

Aşa cum putem observa în certificatul de Botez, Anton s-a născut la 17 mai 1888, în localitatea Deutsch Altenburg (Austria), în casa cu nr. 38, în familia soţilor Francisc Durkowitsch şi Maria Mittermaier. A fost botezat peste câteva zile, la 21 mai, în biserica locală cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", de preotul Josef Adolf Hall, naş fiind F. Mittermaier din Deutsch Altenburg. În documentele ulterioare găsim denumirea de "Deutsch-Altenburg", pentru a face deosebirea de localitatea din Ungaria "Altenburg-ul maghiar" şi pentru a exclude confundarea cu "Altenburg" din regiunea Horn. Din anul 1928, localitatea este numită "Bad Deutsch-Altenburg". Denumirea provine probabil de la existenţa unei cetăţi vechi cu numele "Burg".

Documentul este emis de pr. G. Heinschink, parohul comunităţii catolice din Parohia Deutsch-Altenburg, în ziua de 24 aprilie 1896, botezul fiind notat în Matricola botezaţilor, volumul D, p. 258, nr. 19. Preotul Adolf Hall i-a păstorit pe catolicii din Parohia Deutsch Altenburg în perioada 1882-1890, fiind al 16-lea paroh al comunităţii. Putem preciza că Parohia Deutsch Altenburg a fost înfiinţată în anul 1717, iar biserica "Marienkirche" a fost construită în anul 1028, la porunca regelui Ştefan al Ungariei.

Nu cunoaştem exact motivul pentru care străbunii lui Anton Durcovici s-au stabilit în Austria, dar putem presupune că au venit la Deutsch Altenburg din cauze economice. Bunicul de pe tată al lui Anton Durcovici a fost de origine croată, se numea George Durkowitsch şi era agricultor, iar bunica se numea Ana Greigeritsch. Cum am specificat deja, mama lui Anton se numea Maria Mittermaier, s-a născut în anul 1857 şi descindea dintr-o familie mai înstărită: Anton Mittermaier şi Maria Hofmeister. Copilul Anton Durcovici nu şi-a cunoscut decât bunicii după tată, deoarece cei după mamă erau deja morţi la data naşterii sale (1888). Tatăl lui Anton, Francisc Durkowitsch, s-a născut la 30 septembrie 1856, era de origine croată şi avea cetăţenie austriacă, locuia în Deutsch Altenburg, la nr. 38, şi lucra într-o carieră de piatră. Fiind rezervist, a participat la acţiunile de anexare a provinciilor Bosnia şi Herţegovina la Imperiul Austro-Ungar, de unde s-a întors bolnav de tuberculoză, ceea ce a dus la moartea sa prematură, la doar 36 de ani şi cinci luni, în ziua de 5 februarie 1893, cauza morţii fiind "cancer cerebral".

După moartea tatălui Francisc, familia Durcovici a trecut prin mari greutăţi şi lipsuri. Tânăra văduvă a încercat să procure cele necesare copiilor Francisc şi Anton, muncind ca spălătoreasă şi croitoreasă. În aceste condiţii, Maria Durcovici a fost nevoită să caute o altă cale pentru întreţinerea familiei. Ea avea o mătuşă, căsătorită cu un proprietar de han, Österreicher, care s-a stabilit în Basarabia şi a avut la Chişinău un mic han cu staţie de poştă, numit "Cocoşul". În anul 1877, a izbucnit războiul ruso-turc, iar Chişinăul a devenit un centru important în spatele frontului rus. "Cocoşul" a fost vizitat mereu de ofiţeri ţarişti foarte bogaţi şi astfel familia Österreicher a ajuns repede la o avere considerabilă. Ulterior, Chişinăul a decăzut şi a rămas un mic oraş de provincie, iar familia Österreicher a vândut hanul şi a cumpărat un restaurant în Iaşi. Spre această locaţie a decis Maria Durcovici să vină împreună cu cei doi copii. După o călătorie făcută cu vaporul pe Dunăre, prin Budapesta, Belgrad, Porţile de Fier şi Galaţi, şi apoi cu căruţa prin toată Moldova, Anton Durcovici a ajuns cu familia la Iaşi, unde a fost primit cu mare bucurie de mătuşa sa. După un an, a murit domnul Österreicher, după care soţia lui a vândut restaurantul din Iaşi şi s-a mutat la Bucureşti.

Legat de subiectul primei veniri a lui Anton Durcovici la Iaşi, ne punem problema datării acestui eveniment. Primul biograf al episcopului martir prezintă câteva mărturii din care transpare clar că ar fi anul 1896. Ulterior, aşa cum s-a publicat în toate lucrările de până acum, cercetătorii din Iaşi au emis o altă ipoteză: 1894, bazându-se pe studiile pe care Anton Durcovici le-a urmat la şcoala parohială din Iaşi în anul scolastic 1895-1896. În timpul elaborării acestui studiu, am descoperit o amintire pe care fratele lui Anton, Franz Durkowitsch, a primit-o în ziua Mirului, 5 iunie 1895 - în biserica "Sfântul ştefan", din partea episcopului Coloman Belopotoczky (1845-1914), document ce ne oferă o altă datare a venirii familiei Durcovici la Iaşi: 1895. În lipsa corespondenţei dintre Maria Durcovici şi mătuşa ei din Iaşi, presupunem că venirea în capitala Moldovei a avut loc în vara anului 1895, după care fraţii Francisc şi Anton Durcovici au căutat să-şi însuşească limba română. În toamna aceluiaşi an, ei au fost înscrişi la şcoala primară parohială din Iaşi, care permitea elevilor o mai bună aprofundare a cunoştinţelor generale după metodele cele mai bune din Occident.

