Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2015

"Întăriţi-vă inimile" (Iac 5,8)

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este un timp de reînnoire pentru Biserică, pentru comunităţi şi pentru fiecare credincios. Însă este mai ales un "timp de har" (2Cor 6,2). Dumnezeu nu ne cere nimic ce nu ne-a dăruit mai înainte: "Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19). El nu este indiferent faţă de noi. Fiecare dintre noi este îndrăgit de El, ne cunoaşte pe nume, ne îngrijeşte şi ne caută atunci când îl părăsim. Fiecare dintre noi îl interesează; iubirea sa îl împiedică să fie indiferent faţă de ceea ce ni se întâmplă. Însă se întâmplă ca atunci când noi ne simţim bine şi ne simţim comozi, cu siguranţă uităm de ceilalţi (lucru pe care Dumnezeu Tatăl nu-l face niciodată), nu ne interesează problemele lor, suferinţele lor şi nedreptăţile pe care le îndură... atunci inima noastră cade în indiferenţă: în timp ce eu mă simt relativ bine şi comod, uit de cei care nu se simt bine. Această atitudine egoistă, de indiferenţă, a căpătat astăzi o dimensiune mondială, până acolo încât putem vorbi despre o globalizare a indiferenţei. Este vorba despre o problemă pe care noi, creştinii, trebuie s-o înfruntăm.

Atunci când poporul lui Dumnezeu se converteşte la iubirea sa, găseşte răspunsurile la acele întrebări pe care le pune încontinuu istoria. Una dintre provocările cele mai urgente asupra căreia vreau să mă opresc în acest Mesaj este cea a globalizării indiferenţei.

Indiferenţa faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu este o reală ispită şi pentru noi creştinii. De aceea avem nevie să auzim în fiecare Post Mare strigătul profeţilor care îşi ridică glasul şi ne trezesc.

Dumnezeu nu este indiferent faţă de lume, ci o iubeşte până acolo încât îl dă pe Fiul său pentru mântuirea fiecărui om. În întruparea, în viaţa pământească, în moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, se deschide definitiv poarta între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. Şi Biserica este ca mâna care ţine deschisă această poartă prin proclamarea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor, mărturia credinţei care devine eficace în caritate (cf. Gal 5,6). Totuşi, lumea tinde să se închidă în ea însăşi şi să închidă acea poartă prin care Dumnezeu intră în lume şi lumea în El. Astfel mâna, care este Biserica, nu trebuie niciodată să fie uimită dacă este respinsă, strivită şi rănită.

De aceea poporul lui Dumnezeu are nevoie de reînnoire, pentru a nu deveni indiferent şi pentru a nu se închide în el însuşi. Aş vrea să vă propun trei paşi de meditat pentru această reînnoire.

1. "Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el" (1Cor 12,26) - Biserica

Caritatea lui Dumnezeu, care strică acea închidere mortală în noi înşine care este indiferenţa, ne este oferită de Biserică prin învăţătura sa şi, mai ales, prin mărturia sa. Însă se poate mărturisi numai ceva ce am experimentat înainte. Creştinul este cel care-i permite lui Dumnezeu să-l îmbrace cu bunătatea şi milostivirea sa, să-l îmbrace cu Cristos, pentru a deveni ca El, slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Ne aminteşte bine acest lucru liturgia din Joia Sfântă cu ritul spălării picioarelor. Petru nu voia ca Isus să-i spele picioarele, însă după aceea a înţeles că Isus nu vrea să fie numai un exemplu pentru modul în care trebuie să ne spălăm picioarele unii altora. Această slujire poate s-o facă numai cel care mai înainte s-a lăsat spălat pe picioare de către Cristos. Numai acesta are "parte" cu El (cf. In 13,8) şi aşa poate să-l slujească pe om.

