Moartea şi înmormântarea episcopului Anton Durcovici

Având până acum numeroase ocazii de a scrie diferite aspecte din viaţa acestui episcop de Iaşi, astăzi, 10 decembrie 2020, când comemorăm 69 de ani de la moartea martirică a Fericitului Anton Durcovici, pr. Alois Moraru prezintă doar câteva fragmente din mărturiile despre ultimele zile pământeşti şi trecerea la cele veşnice a acestui episcop martir.

În ziua de 26 iunie 1949, episcopul Durcovici trebuia să administreze sacramentul sfântului Mir în Parohia Popeşti-Leordeni, de lângă Bucureşti, unde 650 de tineri îl aşteptau pe episcop în biserică. Episcopul a înnoptat în palatul episcopal la Bucureşti, voind să meargă duminică dimineaţa cu maşina arhiepiscopului Cisar. La ora 7.00 a venit Jakobek, şoferul arhiepiscopului, şi i-a comunicat că palatul e înconjurat de oamenii Securităţii, iar maşina n-are voie să părăsească locul. Parohului din Popeşti i s-a spus la telefon că Securitatea împiedică venirea episcopului şi că Mirul ar trebui amânat. Şi la Popeşti au fost observate persoane suspecte în jurul bisericii.

Preotul Vasile Begu a venit cu un taxi la palatul episcopal şi l-a rugat pe episcopul Durcovici să vină şi să administreze sfântul Mir, pentru că în biserică aşteaptă 650 de tineri. Episcopul Anton Durcovici a stat de vorbă cu arhiepiscopul Cisar şi cu vicarul general Jovanelli, după care a hotărât să meargă, deşi era un pericol mare. L-a luat cu el pe profesorul de teologie pr. Rafael Friedrich; au ieşit din palat şi au trecut prin faţa catedralei, unde erau deja numeroşi oameni veniţi pentru Sfânta Liturghie. S-au urcat în tramvai şi au mers până la ultima staţie, lângă Cimitirul "Belu". De acolo trebuiau să meargă doi kilometri pe jos. Când au ajuns în câmp deschis, a venit o maşină din urmă, din care au ieşit trei securişti care l-au forţat pe episcopul Durcovici să urce în respectiva maşină. Preotul Friedrich a vrut să-l apere. Un securist l-a lovit cu o manivelă de fier în cap şi l-a aruncat în maşină. Astfel a dispărut episcopul Durcovici, la 26 iunie 1949, în închisorile Securităţii. Sfântul Mir a fost administrat după-amiază de nunţiul apostolic O'Hara.

Episcopul a fost chinuit luni întregi, fiind în arest preventiv la Bucureşti. Nopţi la rând a fost anchetat şi torturat, fiind acuzat de a fi spion al Vaticanului şi agent al americanilor. De acolo a fost transferat la Jilava şi Sighetul Marmaţiei. Un fost deţinut de la Sighet, care mai târziu s-a refugiat în Austria, relatează: "Într-o seară spre orele nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră. După scurt timp deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: «Poate să-mi dea cineva ceva ca să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius». Un preot a sărit şi l-a acoperit cu pătura sa. Durcovici a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii".

Potrivit mărturiei preotului Farrenkopf, aflat în celula nr. 18, episcopul Anton Durcovici devenise conştient cu privire la moartea sa iminentă, după ce constatase faptul că regimul penitenciar de la Sighet era unul de înfometare şi exterminare. Din acest motiv, episcopul "s-a pregătit de moarte cât se poate de bine. Prin sfintele exerciţii a petrecut o lună de reculegere şi zilnic s-a spovedit (...)". La mijlocul lunii noiembrie a anului 1951, episcopul Durcovici a fost luat din celula comună nr. 18 şi izolat în "celula morţii", unde, continuă mărturia pr. Farrenkopf, cam prin 10 decembrie 1951 şi-a primit el răsplata de la Dumnezeu pentru munca sa şi suferinţele sale îndurate spre biruinţa cauzei lui Cristos şi a sfintei Biserici. Trupul rece al episcopului Durcovici a fost cărat noaptea într-un cimitir orăşenesc, fără ca nimeni să fi fost de faţă, "el a fost îngropat ca un oarecare. Căci şi de acolo va ieşi el glorios, când la sfârşitul lumii. Isus Cristos va veni în mărirea sa să judece viii şi morţii (...)".