Facem acum precizarea că în continuare ne vom ocupa doar de Anton Durcovici, menţionând că fratele său, Francisc, a urmat şi el cursuri la şcoala parohială din Iaşi şi Ploieşti, iar după ce s-au stabilit în Bucureşti a îmbrăţişat profesia de sculptor specializat în restaurări. S-a căsătorit cu Margareta Aigner, după care s-a stabilit în Hainburg, unde a şi murit. Înainte de a se muta acolo, în toamna anului 1933, a făcut o vizită cu fratele său, pr. Anton Durcovici, pe când se întorcea de la Roma. Cu acea ocazie s-a făcut o fotografie de familie, în care putem vedea unele dintre rudele lui Franz Durkowitsch.

Fiul său, tot Anton Durcovici, a povestit despre călătoria spre Iaşi a tatălui său şi a bunicii sale, Maria: "Bunica mea a fost casnică, bunicul a lucrat la o carieră de piatră. Veniturile au fost mici. În 1893 a murit bunicul. După câte mi-a povestit bunica, a fost recrutat ca rezervist la ocuparea Bosniei, de unde s-a întors bolnav acasă şi la puţin timp a murit. După moartea tatălui, familia a suferit mult. Bunica a căutat să înfrunte greutăţile cele mari prin lucrări de croitorie, procurând astfel cele necesare ei şi copiilor. De fapt, din această cauză s-a mutat în România. După cum îmi povestea bunica, emigrarea s-a petrecut astfel: o mătuşă din partea mamei a fost căsătorită cu proprietarul de han Österreicher din Viena. Acesta a avut o rudă îndepărtată care a fost administrator de tezaur la curtea imperială, având astfel relaţii foarte bune. Acest fapt a înduplecat familia Österreicher să se mute în România, care recent devenise independentă. Era timpul războiului ruso-turc. Soţii Österreicher au avut un han numit Cocoşul, han cu staţie de schimb pentru caii de poştă. Ei au adunat o avere însemnată. După terminarea războiului, hanul sus-numit a pierdut din importanţă şi soţii Österreicher şi-au cumpărat un restaurant la Iaşi. În 1895, a murit domnul Österreicher şi văduva, rămasă singură, a chemat pe nepoata ei cu cei doi copii la Iaşi, unde au ajuns în 1896. Cei doi băieţi, tatăl meu şi unchiul meu, au frecventat şcoala la Iaşi. Câţiva ani mai târziu, mătuşa a vândut restaurantul şi s-a mutat cu nepoata ei, bunica mea, la Bucureşti. Au locuit pe strada Izvor, nr. 81. Aici m-am născut eu". Facem precizarea că datarea venirii în Iaşi a familiei Durcovici, precum şi a plecării spre Bucureşti nu sunt exacte la părintele Müller. Informaţia a fost culeasă verbal de pr. Müller, ceea ce face să dăm credibilitate documentelor pe care le-am prezentat în cuprinsul textului.

Ţinând cont de documentele găsite după anul 2000, infirmăm anii prezentaţi în paragraful anterior şi concludem că familia Durkowitsch a ajuns în Iaşi în vara anului 1895, iar imediat Anton Durcovici a fost înscris în clasa I a şcolii primare de băieţi a Parohiei Catolice din Iaşi, pe care a promovat-o, în iunie 1896, cu rezultate bune, aşa cum se poate vedea în documentul emis pentru înscrierea la şcolile din Bucureşti. Deşi se contrazice de mai multe ori în lucrarea Dr. Anton Durkowitsch - ein Martyrer unserer Zeit, Donzdorf, 1992, publicată în traducere română la Editura "Presa Bună" din Iaşi, în anul 1993, şi în limba italiană la Editura "Sapientia" din Iaşi, în anul 2012, părintele Müller menţionează în declaraţia dată pentru procesul de beatificare: "În anul 1895, mama Maria, însoţită de cei doi copii, Anton şi Francisc, s-a mutat la Iaşi (România), la o mătuşă a ei, care era proprietara unui restaurant".

În certificatul de studii, care a fost eliberat la 20 aprilie 1898, de directorul şcolii din Iaşi, pr. Francisc Janik, elevul Anton Durcovici figura cu următoarele medii la sfârşitul anului şcolar 1895-1896: limba română - 7, matematică - 9,50, celelalte ştiinţe - 7,25, dexterităţi - 7,75, media generală de situaţie - 7,87. Cu aceste calificative, conform Matricolei şcolare, pagina 163, a promovat clasa I, fiind clasificat pe locul al III-lea, dintr-un total de 16 elevi.

În vara anului 1896, Anton Durcovici a părăsit Iaşiul şi a fost înscris la şcoala Catolică din Ploieşti, unde a urmat cursurile clasei I în limba română şi clasei a II-a în limba germană. În certificatul care i-a fost eliberat, la 9 februarie 1897, de către preotul director Iuliu Hering, elevul Anton Durcovici figura cu următoarele medii obţinute în semestrul septembrie 1896 - ianuarie 1897: conduita - 8, diligenţa - 6, religia şi istoria biblică - 7, caligrafia şi dictando - 7, aritmetica - 6, limba română - 6, limba germană - 7, desenul - 6. În acea perioadă, copilul Anton Durcovici, împreună cu cei apropiaţi, a fost de multe ori şi în biserica parohială din Ploieşti, dedicată atunci Neprihănitei Zămisliri. Parohia era una dintre cele mai numeroase comunităţi catolice din Arhidieceza de Bucureşti, avea 1.800 de credincioşi şi era condusă de pr. Iuliu Hering, care era şi directorul şcolii primare parohiale. În anul şcolar 1897-1898, învăţau aici 70 de elevi.

