Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Nunțiatura Apostolică de la București
1920 - 1 iunie - 2020: Un secol de relații diplomatice între România și Sfântul Scaun

Pentru catolicii din Dieceza de Iași, ziua de 1 iunie va rămâne marcată prin comemorarea vizitei istorice pe care Papa Francisc a făcut-o anul trecut la Iași, dar nu putem neglija un alt aspect important din istoria Bisericii Catolice din România: oficializarea relațiilor diplomatice dintre România și Sfântul Scaun, la nivel de legație. Numim "oficializare", căci relațiile creștinilor de pe meleagurile României de astăzi sunt consemnate încă din primele secole ale erei creștine, mai ales prin influența misionarilor care veneau dinspre Roma. Înființarea episcopiilor din Transilvania, Țara Românească și Moldova s-a făcut printr-o strânsă colaborare între Sfântul Scaun și guvernanții politici din ținuturile noastre, iar activitatea misionarilor catolici a fost coordonată de structurile existente la Roma. Această realitate se verifică și pentru episcopiile care au fost înființate în Moldova, așa cum este publicat și pe acest sit: www.ercis.ro/biblioteca/istorie.asp.

La rândul lor, voievozii, domnii și principii din ținuturile românești au răspuns la apelul Papei de la Roma și a împăraților din Occident pentru apărarea Europei de invaziile otomane sau pentru înfruntarea altor pericole. Răsfoind tratatele de istorie, putem afirma că relații diplomatice între autoritățile românești și Sfântul Scaun au fost mereu marcate de o colaborare reciprocă, chiar dacă au existat neînțelegeri și sincope.

Unirea Principatelor din anul ianuarie 1859 și toate consecințele ei au dus la consolidarea acestor relații diplomatice, ceea ce impunea realizarea unor acte ferme. Problema catolicilor era pe lista priorităților guvernului lui Mihail Kogălniceanu, care a insistat pentru încheierea unui concordat între Statul Român și Sfântul Scaun. Episcopii Salandari, de la Iași și Pluym, de la București i-au înștiințat pe superiorii lor de la Roma despre acest proiect. Concordatul trebuia să recunoască și să garanteze libertatea de cult pentru cele două vicariate apostolice, deschiderea de școli catolice, precum și libertatea de a numi profesorii și directorii care vor preda în aceste școli. Congregația "De Propaganda Fide" a acceptat acest proiect și a scris celor doi episcopi, dându-le sfaturile necesare pentru încheierea unui astfel de concordat. La 17 ianuarie 1865, Mons. Salandari îi informează pe superiorii săi că în tratativele pe care le va duce cu guvernul român va fi foarte atent. Regulamentul și în special secularizarea bunurilor bisericești pe care domnitorul Al.I. Cuza dorea s-o desăvârșească prin concordat erau principalele motive pentru care Sfântul Scaun nu a crezut oportun să continue tratativele pentru încheierea concordatului.

Relațiile diplomatice au fost intensificate după constituirea statului Vatican și Războiul de Independență, rezultatele imediate fiind văzute prin înființarea Arhiepiscopiei Catolice de București (27 aprilie 1883) și a Episcopiei de Iași (27 iunie 1884). Trebuie amintite, de asemenea, meritele deosebite ale episcopului Dominic Jaquet în privința redeschiderii problemei concordatului dintre Sfântul Scaun și statul român, alcătuind chiar un proiect de concordat în 16 articole.

Așa cum s-a scris foarte mult în ultimii ani, anul 1918 a însemnat o cotitură istorică pentru România, mai ales după alipirea Basarabiei (9 aprilie), Bucovinei (28 noiembrie) și Transilvaniei (1 decembrie). Numărul mare de creștini romano-catolici și greco-catolici a schimbat mult geografia religioasă a României, deschizând noi perspective pentru definitivarea unui concordat cu Sfântul Scaun și stabilirea unor relații diplomatice consistente. În timpul Primului Război Mondial, Sfântul Scaun a fost un susținător al aspirațiilor naționale ale românilor, iar la sfârșitul anului 1918 a recunoscut decizia Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia și, implicit, Marea Unire.