Dintre mărturiile care prezintă ultimele clipe ale episcopului, prezentăm ceea ce a spus preotul Leopold Nestmann, care a activat mai mulţi ani ca profesor la Iaşi, împreună cu părintele Rafael Friedrich: "Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: «Îl cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?» Atunci a fost chemat Friedrich. «Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat?» «Este în celula morţii». Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: «Ego sum Friedrich» (Eu sunt Friedrich). A vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interior a răspuns un glas slab: «Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!» (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!). După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit". Era ziua de 10 decembrie 1951.

Cât priveşte înmormântarea episcopului Anton Durcovici, redăm mărturia preotului greco-catolic Dănilă-Ştefan Miklos Berinde (1910-1978), fost superior al augustinienilor asumpţionişti din România. Potrivit acestuia, episcopul Durcovici a fost ţinut izolat într-o cameră de 5/4 m, iarna, fără foc, în curent, din care cauză a murit. El a fost ultimul decedat care a fost îngropat în sicriu, la data de 10 decembrie 1951. De la Durcovici toţi deţinuţii erau duşi dezbrăcaţi pe pătură până la groapa unde erau aruncaţi de pe pătură şi apoi era aruncat pământ peste trupul gol. Îngropatul era ţinut în cel mai strict secret; numai Berinde ştia precis când a murit cineva, deoarece era anunţat să pregătească instrumentele, care erau compuse din două lopeţi, două cazmale şi o greblă. După îngropare, locul era nivelat. De menţionat că pr. Berinde era şeful echipei de muncitori deţinuţi, luând parte la toate muncile din penitenciar, la aprovizionarea cu alimente a bucătăriei, precum şi la înmormântarea deţinuţilor politici, calitate care-i asigura pr. Berinde o anumită libertate de mişcare în interiorul penitenciarului Sighet. Potrivit mărturiei pr. Berinde, acesta "se bucura de încredere. Cunoştea orice deces. El era acela care le schimba rufăria şi ştia când deţinutul era mort (...)". În acest sens, pr. Berinde confirmă alte mărturii istorice potrivit cărora în Penitenciarul Sighet înmormântările deţinuţilor se făceau noaptea, între orele 23.00 şi 0.30, la acestea luând parte, alături de un furgon cu cai, o echipă de 3-4 de deţinuţi de drept comun, alături de deţinutul politic pr. Berinde. De menţionat faptul că deţinutul pr. Berinde este persoana care a văzut multe dintre atrocităţile şi crimele comise de gardienii de la Sighet, inclusiv faptul că "preoţii şi episcopii catolici au fost umiliţi şi torturaţi, dar au rezistat numai prin credinţa lor".

Ipoteza potrivit căreia trupul episcopului Anton Durcovici a fost depus în cimitirul orăşenesc şi nu în Cimitirul săracilor este confirmată şi de mărturia torţionarului-şef de la Sighet, comandantul Vasile Ciolpan, care, într-o declaraţie din anul 1955, menţiona că până la mijlocul anului 1952 înmormântările s-au făcut în cimitirul orăşenesc.

Fericite episcop Anton Durcovici, roagă-te pentru noi!

Pr. Alois Moraru

* * *

Iaşi: La 69 de ani de la moartea Fericitului Anton Durcovici

PS Iosif Păuleţ: Fericitul Anton Durcovici, un mărturisitor al speranţei

lecturi: 1357.