În vara anului 1898, familia Durcovici s-a mutat la Bucureşti, într-o casă din strada Izvor, nr. 81. În toamna aceluiaşi an, Anton s-a înscris în clasa a IV-a primară la şcoala primară "Sfântul Andrei" din Calea Călăraşilor, nr. 10. Aceasta funcţiona din anul 1852, când a fost desprinsă din şcoalele Arhiepiscopale ("şcoală primară mixtă"), în vechea reşedinţă arhiepiscopală din Calea Călăraşilor, nr. 11 (unde au funcţionat ulterior saloanele "Tomis"). În anul 1897, odată cu încredinţarea conducerii şcolii călugărilor din Congregaţia "Fraţii Şcolilor Creştine" din Viena, clasele de curs au fost mutate în localul nou, pe aceeaşi stradă, la nr. 10, locaţie unde erau când s-a înscris Anton Durcovici. Despre primii ani de funcţionare a acestei şcoli ne relatează viitorul arhiepiscop de Bucureşti, Raymund Netzhammer, în anul 1902: "La Bucureşti se află o mare şcoală arhiepiscopală, la care sunt înscrişi aproximativ 570 de elevi (în anul 1879 numărul lor era de 504). Actualul arhiepiscop a ordonat acum câţiva ani să se construiască în centrul oraşului o clădire spaţioasă şi modernă, pentru care s-a strâns o sumă mare de bani. Aceasta a devenit o şcoală cu o capelă impresionantă, cu un frontispiciu împodobit cu un relief ce îl reprezintă pe Isus, prietenul copiilor. Lângă ea se află o nouă casă de locuit pentru Fraţii Şcolilor Creştine, care au fost chemaţi de arhiepiscop pentru a prelua conducerea procesului de învăţământ".

Fiind vorba de arhiepiscopul de Bucureşti Francisc Xaveriu von Hornstein, considerăm că este oportun să mai specificăm aici câteva date din istoricul şcolilor arhiepiscopale din Bucureşti. Venind în capitala României, la 31 martie 1896, prima lui grijă a fost să-i recheme în arhidieceză pe Fraţii Şcolilor Creştine şi să reorganizeze învăţământul catolic. Documentele istorice ne arată că la mijlocul acelui secol, episcopul Angelo Parsi le-a chemat, în anul 1852, pe Surorile I.B.M.V. (Damele Engleze), din Nymphenburg, de lângă München (Bavaria), ca să se ocupe de formarea şi educarea fetelor, iar în luna octombrie 1861 a încredinţat formarea băieţilor Fraţilor şcolilor Creştine, care s-au retras după zece ani de activitate, la 25 august 1871. În această perioadă, şcoala a fost coordonată de fr. Petronius, fr. Venceslau şi fr. Wilhelm. După aceea, şcoala a funcţionat sub conducerea unor directori numiţi de episcopul Ignaţiu Paoli: prof. G.L. Frollo (1871-1872), pr. Isidor de Stalle (1872-1873), pr. Ieronim Smyth (1873-1874) şi pr. Alois Irvin (1874-1898).

Cum specifica şi pr. Raymund Netzhammer, cu banii lăsaţi de un mare binefăcător, arhiepiscopul Hornstein a construit o şcoală nouă şi o casă pentru Fraţii Şcolilor Creştine, învăţători şi profesori, apoi a deschis alte 11 şcoli în Arhidieceza de Bucureşti. Tot el a construit şi a lăsat succesorilor o nouă reşedinţă arhiepiscopală (actuala Nunţiatură Apostolică). Fraţii Şcolilor Creştine au revenit la Bucureşti, în ziua de 17 august 1898, şi li s-a încredinţat conducerea şcolii Primare Catolice de Băieţi, din Calea Călăraşilor, şi a unei alte şcoli, mai mică, în strada Ştirbei Vodă, nr. 122. Funcţionarea acestora a fost aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale cu autorizaţia nr. 49.859 din 1898.

Sub coordonarea fratelui Egesius (Nicolae Schwerber), anul scolastic 1898-1899 a început la Şcoala "Sfântul Andrei" cu 320 de elevi, repartizaţi în mai multe clase, după studiile absolvite de fiecare candidat. Acest frate a fost apreciat mult de viitorul arhiepiscop Netzhammer, care scria imediat după moartea acestuia, survenită la 11 ianuarie 1902: "Sârguinciosul şi foarte învăţatul lor director, cel care a suportat greutăţile şi grijile unui început dificil şi a condus instituţia pe drumuri bune şi pline de speranţă... Fraţii Şcolilor Creştine transmit elevilor cunoştinţe preţioase, nu doar de ordin ştiinţific, ci şi religios, inspirându-i prin cuvânt şi exemplu personal... Dacă şcolile catolice de băieţi s-ar fi aflat deja de câteva decenii în mâinile acestei comunităţi pline de râvnă, viaţa catolicilor din Bucureşti ar fi fost astăzi cu totul alta". Aşa a fost, căci, "deşi această sarcină nu era tocmai uşoară, el s-a dovedit capabil s-o împlinească. Pentru săvârşirea ei, a adus cu sine toate acele calităţi cari trebuiau să asigure izbânda şi să facă dintr-însul ceea ce trebuia să fie şi ceea ce a fost. (...) Fr. Egesius a fost întotdeauna foarte conştiincios în toate şi în întrebuinţarea timpului. Ca şi conducător al unei instituţii atât de mari, trebui să restrângă foarte mult activitatea sa instructivă. (...) La fr. Egesius, toate dovedeau pe adevăratul profesor şi educator. (...) Însă cea mai însemnată caracteristică a fr. Egesius a fost dragostea. Pentru dânsul, fiecare elev era imaginea lui Dumnezeu, era un copil al lui Dumnezeu. Ultimele lui cuvinte au fost: «Sacrific viaţa mea lui Dumnezeu pentru progresarea şcoalei arhiepiscopale!»". Despre aceste calităţi şi frumoasele exemple pe care le-a primit de la fr. Egesius, şi-a amintit şi a vorbit pr. Anton Durcovici, în ziua de 2 februarie 1924, la sărbătoarea care s-a organizat pentru a celebra jubileul de 25 de ani de la încredinţarea Şcolii "Sfântul Andrei" Fraţilor şcolilor Creştine: "A fost un foarte dotat profesor, un adevărat părinte al copiilor şi tuturora un sincer prieten".

Acest frate director i-a întocmit elevului Anton Durcovici, în ziua de 8 iunie 1899, primul certificat de studii eliberat de Şcoala "Sfântul Andrei", în care vedem rezultatele cu care a terminat anul scolastic 1898-1899. Elevul Durcovici avea următoarele rezultate de absolvire: purtarea - 10, religia - 10, limba română - 10, limba germană - 10, limba franceză - 10, aritmetica - 9, geometria - 9, geografia - 10, istoria - 9, istoria naturală - 10, fizica - 9, caligrafia - 9, desenul - 9, cântul - 9, gimnastica - 9, frecventarea şcolii - 10 şi diligenţa - 10.

Aşa cum avea să noteze într-o notă personală, în acest an şcolar, la 22 mai 1899, Anton Durcovici a primit taina sfântului Mir. Documentul care i-a fost emis la 20 iulie 1905, de către părintele vicar Leon Pourriere, atestă că taina Mirului a fost administrată la 25 mai 1899, de către arhiepiscopul Francisc Xaveriu von Hornstein, în "biserica mitropolitană Sfântul Iosif" din Bucureşti, naş fiind Rudolf Seer.

În anul şcolar 1899-1900, pe lângă şcoala primară din Calea Călăraşilor, nr. 12, s-a deschis şi o clasă preparatoare (grădiniţă), pentru copiii sub şapte ani, cu menirea de a oferi noţiuni elementare de limbă germană, grupă autorizată de Minister la 17 noiembrie 1899. În acelaşi an, Fraţii Şcolilor Creştine au deschis şi clasa I de liceu, care s-a dezvoltat în următorii trei ani şi a fost aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale. În această clasă s-a înscris şi Anton Durcovici. El se număra printre cei 452 de elevi cu care a început, la 15 septembrie 1899, noul an şcolar. Menţionăm încă din acest capitol că Anton Durcovici urma să primească din partea arhiepiscopului Netzhammer misiunile de profesor (din anul 1914), rector al capelei (în anul 1918) şi director al Convictului "Sfântul Andrei" (în anul 1920).

Localul Şcolii Fraţilor din strada Ştirbei Vodă, nr. 122, devenind neîncăpător, în luna septembrie 1900, se închiriază un local potrivit, cu cinci săli mari de clasă, în strada Popa Tatu, nr. 5, numărul elevilor ajungând la 518. După şase ani, în 1906, această şcoală a fost mutată în clădirea Seminarului arhiepiscopal, din curtea catedralei "Sfântul Iosif", luând numele de Şcoala "Sfântul Iosif". Astfel, din 1906, în Bucureşti au funcţionat două şcoli ale Arhiepiscopiei: "Sfântul Andrei" şi "Sfântul Iosif". În anul 1913, sub coordonarea arhiepiscopului Raymund Netzhammer s-a clădit internatul din Calea Călăraşilor, nr. 12, cunoscut sub numele de Convictul "Sfântul Andrei", care putea găzdui până la 100 de elevi interni. După ce, în timpul Primului Război Mondial, călugării de origine germană au fost deportaţi şi internaţi, timp de 17 luni, în Moldova, în ianuarie 1918 s-au întors pentru a relua activitatea în cele două şcoli. La 1 septembrie 1926, acestor două şcoli primare li se recunoaşte din partea Ministerului Educaţiei Naţionale "dreptul de publicitate", prin care sunt recunoscute, de către toate instituţiile din ţară, examenele şi certificatele şcolare. De acelaşi drept se vor bucura şi şcolile secundare "Sfântul Andrei" şi "Sfântul Iosif", începând cu anul şcolar 1927-1928. După acest an, în ambele şcoli numărul elevilor a crescut foarte mult, aşa încât a fost nevoie să se construiască noi săli de clasă. Atât cursul primar, cât şi cursul inferior liceal funcţionau cu clase paralele, suprapopulate, având uneori câte 50-65 elevi într-o clasă. Începând cu anul şcolar 1931-1932, locul învăţătorilor laici a fost ocupat de fraţi români, autohtoni, pregătiţi în şcolile confesionale recunoscute de stat, iar din 1940 fraţii au predat şi în cele două licee, având pregătirea universitară corespunzătoare, primită în facultăţile din Bucureşti.

Când Fraţii Şcolilor Creştine se pregăteau să aniverseze o jumătate de secol de activitate în mijlocul tinerilor din Bucureşti (1898-1948), a venit, ca un trăsnet, naţionalizarea şcolilor confesionale de către regimul comunist. Astfel, s-au închis şcolile conduse de Fraţii Şcolilor Creştine din Bucureşti. La acea dată, de 1 august 1948, la Bucureşti, fraţii aveau două comunităţi, în care, împreună cu cei care activau la Satu Mare, erau 38 de călugări. Peste un an, prin Decretul 810/1949, al Consiliului de Miniştri, au fost desfiinţate toate ordinele şi congregaţiile cu activităţi social-educative.

În perioada 1899-1901, elevul Anton Durcovici a urmat clasele I şi a II-a gimnaziale la şcoala arhiepiscopală din Calea Călăraşilor, nr. 10, condusă de fr. Egesius. Educaţia primită în acest internat trebuia "să privească pe tânăr în toată dezvoltarea sa. Ea cuprinde deci şi îngrijirea corporală şi evoluţia spirituală, îngrijirea sentimentelor, ca şi formarea voinţei şi caracterului". Apoi, "un ajutor puternic pentru educaţia religioasă-morală a elevilor, în afară de instrucţia religioasă, este şi participarea vie şi plină de înţelegere la slujbele religioase ale bisericei şi mai cu seamă spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine...". Dovedindu-se un elev silitor, dar şi din cauza lipsurilor cu care se confrunta doamna Maria Durkowitsch, la începutul anului şcolar 1899-1900, elevul Anton Durcovici este scutit de "bani pentru şcoală", alături de alţi 28 de colegi. La graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, în şcoala arhiepiscopală erau 16 profesori, care se ocupau de educaţia celor 567 de elevi care erau înscrişi.