Mons. Francesco Marmaggi
După multiple schimburi de corespondență, relațiile comune dintre România și Sfântul Scaun au fost inaugurate la 1 iunie 1920, prin trimiterea la Sfântul Scaun a ministrului Dimitrie Pennescu, constituindu-se ca o "legație" (reprezentanță), nu o ambasadă. Printr-un decret semnat la 12 iunie 1920, regele Ferdinand I, "prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României... (...) am decretat și decretăm că Dimitrie C. Pennescu (...) este numit, în ziua de 1 iunie 1920, în calitate de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al nostru pe lângă Sfântul Scaun". Acceptul Sfântului Scaun pentru numirea sa a fost dat la trei săptămâni după publicarea decretului regal la București, iar trimisul Sfântului Scaun, Monseniorul Francesco Marmaggi, a sosit la București în ziua de 17 octombrie 1920, ca nunțiu apostolic. Dânsul a rămas în funcție până în anul 1923, după care l-au succedat: Mons. Angelo Maria Dolci (1923-1933), Mons. Valerio Valeri (1933-1936), Mons. Andrea Cassulo (1936-1947) și Mons. Gerald Patrick O'Hara (1947-1950).

Delegația Apostolică se stabilește la București pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică, după care se va muta, în anul 1922, în clădirea situată pe strada Pictor Constantin Stahi, nr. 5-7, care va deveni palatul Nunțiaturii Apostolice în România. Clădirea a fost construită în perioada 1896-1905, la inițiativa arhiepiscopului Franz Xaver von Hornstein, finanțarea fiind asigurată de binefăcători din Elveția și printr-o subvenție a regelui Carol I.

După stabilirea relațiilor cu episcopiile și eparhiile catolice, precum și cu diferite instituții ale statului român, au început negocierile pentru elaborarea unui concordat care să reglementeze ansamblul relațiilor dintre România și Sfântul Scaun și să stabilească organizarea ecleziastică a credincioșilor catolici din România. Concordatul a fost semnat la 10 mai 1927, în Cetatea Vaticanului, dar a intrat în vigoare la 29 mai 1929, prin votul Parlamentului României (votul a fost dat la 24 mai, în Senat și la 29 mai, în Camera Deputaților). Sfântul Scaun putea avea în România un ambasador (nunțiu), iar Biserica Catolică putea avea instituții de învățământ și caritative, mănăstiri, biserici și alte bunuri imobile. Religia catolică putea fi trăită în libertate deplină. Ca element de noutate în lumea catolică, pentru prima data într-o țară necatolică, toate episcopiile erau centralizate național, sub coordonarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București. Pe de altă parte, Concordatul prevedea că episcopii erau numiți de Papa de la Roma, doar cu acordul guvernului de la București, aceștia trebuind să fie cetățeni români. Acordul garanta creștinilor romano-catolici și greco-catolici din România posibilitatea de exprimare a libertății religioase, conform Legii Cultelor din anul 1928. Ministrul de Externe Gheorghe Mironescu afirma atunci că "a fost interesul constant al tuturor guvernelor succedate în România după Unirea din 1918 să găsească un echilibru între diferitele confesiuni ale țării". Concordatul a intrat în vigoare în ziua de 7 iulie 1929.

În urma Concordatului dintre Sfântul Scaun și România, la 5 iunie 1930, prin documentul "Sollemni conventione" se organizează episcopiile și eparhiile catolice din România. Prin decretele care au fost date de Nunțiatura Apostolică din București s-a văzut clar modul de relaționare a instituțiilor bisericești din România față de Sfântul Scaun. Nunțiatura Apostolică din România, prin arhiepiscopul Angelo Maria Dolic, își începea decretele de punere în aplicare a scrisorii apostolice date de Sfântul Scaun astfel: "Deoarece în scrisoarea apostolică «SOLLEMNI CONVENTIONE», dată sub plumb la Roma lângă Sfântul Petru în anul Domnului una mie nouă sute trei zeci, ziua a cincia din iunie, Persoana Noastră a fost desemnată spre a executa tot ce se cuprinde și se hotărăște în acea scrisoare, dându-ni-se toate facultățile necesare și oportune pentru acest scop, și devreme ce, între altele, s-au stabilit... (...), prin prezentul Decret hotărâm și declarăm:...".