Postul Mare este un timp propice pentru a ne lăsa slujiţi de Cristos şi astfel să devenim ca El. Acest lucru are loc atunci când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi când primim sacramentele, îndeosebi Euharistia. În ea devenim ceea ce primim: trupul lui Cristos. În acest trup acea indiferenţă care pare să capete aşa de des putere asupra inimilor noastre, nu are loc. Deoarece acela care este al lui Cristos aparţine unui singur trup şi în El nu suntem indiferenţi unul faţă de altul. "Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un membru, toate se bucură cu el" (1Cor 12,26).

Biserica este communio sanctorum pentru că la ea sunt părtaşi sfinţii, dar şi pentru că este comuniune de lucruri sfinte: iubirea lui Dumnezeu revelată nouă în Cristos şi toate darurile sale. Între ele este şi răspunsul celor care se lasă ajunşi de această iubire. În această comuniune a sfinţilor şi în această participare la lucrurile sfinte nimeni nu posedă numai pentru sine, ci tot ceea ce are este pentru toţi. Şi pentru că suntem legaţi în Dumnezeu, putem face ceva şi pentru cei de departe, pentru cei la care numai cu puterile noastre nu am putea ajunge niciodată, deoarece cu ei şi pentru ei îl rugăm pe Dumnezeu pentru ca să ne deschidem cu toţii la lucrarea sa de mântuire.

2. "Unde este fratele tău?" (Gen 4,9) - Parohiile şi comunităţile

Cele spuse pentru Biserica universală este necesar să le traducem în viaţa parohiilor şi comunităţilor. Se reuşeşte în aceste realităţi ecleziale să se experimenteze că facem parte dintr-un singur trup? Un trup care în acelaşi timp primeşte şi împărtăşeşte ceea ce Dumnezeu vrea să dăruiască? Un trup, care cunoaşte şi care se îngrijeşte de membrele sale mai slabe, sărace şi mici? Sau ne refugiem într-o iubire universală care se angajează departe în lume, dar îl uită pe Lazăr cel aşezat în faţa propriei noastre uşi închise? (cf. Lc 16,19-31).

Pentru a primi şi a face să rodească pe deplin ceea ce Dumnezeu ne dă trebuie să fie depăşite graniţele Bisericii în două direcţii.

În primul rând, unindu-ne cu Biserica din cer în rugăciune. Atunci când Biserica pământească se roagă, se instaurează o comuniune de slujire reciprocă şi de bine care ajunge până în faţa lui Dumnezeu. Cu sfinţii care au găsit plinătatea lor în Dumnezeu, formăm parte din acea comuniune în care indiferenţa este învinsă de iubire. Biserica din cer nu este triumfătoare pentru că a întors spatele suferinţelor lumii şi se bucură singură. Mai degrabă, sfinţii pot deja să contemple şi să se bucure de faptul că, prin moartea şi învierea lui Isus, au învins definitiv indiferenţa, împietrirea inimii şi ura. Atât timp când această victorie a iubirii nu pătrunde toată lumea, sfinţii merg cu noi încă pelerini. Sfânta Tereza de Lisieux, învăţător al Bisericii, scria convinsă că bucuria în cer pentru victoria iubirii răstignite nu este deplină până când chiar şi un singur pe pământ suferă şi geme: "Mă bazez mult să nu rămân inactivă în cer, dorinţa mea este de a mai lucra pentru Biserică şi pentru suflete" (Scrisoare 254 din 14 iulie 1897).

Şi noi suntem părtaşi de meritele şi de bucuria sfinţilor şi ei participă la lupta noastră şi la dorinţa noastră de pace şi de reconciliere. Bucuria lor pentru victoria lui Cristos înviat este pentru noi motiv de forţă pentru a depăşi atâtea forme de indiferenţă şi de împietrire a inimii.

Pe de altă parte, fiecare comunitate creştină este chemată să treacă pragul care o pune în relaţie cu societatea care o înconjoară, cu săracii şi cei de departe. Biserica prin natura sa este misionară, nu concentrată asupra ei însăşi, ci trimisă la toţi oamenii.

Această misiune este misiunea răbdătoare a Celui care vrea să ducă la Tatăl toată realitatea şi pe fiecare om. Misiunea este ceea ce iubirea nu poate să nu spună. Biserica îl urmează pe Isus Cristos pe drumul care o conduce la fiecare om, până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Astfel putem să vedem în aproapele nostru pe fratele şi sora pentru care Cristos a murit şi a înviat. Ceea ce am primi, am primit şi pentru ei. Şi la fel, ceea ce aceşti fraţi au este un dar pentru Biserică şi pentru întreaga omenire.

Iubiţi fraţi şi surori, ce mult doresc ca locurile în care se manifestă Biserica, parohiile noastre şi comunităţile noastre în mod deosebit, să devină insule de milostivire în mijlocul mării indiferenţei!

3. "Întăriţi-vă inimile!" (Iac 5,8) - Fiecare credincios

Şi ca indivizi avem ispita indiferenţei. Suntem sătui de ştiri şi imagini tulburătoare care ne relatează suferinţa umană şi simţim în acelaşi timp toată incapacitatea noastră de a interveni. Ce-i de făcut pentru a nu ne lăsa absorbiţi de acest vârtej de înspăimântare şi de neputinţă?

În primul rând, putem să ne rugăm în comuniunea Bisericii pământeşti şi cereşti. Să nu neglijăm forţa rugăciunii a atâtora! Iniţiativa 24 de ore pentru Domnul, care doresc să se celebreze în toată Biserica, şi la nivel diecezan, în zilele de 13 şi 14 martie, vrea să dea exprimare acestei necesităţi a rugăciunii.

În al doilea rând, putem ajuta cu gesturi de caritate, ajungând atât la cei de aproape cât şi la cei de departe, graţie atâtor organisme de caritate ale Bisericii. Postul Mare este un timp propice pentru a arăta acest interes faţă de celălalt cu un semn, chiar mic, dar concret, al participării noastre la umanitatea comună.

Şi în al treilea rând, suferinţa celuilalt constituie o chemare la convertire, pentru că nevoia fratelui îmi aminteşte fragilitatea vieţii mele, dependenţa mea de Dumnezeu şi de fraţi. Dacă noi cerem cu umilinţă harul lui Dumnezeu şi acceptăm limitele posibilităţilor noastre, atunci ne vom încrede în posibilităţile infinite pe care le păstrează iubirea lui Dumnezeu. Şi vom putea rezista ispitei diabolice care ne face să credem că putem să ne mântuim şi să mântuim lumea singuri.

Pentru a depăşi indiferenţa şi pretenţiile noastre de atotputernicie, aş vrea să cer tuturor să trăiască acest timp al Postului Mare ca un parcurs de formare a inimii, aşa cum a avea să spună Benedict al XVI-lea (Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 31). A avea o inimă milostivă nu înseamnă a avea o inimă slabă. Cine vrea să fie milostiv are nevoie de o inimă puternică, trainică, închisă în faţa ispititorului, dar deschisă în faţa lui Dumnezeu. O inimă care să se lase pătrunsă de Duhul Sfânt şi să ducă pe drumurile iubirii pe care îi pe fraţi şi pe surori. În fond, o inimă săracă, adică una care cunoaşte propriile sărăcii şi se dedică pentru celălalt.

Pentru aceasta, iubiţi fraţi şi surori, doresc să-l rog cu voi pe Cristos în acest Post Mare: "Fac cor nostrum secundum cor tuum": "Fă inima noastră asemenea cu Inima ta" (Rugăciune din Litania la Preasfânta Inimă a lui Isus). Atunci vom avea o inimă puternică şi milostivă, vigilentă şi generoasă, care nu se lasă închisă în ea însăşi şi nu cade în vârtejul globalizării indiferenţei.

Cu această dorinţă, asigur rugăciunea mea pentru ca fiecare credincios şi fiecare comunitate eclezială să parcurgă cu rod itinerarul Postului Mare, şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească.

Din Vatican, 4 octombrie 2014

Sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 26.