Solemnitatea Corpus Domini

Pâinea din cer şi misterele sale

De Inos Biffi

Fiul lui Dumnezeu este dăruit omului de Tatăl în forma Trupului jertfit care trebuie mâncat ca hrană şi în forma Sângelui vărsat care trebuie băut. Este testamentul de la ultima cină şi împlinirea întrupării, a morţii şi a învierii lui Isus. În el sunt cuprinse şi adunate multiple "mistere", care ne lasă admiraţi şi fără cuvinte.

Primul "mister" euharistic se referă la voinţa Tatălui. Este surprinzător că el nu numai că-l dăruieşte omului pe Fiul, ci i-l dăruieşte în forma banchetului sau al încredinţării extreme: "Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată" (In 6,32).

Astfel, fiecare Euharistie se revelează un dar care provine din inima Treimii şi ne conduce la Treime, sau o vocaţie de a împărtăşi aceeaşi viaţă divină a Fiului. Euharistia nu constă pur şi simplu în a ne aşeza cu Isus la masa instituită de el. Ea, în schimb, înseamnă a-l asuma personal, mâncând pâinea frântă şi luând din potirul cu vin, după ce Cuvântul şi Duhul le-au transformat în Trupul şi în Sângele Fiului lui Dumnezeu.

Al doilea "mister" conţinut în Euharistie este că însuşi Fiul lui Dumnezeu, sau trupul său şi sângele său, constituie hrana autentică şi băutura adevărată a discipolilor, aşa încât să se creeze o coeziune profundă şi vitală cu el: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii" (In 6,51); "Trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură" (ibidem, 6,55); "Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (ibidem, 6,57).

Va rămâne mereu indescifrabil pentru noi acest proiect al lui Dumnezeu de a ne voi în intimitatea sa: desigur, nu amestecaţi cu el, şi totuşi asociaţi cu el cu o comuniune de existenţă.

În Euharistie este inerent un al treilea "mister": ea ne asociază la pătimirea şi la moartea lui Isus. Trupul pe care noi îl mâncăm este Trupul dat, adică oferit ca jertfă; şi Sângele pe care noi îl bem este Sângele vărsat ca pecete a noului şi veşnicului legământ. Este dinamismul euharistic, care ne asociază la soarta Domnului şi care imprimă în noi destinul său identic.

Euharistia este sacramentul lui via crucis, sau via crucis vie, care devine formă de viaţă.

Mandatul "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19) nu se limitează la porunca de a repeta şi a reproduce ritul Cinei. În amintirea lui înseamnă conduita creştină, înseamnă Biserica ce poartă semnele pătimirii, morţii şi învierii lui Isus. Altminteri am avea o replică ceremonială, nu întâmplarea unui eveniment.

Şi, de fapt, jertfa definitivă şi irepetabilă a Calvarului, dacă în el însuşi nu se repetă, totuşi este destinată cu forţa sa - virtus a sa - să trezească de fiecare dată în creştin noutatea adeziunea, voinţa de a se deschide prezenţei sale perene, harului său inepuizabil, aşa încât pătimirea Capului să se reverse în pătimirea membrelor. Este semnificaţia cuvintelor din Scrisoarea către Coloseni: "Împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu" (1,24). În această perspectivă se înţelege expresia pe care am folosit-o: "întâmplarea unui eveniment"; un astfel de eveniment nu este altul decât actuala asumare a "porţiunii" noastre din jertfa lui Cristos oferită o dată pentru totdeauna, sau din "răscumpărarea veşnică" obţinută de el (Evr 9,12-28).

Isus a instituit Euharistia şi a încredinţat-o Bisericii, pentru că, în timpul în care îi aşteaptă venirea, să se adeverească în ea condiţia aceluiaşi Isus răbdător, cu scopul de a fi împreună glorios cu el.

Menţionăm un alt "mister", care îmbogăţeşte Euharistia şi este stăpânirea lui Cristos. Prin energia Duhului materia este transformată radical, "transubstanţiată", făcută absolut ascultătoare faţă de Cuvântul creator. În aparenţa inertă şi tăcută a pâinii consacrate, este "într-adevăr, realmente şi substanţial" prezent şi activ Cristos, Domnul a toate.

Un text minunat, unde se contopesc poezia şi mistica, poate în acest moment să vină în minte, adică comuniune - una din "Cântările infirmităţii" de Clemente Rebora, pe care o lentă şi teribilă destrămare îl asemăna cu pătimirea lui Isus - "destrămându-mă în mod umilitor trăiesc": "Inert şi fără formă zac cu mine însumi. / În timp ce Isus se gândeşte la univers, se gândeşte şi la mine pironit de pat; şi mişcă şi timp şi oameni, unde fidel cu Ostia iubitoare ajunge în pieptul meu [...]. Mama din paradis mă primeşte, mă ridică la Inima Fiului care mă incendiază şi la Focarul Trinitar răpeşte / în sânul iubirii infinite a Tatălui. Apoi, rămân eu cu trupul mort în pământ: înşfăcat de El, nu-l înşfac".

(După L'Osservatore Romano, 19 iunie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.