Aşa cum notează principalul biograf al lui Anton Durcovici, pr. Florian Müller, în Bucureşti "mama şi cei doi copii participau la sfânta Liturghie în capela călugăriţelor de pe strada Pitar Moş. Aici, provincia călugăriţelor din München a deschis în 1858 «Institutul Sfânta Maria», care în scurt timp a devenit cea mai renumită şcoală de fete din Bucureşti. Călugăriţele au fost impresionate de Anton. L-au primit ca ministrant în capela lor, iar el s-a dăruit cu mare bucurie slujirii altarului". Copilul Anton participa la Liturghie nu doar duminica, ci în fiecare zi. După Liturghie, "Anton primea o mică gustare şi astfel putea merge cu puteri proaspete la şcoală. Iarna era foarte frig la Bucureşti, de multe ori sub 30 de grade. Străzile erau pline de zăpadă. Anton mergea dimineaţa pe întuneric la sfânta Liturghie, ajungând înfometat şi îngheţat în capelă. Sorei Tecla, sacristana, i s-a făcut milă de el. Sora Tecla (Thekla Pedot, cu numele de botez Tereza) s-a născut la 5 mai 1856, în provincia italiană Cavalesa, fiind fiica soţilor Ioan Pedot şi Tereza Kanin. A intrat în Ordinul "Damele Engleze" în ziua de 12 ianuarie 1892 şi, după ce a făcut noviciatul în Institutul "Sfânta Maria" din Bucureşti, a depus profesiunea simplă la 13 ianuarie 1894. Întreaga slujire monahală a desfăşurat-o la Mănăstirea "Sfânta Maria" din Bucureşti. Sora Tecla a aranjat ca tânărului ministrant să-i fie pus la dispoziţie un pat în mănăstire. Anton avea acum în mănăstire un pat şi mâncare. Sora Tecla s-a ocupat foarte mult de el. Băiatul creştea şi se întărea. Mama era bucuroasă că Toni al ei se simte bine în mănăstire".

În acea perioadă, un rol important în discernerea vocaţională a copilului Anton l-a avut spiritualul călugăriţelor, părintele Luciu Fetz, care aparţinea de Ordinul Benedictin şi în acel an era spiritual, prefect şi profesor în Seminarul arhiepiscopal din Bucureşti. Părintele a fost impresionat de evlavia ministrantului şi de aceea l-a invitat deseori la Liturghia de duminică în palatul arhiepiscopal pentru a-l cunoaşte mai bine. Sora Tecla a bănuit de la o vreme că părintele Luciu e impresionat de micul ministrant şi a început să se teamă că-l va pierde, de aceea s-a dus la sora superioară şi i-a spus: "Dacă Padre Luciu vrea să-l ia pe Toni, atunci să-i dea băiatului mâncare şi un pat". Aşa s-a şi întâmplat câteva luni mai târziu. Despre personalitatea acestui preot se pot citi numeroase pagini în lucrarea arhiepiscopului Raymund Netzhammer, Episcop în România, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 15 ş.u. Acestui preot i-a fost dedicată o carte specială, intitulată Secretarul meu, care a apărut în limba română, în anul 2006, la Editura "Sapientia" din Iaşi. Este un fragment din opera memorialistică a celui care a fost Raymund Netzhammer, arhiepiscop de Bucureşti în perioada 1905-1924. Volumul Secretarul meu reprezintă o confesiune personală pe care arhiepiscopul o face despre părintele benedictin Luciu Fetz, care a activat în calitate de secretar particular al lui Netzhammer, profesor şi spiritual la Seminarul arhiepiscopal "Sfântul Duh" din Bucureşti. Majoritatea activităţii sale preoţeşti şi-a desfăşurat-o în România, fiind mereu alături de arhiepiscopul Netzhammer. În paginile cărţii transpare prietenia sinceră şi adevărată care i-a unit în faţa greutăţilor şi care nu a putut fi desfăcută decât de moartea prematură a pr. Luciu, survenită în seara zilei de 27 noiembrie 1931.

La finele acestei perioade, mai exact la 6 iulie 1901, elevului Anton Durcovici i-a fost eliberat un certificat de studii la sfârşitul clasei a II-a reală, la şcoala Reală Romano-Catolică din Bucureşti, unde figura cu următoarele medii: purtarea - 10, religia - 10, limba română - 10, limba germană - 10, limba franceză - 9, limba italiană - 9, aritmetica - 9, geometria - 9, geografia - 10, istoria - 10, istoria naturală - 10, caligrafia - 9, desenul - 9, cântecul - 8, gimnastica - 8 şi diligenţa - 10. Documentul a fost semnat de directorul Nicolae Schwerber (fr. Egesius) şi institutorul fr. Edmund Karl Ewald.

La recomandarea părintelui Luciu Fetz şi pe baza "certificatului clasei a două reală din şcoala Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti", la 9 septembrie 1901, Anton Durcovici a fost primit de către părintele superior Raymund Netzhammer în Seminarul arhiepiscopal "Sfântul Duh" din Bucureşti. Elevul a fost examinat de către directorul de studii, pr. Carol Auner, procesul verbal al examenului fiind înregistrat în arhiva şcolii la nr. 195/1901-2. La înscriere, Anton Durcovici primise şi o altă recomandare, de la fr. Egesius, din Congregaţia "Fraţii Şcolilor Creştine", directorul şcolilor arhiepiscopale, în ziua de 9 iulie 1901. Alături de Anton Durcovici, apar numele a încă patru elevi: George Perschel, Raimund Lazzari, Carol Herold şi Iosif Gabriely. Aşa cum putem vedea în Matricola pentru anul şcolar 1901-1902, acesta din urmă nu a fost admis, dar au fost primiţi alţi elevi: Cristofor Feisthammel, Ioan Machura, Iacob Wolcka, Carol Wolcan şi Adalbert Markali.

Ca seminarist, elevul Anton Durcovici s-a dăruit cu bucurie respectării celor 47 de puncte din regulament şi studiului, fiind înscris în clasa a III-a la Seminarul "Sfântul Duh", condus de preoţii diecezani. Surorile de pe strada Pitar Moş au finanţat studiul seminaristului, care a fost recunoscător mai târziu mănăstirii, fiind pentru călugăriţe un bun spiritual şi confesor. şi în această perioadă, "seminaristul Anton a fost un băiat inteligent şi harnic. Mama sa a povestit că şi acasă se aşeza în spatele uşii, cu faţa la perete, ca să poată învăţa nestingherit. Seminariştii locuiau în casa episcopală de pe strada Esculap, clădire minunată, cu o grădină mare. Acolo era şi capela în care episcopul celebra zilnic Sfânta Liturghie seminariştilor".

Urmărind fişele matricole şi filele din cataloage, putem sesiza progresul pe care elevul Anton Durcovici l-a făcut în perioada anilor de gimnaziu. Clasa a III-a reală a fost încheiată cu media 7,11, examenul final fiind susţinut în perioada 23-28 iunie 1902. În acest prim an de seminar, ca de altfel şi în cei care au urmat la Bucureşti, Anton Durcovici trebuia să urmeze un regulament destul de sever, dar şi un program zilnic bine ordonat: 5.00 - deşteptarea; 5.30 - rugăciunea de dimineaţă, meditaţia şi sfânta Liturghie; 6.30 - studiu; 6.45 - micul dejun; 7.00 - studiu; 8.00-11.00 - cursuri; 11.00 - studiu; 11.45 - lectură spirituală; 12.00 - prânzul, urmat de vizită la Preasfântul Sacrament şi odihnă; 13.30 - studiu; 14.00-16.00 - cursuri; 16.00 - gustare şi timp liber; 16.30 - studiu; 19.30 - Rozariu; 19.45 - cina, urmată de vizită la Preasfântul Sacrament şi odihnă; 20.45 - rugăciunea de seară şi somn. În zilele de joi, până la ora 15.00 era studiu, după care urmau trei ore de timp liber.

În septembrie 1902, Anton Durcovici a fost primit în clasa a IV-a reală, pe care o promovează întâiul între cinci, cu media 7,83, având purtarea exemplară, atenţiunea foarte mare şi silinţa foarte mare. Formarea specială a seminariştilor era asigurată de pr. Carol Auner - director de studii, pr. Emanuel Mierzowski - vicerector şi econom, pr. Paul Wloczka, pr. Emanuel Pohl, pr. Daniel Racz, pr. Otto Polster - profesori, pr. Toma Zdechlik - prefect, pr. Alois Irwin - confesor ordinar şi pr. Iosif D'Ester - confesor extraordinar. În Seminarul "Sfântul Duh" erau înscrişi 18 elevi, dintre care şase studiau teologia în străinătate.

La începutul anului scolastic 1903-1904, a fost numit un nou prefect, în persoana pr. Alexandru Theodor Cisar, precum şi alţi confesori: pr. Paul Wloczka şi pr. Albert Ludwig. Anton Durcovici a fost înscris printre cei 15 elevi ai Seminarului, urmând cursurile clasei a cincea liceale, pe care le-a promovat, în urma examenului general din perioada 22-28 iunie 1904, cu media 7,38. şi acum a terminat întâiul între patru, având purtarea exemplară, atenţiunea mare şi silinţa foarte mare.

Anul şcolar următor aduce pentru elevul Anton Durcovici o noutate deosebită: începe studiul filosofiei, sub coordonarea pr. Paul Wloczka, fiind deja în clasa a şasea liceală, materie pe care o promovează cu media 6,88. Celelalte materii de studiu erau: religie, matematică, ştiinţe naturale, istorie şi limbile: ungară, germană, elenă, latină, franceză, română şi italiană. Cu un total de 95,04 puncte şi cu media generală de 7,92, Anton promovează şi acest an scolastic. Înainte de a susţine examenul final al acestui curs, seminariştii află despre moartea arhiepiscopului romano-catolic de Bucureşti, Francisc Xaveriu von Hornstein, care a trecut la cele veşnice, în Franţa, în ziua de 3 iunie 1905, la vârsta de 65 de ani.

În tensiunea aşteptării numirii noului episcop, anul scolastic 1905-1906 începe la începutul lunii septembrie. După o scurtă perioadă în care scaunul arhiepiscopal a fost vacant, Arhidieceza de Bucureşti fiind condusă de către vicarul capitular Joseph Baud, papa Pius al X-lea l-a numit arhiepiscop, la 16 septembrie 1905, pe Raymund Netzhammer, călugăr benedictin, fost director al Seminarului "Sfântul Duh", pe atunci canonic onorific de Bucureşti şi rector al Colegiului Pontifical Grec din Roma. A fost consacrat în ziua de 5 noiembrie 1905, în biserica abaţială "Sfântul Anselm" din Roma, de către cardinalul Girolamo Maria Gotti, prefect al Congregaţiei "De Propaganda Fide", iar la 17 decembrie acelaşi an a fost înscăunat în catedrala din Bucureşti.

Noul arhiepiscop nu a făcut schimbări importante în corpul formativ al Seminarului "Duhul Sfânt", pr. Carol Auner rămânând director de studii. El a fost ajutat de pr. Augustin Kuczka - superior şi econom, pr. Alexandru Cisar - prefect, pr. Paul Wloczka, pr. Emanuel Mierzowki, pr. Emanuel Pohl, pr. Daniel Racz şi pr. Stanislau Bortnowski - profesori, pr. Alois Irwin şi pr. Paul Wloczka - confesori ordinari, pr. Albert Ludwig - confesor extraordinar. În seminar erau 16 elevi, iar nouă seminarişti studiau în străinătate. Printre cei din Bucureşti se număra şi Anton Durcovici, care era înscris în clasa a şaptea liceală şi a doua de filosofie. De la finele acestui an deţinem şi ultimul certificat de studii liceale, care conţine mediile la sfârşitul anului şcolar 1905-1906: religia - 7,75, limba latină - 8,75, limba elină - 8,63, limba română - 8,25, limba franceză - 8,63, limba germană - 8,75, limba italiană - 8,75, limba maghiară - 7,50, filosofia - 7,88, matematica - 9, ştiinţele naturale - 8,25, istoria - 8,25. Media generală a fost 8,37, fiind clasificat primul dintr-un total de patru absolvenţi. Această frumoasă formare intelectuală a fost călăuzită mai mulţi ani de pr. Alexandru Th. Cisar, căruia urma să-i slujească peste câţiva ani ca vicar general. După încheierea acestui an scolastic, în ziua de 5 iulie 1906, Seminarul "Sfântul Duh" se mută în noua locaţie din strada Esculap: "Raymund Netzhammer, arhiepiscop de Bucureşti, mută în mod solemn elevii seminarului în noua clădire a arhiepiscopiei, din strada Esculap, numărul 5".