În anii următori, relațiile României cu Sfântul Scaun au evoluat armonios, iar în 1938, Legația de la Vatican a fost ridicată la rang de ambasadă. Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, după doi ani, ambasada a redevenit legație.

Instaurarea regimului comunist în România a schimbat radical relațiile cu Sfântul Scaun, ajungându-se până la ruperea unilaterală a Concordatului. Astfel, pe fondul tensiunilor social-politice generate de comuniști, la începutul anului 1946, nunțiul apostolic Andrea Cassulo a fost declarat "persona non grata". În aceste condiții, la 19 februarie 1946, Sfântul Scaun l-a numit pe episcopul Gerald Patrick O'Hara regent (însărcinat cu afaceri) al Nunțiaturii Apostolice din România. Acesta a venit la București abia în ziua de 29 ianuarie 1947 și a rămas în funcție până la 4 iulie 1950, când a fost expulzat. Prin Decretul nr. 151, din 17 iulie 1948, al Președinției Marii Adunări Naționale, publicat în "Monitorul Oficial" nr. 164 din 19 iulie 1948, a fost denunțat Concordatul României cu Sfântul Scaun. Raporturile diplomatice dintre România și Sfântul Scaun s-au întrerupt brusc. Printr-o notă verbală, din 23 iulie 1948, regentul Nunțiaturii, Mons. O'Hara, a protestat față de decizia unilaterală a părții române, care încălca articolul XXIII al Concordatului. După doi ani, prin nota verbală nr. 3092, din 4 iulie 1950, Ministerul Afacerilor Externe al R.P.R. îi declara pe Monseniorul Gerald Patrick O'Hara, regent al Nunțiaturii Apostolice în România, pe Monseniorul Mestri Schönberg, auditor, și pe Monseniorul Kirk C. John, secretar, drept persoane indezirabile pentru noua putere și le cerea să părăsească teritoriul țării în termen de trei zile. Așadar, la 7 iulie 1950, relațiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte, iar două săptămâni mai târziu palatul Nunțiaturii Apostolice de la București a fost confiscat de către autoritățile statului comunist.

După denunțarea Concordatului de către autoritățile comuniste, guvernul român a interzis funcționarea Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), o parte dintre clericii ei, în frunte cu episcopii, fiind întemnițați, iar credincioșii supuși unei adevărate prigoane. Biserica Romano-Catolică, deși nu a fost interzisă, și-a desfășurat activitatea cu mari dificultăți și sacrificii martirice. Noua Lege a Cultelor și cea a Învățământului, din august 1948, au adus prejudicii imense Bisericii Catolice din România și au rupt definitiv relațiile diplomatice cu Sfântul Scaun.

Timp de aproape două decenii nu au existat contacte oficiale între București și Vatican. În anul 1963 a început pontificatul Papei Paul al VI-lea, care a arătat bunăvoință față de regimurile comuniste din Europa de Est, sperând să poată pleda cu mai mult succes în favoarea credincioșilor catolici. În anul 1966, Papa Paul al VI-lea l-a primit la Vatican pe ministrul de externe sovietic Andrei Gromâko, după care a început discuții cu Ungaria, Cehoslovacia și Iugoslavia, dar a dorit să normalizarea relațiilor și cu România. Un prim pas s-a realizat în anul 1967, când copia columnei lui Traian aflată la Vatican a fost adusă la București și expusă în Muzeul de Istorie a Republicii Socialiste România. În 1968, când se aniversau 50 de ani de la Marea Unire, s-a discutat repatrierea urnei conținând rămășițele pământești ale episcopului Ioan Inochentie Micu-Klein, proiect care nu s-a putut concretiza. La începutul aceluiași an, premierul Ion Gheorghe Maurer și ministrul de externe Corneliu Mănescu au făcut o vizită de lucru în Vatican , după care, în toamna aceluiași an, după 18 ani, un oficial al Sfântului Scaun a putut vizita România.