După cinci ani, seminaristul Anton Durcovici a terminat liceul (clasele III-VII), susţinând examenul de bacalaureat cu succes. La 6 octombrie 1906, directorul de studii al Seminarului "Sfântul Duh", pr. Carol Auner i-a înmânat diploma de bacalaureat, în care erau enumerate toate obiectele: latină, greacă, germană, română, maghiară, religie, istorie, geografie, matematică, cosmografie, astronomie, zoologie, botanică, fizică, chimie, geologie şi doi ani de filozofie scolastică, cu câte opt ore pe săptămână.

Peste câteva zile, la 23 octombrie 1906, a fost emis de către conducerea Seminarului "Sfântul Duh" din Bucureşti Certificatul de maturitate al studentului Anton Durcovici: "Certificat de maturitate pentru studiul sfintei teologii. Prin acest certificat adeverim că studentul Anton Durkowitsch, născut în Altenburg, în Austria, la 17 mai 1888, după ce a absolvit cursul elementar de patru ani, a frecventat doi ani gimnaziul real arhiepiscopal catolic, în Bucureşti, susţinând examenul de admitere în cursul al treilea al acestui seminar, urmând cursurile în întregime, pe care le-a absolvit: sfânta religie; limbile latină, greacă, germană, franceză, română, ungară; istorie, geografie, artimetica, algebra, geometria plană şi în spaţiu, trigonometria plană şi sferică, cosmografia, astronomia; zoologia, botanica, mineralogia, geologia, somatologia; fizica, chimia anorganică şi organică. În fine, cei doi ultimi doi ani a frecventat cursul major al filozofiei scolastice (logica minor şi major, ontologia, cosmologia, psychologia, theodiceea, ethica) în sistemul sfântului Toma de Aquino, în limba latină, câte opt ore pe săptămână, absolvindu-le. Deci, cei mai jos iscăliţi, superior şi rector al studiilor, având în vedere succesele deosebite ale acestui elev, înregistrate în Matricola şcolară, pagina 252, îl declarăm matur pentru studiul sfintei teologii, pe care absolvindu-l va putea fi hirotonit ca preot misionar pentru Arhidieceza latină de Bucureşti, pe cheltuiala căreia a fost format ca să-l slujească. Dat în Bucureşti, la 23 octombrie 1906, de către Augustin Kuczka - superior şi canonic Carol Auner - director de studii". Certificatul a fost aprobat şi confirmat, în palatul eparhial din Bucureşti, de arhiepiscopul Raymund Netzhammer O.S.B., la 23 octombrie 1906.

Cu acest document se încheie formarea intelectuală a elevului Anton Durcovici în şcolile din Bucureşti, urmând formarea la Roma, unde a ajuns la 30 octombrie 1906. Anton a fost însoţit de un alt coleg de studii, Cristofor Feisthammel, iar sosirea lor la Roma a fost anunţată de rectorul Seminarului "Sfântul Duh" din Bucureşti, pr. Augustin Kuczka, într-o scrisoare adresată, la 24 octombrie 1906, rectorului Colegiului Urbanian, Mons. Giovanni Bonzano. În această scrisoare, rectorul recomanda călduros pe cei doi seminarişti români, în special pe Anton Durcovici, care avusese o conduită bună în seminarul bucureştean. La Roma, Cristofor Feisthammel urma să efectueze studii de filozofie, iar Anton Durcovici pe cele de teologie. Trebuie menţionat faptul că plecarea acestor seminarişti de la Bucureşti la Roma a fost pregătită încă din luna martie 1906, fapt confirmat de unele documente din arhivele romane şi bucureştene, în care putem descoperi o vastă corespondenţa între cardinalul Gotti, prefect al Congregaţiei "De Propaganda Fide" din Roma; arhiepiscopul de Bucureşti, Raymund Netzhammer; canonicul Carol Auner, directorul Seminarului "Sfântul Duh" din Bucureşti; Mons. Giovanni Bonzano, rectorul Colegiului Pontifical Urbanian etc.

Putem completa acest moment cu faptul că sosirea celor doi seminarişti la Roma a fost anunţată şi de arhiepiscopul Raymund Netzhammer într-o scrisoare adresată cardinalului Gotti, la 4 august 1906, în care menţiona: "Aceşti doi seminarişti au fost deja admişi sub direcţia mea în Seminarul din Bucureşti şi au fost cu adevărat întotdeauna buni tineri". Seminariştii Durcovici şi Feisthammel au fost admişi la studii în Colegiul Urbanian, iar ştirea a fost adusă la cunoştinţa arhiepiscopului Netzhammer de cardinalul Gotti, prefectul Congregaţiei "De Propaganda Fide", la 6 septembrie 1906: "Prin prezenta doresc să vă înştiinţez că, în urma scrisorii Excelenţei voastre către Sfânta Congregaţie, din 4 august a.c., cei doi tineri, Cristofor Feisthammel şi Anton Durkowitsch, au fost admişi printre elevii Colegiului Urbanian. Vă rugăm să prevedeţi ca aceşti elevi să ajungă la Roma înainte de începutul lunii noiembrie pentru a începe la timp anul scolastic". Ajunşi la Roma, Anton a primit numărul matricol 258, iar Cristofor numărul 259. Astfel, în evidenţele Seminarului din Bucureşti, ei sunt consemnaţi printre cei şase seminarişti trimişi în străinătate pentru studii.

Primul an scolastic urmat de Anton Durcovici la Roma a început la 4 noiembrie 1906. S-a înscris la Academia filozofică "Sfântul Toma", la filozofie scolastică, pentru a completa cursurile făcute în anii VI şi VII la Seminarul "Sfântul Duh" din Bucureşti. În cei doi ani dedicaţi terminării formării filozofice, studentul Anton Durcovici a pregătit lucrarea "Anima humana, licet omnius spiritualis, corpori tamen unitur ut forma substantialis", aprofundând opera Doctorului Angelic - sfântul Toma de Aquino (1225-1274). Urmare a acestor studii universitare şi a susţinerii tezei, seminaristul bucureştean a obţinut doctoratul în filozofie la faimoasa Universitate "Toma d'Aquino", diploma fiind semnată de cardinalul Satolli, la 3 decembrie 1908.

Această diplomă parafează formarea intelectuală începută de elevul Anton Durcovici la Iaşi şi continuată la Ploieşti şi Bucureşti, dar deschide perspectiva studiilor teologice ce vor fi urmate de acesta în Cetatea Eternă. Încununarea anilor de pregătire teologică s-a materializat prin susţinerea doctoratului în teologie la Universitatea Urbaniană a Congregaţiei "De Propaganda Fide", la 22 iunie 1910. Cu susţinerea acestui examen, studentul Anton Durcovici a terminat studiile teologice, dar fiindcă era prea tânăr, adică sub 24 de ani, neavând vârsta canonică, i-a fost amânată hirotonirea. De aceea, rectorul Bonzano l-a rugat să accepte misiunea de prefect al anului I. Beneficiind de o dispensă canonică de 19 luni şi 25 de zile, faţă de vârsta necesară hirotonirii sacerdotale, permisiune primită de la papa Pius al X-lea, în ziua de 18 august 1910, teologul Anton Durcovici a fost sfinţit preot în ziua de 24 septembrie 1910, în bazilica "Sfântul Ioan din Lateran" prin impunerea mâinilor cardinalului Petru Respighi. Aşa cum anticipa rectorul Bonzano, pe lângă misiunea de prefect, Anton Durcovici s-a ocupat şi de studiul dreptului canonic. Într-un an a absolvit studiile de drept la Facultatea Seminarului Roman, obţinând licenţa în dreptul bisericesc.

Îndeplinind şi aceste solicitări din partea rectorului Giovanni Bonzano, după încheierea anului universitar 1910-1911 şi susţinerea examenului de licenţă în dreptul canonic, la 29 iulie 1911, preotul Anton Durcovici a părăsit Roma, după ce cu o zi înainte a încheiat dosarul la Colegiul Urbanian. Este demn de consemnat cuvintele notate în rubrica "Observaţii" ale unui dosar: "Exemplar in omnibus excellentissimus. Pietate, ingenio disciplinae observantia omnium princeps". Aşa cum ne-a transmis primul biograf al preotului Anton Durcovici, în drum spre Bucureşti s-a oprit la sanctuarul din Loreto şi a vizitat locurile natale. A celebrat prima Sfântă Liturghie în Deutsch-Altenburg, înconjurat de rudele sale.

Aşadar, după aproape cinci petrecuţi la Roma, preotul Anton Durcovici a ajuns din nou la Bucureşti, în ziua de 23 august 1911, unde a primit misiuni diverse din partea superiorilor săi. Îndeplinirea conştiincioasă a acestor misiuni l-au dus pe viitorul preot şi episcop spre o viaţa exemplară, fiind caracterizat de credincioşii pe care i-a însoţit pe drumul vieţii spirituale ca fiind "bun şi drept, un sfătuitor înţelept, un înţelegător al nevoilor preoţilor şi credincioşilor".

Cât timp a lucrat în cadrul Arhiepiscopiei de Bucureşti, preotul Anton Durcovici a menţinut o relaţie foarte apropiată cu mama sa, care a lucrat şi locuit în palatul arhiepiscopal, în perioada 1926-1943. Fiind în vârstă de 86 de ani, în ziua de 17 martie 1943, Maria Durcovici a trecut la cele veşnice, după ce a primit sacramentele de la canonicul Stanislav Traian Jovanelli. A fost înmormântată după două zile, la 19 martie 1943, ora 16.00, de către parohul catedralei "Sfântul Iosif" din Bucureşti, canonicul Iosif Schubert, în Cimitirul "Bellu Catolic" din Bucureşti, fiind asistat şi de părintele Anton Durcovici. Cu o zi înainte, acesta le-a scris rudelor sale din Austria, anunţându-le moartea mamei sale: "Dragii mei, ieri, la ora 12, iubita noastră mamă a plecat dintre noi într-o viaţă mai bună!"

Între timp, în anul 1933, pe când se întorcea dintr-o vizită la Roma, preotul Anton Durcovici i-a vizitat în Austria, cunoscând astfel şi rudele create prin alianţă de fratele său, Francisc, care a avut un fiu cu numele de Anton Durkowitsch. Cu aceştia, studentul, preotul şi episcopul Anton Durcovici a menţinut o relaţie de apropiere prin scrisori reciproce, unele dintre ele păstrându-se în diverse arhive. Deşi a îndeplinit numeroase slujiri în cadrul Bisericii, seminaristul, preotul şi episcopul Anton Durcovici şi-a găsit mereu timp să corespondeze cu membrii familiei sale şi, într-un mod aparte, să fie alături de mama sa. El ne poate fi tuturor un exemplu de preţuire faţă de familiarii noştri.

Fericite episcop martir Anton Durcovici, roagă-te pentru noi!

Pr. Alois Moraru

Fotografii referitoare la acest articol

lecturi: 1104.