După mai mult de patru ani de la aceste vizite, abia în primăvara lui 1973 Nicolae Ceaușescu a admis o vizită la Vatican. Întâlnirea dintre el și Papa Paul al VI-lea, din 26 mai 1973, avea să detensioneze climatul riguros al relațiilor bilaterale, deși încercarea Suveranului Pontif de a discuta problema greco-catolicilor l-a iritat pe președintele Republicii Socialiste România. După cele "circa 50 de minute" ale dialogului celor doi șefi de state, ziarul "Scînteia" consemna că "întâlnirea dintre Ceaușescu și Papă poate fi trecută în categoria «vizitelor istorice»". Totuși, în problema care interesa Vaticanul, Ceaușescu a rămas inflexibil, limitele conversației cu Suveranul Pontif fiind stabilite de autoritățile comuniste. Astfel, în privința Bisericii Greco-Catolice, relațiile României cu Sfântul Scaun au rămas rupte până în anul 1990.

Evenimentele politice din România, de la finele anului 1989, aveau să readucă treptat armonia diplomatică între Sfântul Scaun și România. În ziua de 23 decembrie, Papa Ioan Paul al II-lea a lansat un apel pentru pace și înțelegere, pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Mesajul se încheia cu aceste cuvinte: "Dumnezeu să binecuvânteze iubita națiune română!". În ziua de 31 decembrie 1989 a sosit în România Monseniorul Francesco Colasuonno, nunțiu apostolic cu însărcinări speciale ("itinerant pentru țările Europei de Est"), care urma să analizeze noua situație din țara noastră. Un prim pas a fost făcut chiar în aceeași zi: prin Decretul Lege nr. 9, din 31 decembrie 1989, al Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca urmare a abrogării Decretului Lege 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost recunoscută oficial. În ziua de 15 mai 1990, România și Vaticanul au decis să restabilească raporturile diplomatice, iar după trei luni a fost restituit palatul Nunțiaturii Apostolice.

Primul nunțiu care a fost numit în această nouă realitate socio-politică a României a fost, la 18 august 1990, Monseniorul John Bucovsky. El a sosit la București în ziua de 28 noiembrie 1990 și a rămas în funcție până la 20 decembrie 1994. Au urmat: Mons. Janusz Bolonek (1995-1998), Mons. Jean-Claude Périsset (1998-2007), Mons. Francisco-Javier Lozano Sebastián (2007-2015) și Mons. Miguel Maury Buendía (din 5 decembrie 2015). Începând cu luna ianuarie 1998, nunțiul apostolic la București devine decanul corpului diplomatic acreditat în România.

Ca o împlinire a bunelor relații dintre România și Sfântul Scaun au fost vizitele istorice în țara noastră ale papilor Ioan Paul al II-lea (7-9 mai 1999) și Francisc (31 mai - 2 iunie 2019), precum și cele ale președinților României (Ion Iliescu - prima vizită: 1 februarie 1991, Emil Constantinescu - prima vizită: 6 octombrie 2000, Traian Băsescu - prima vizită: 6 septembrie 2008 și Klaus Johannis - prima vizită: 15 mai 2015) la Vatican. Actualul ambasador extraordinar și plenipotențiar al României pe lângă Sfântul Scaun este Liviu-Petru Zăpîrțan (de la 10 noiembrie 2016).

În ziua de 1 iunie, aniversăm un secol de relații oficiale între România și Sfântul Scaun, care consfințesc secole de relații și raportări oficiale ale episcopiilor și eparhiilor catolice din țara noastră cu instituțiile și congregațiile Bisericii Universale. Au fost perioade armonioase, în care s-au pus bazele structurilor bisericești din România, dar și ani de sistare unilaterală a acestor relații necesare pentru buna funcționare a instituțiilor civile și religioase. Fie ca experiența acumulată în acest secol să aducă linii și principii clare de colaborare pe viitor între România și Sfântul Scaun!

Pr. Alois Moraru


 

lecturi: 1432.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat