De ce a fost declarat fericit episcopul Anton Durcovici?

Pr. dr. Eduard Ferenţ, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi, a redactat, la 18 mai 2014, un studiu dedicat motivaţiei beatificării episcopului martir Anton Durcovici.

Introducere

În Evanghelie, Isus Cristos ni se revelează şi nouă, după cum a făcut-o apostolilor săi, spunându-ne: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine"¹.

Rămânând în contextul beatificării de ieri (17 mai 2014) a episcopului martir Anton Durcovici, recunoaştem că atât martiriul său împlinit în temniţa din Sighetul Marmaţiei în ziua de 10 decembrie 1951, cât şi beatificarea lui sunt rodul vieţii sale întregi. El a fost recunoscut şi este "fericit" pentru că l-a urmat cu fidelitate pe Cristos Domnul, "calea, adevărul şi viaţa". Episcopul Anton Durcovici este "fericit" datorită credinţei sale vii, puternice, generoase şi apostolice în Cristos Domnul şi în Biserica sa. Fericirea credinţei² l-a condus la Dumnezeu Tatăl, ajungând astfel la ţelul mărturiei sale "martirice", mântuirea sufletului³.

Urmându-l pe Cristos, "calea care conduce la Tatăl, viaţa Mons. Anton Durcovici s-a desfăşurat în două etape", ambele fiind o imitare fidelă a Domnului.

Prima perioadă, etapă care i-a precedat martiriul, este caracterizată de însăşi atitudinea pe care şi-a însuşit-o Cristos faţă de Tatăl său încă de la intrarea lui în această lume, spunând: "Iată, vin, Dumnezeule, ca să fac voinţa ta!"⁴.

A doua perioadă, aceea în care îşi preia scaunul episcopal - sedes sau cathedra episcopalis - al Bisericii locale de Iaşi, este etapa în care s-a călăuzit după un alt principiu cristologic, cel exprimat de Faptele Apostolilor astfel: "Biserica ce i-a fost încredinţată spre păstorire era a lui Dumnezeu"⁵, iar poporul pe care avea să-l conducă îl avea pe Domnul cel Înviat drept Dumnezeu.

Aşadar, dacă astăzi străluceşte înaintea ochilor noştri, în deplina lumină spirituală a Domnului, chipul luminos şi venerat al lui Anton Durcovici, se datorează faptului că în timpul vieţii s-a comportat asemenea lui Cristos, iar în calitatea de episcop s-a impus ca un adevărat slujitor al Domnului şi al Bisericii sale, până la ultima suflare.

Dacă astăzi, pe de o parte, ne bucurăm că el a fost adăugat la alaiul "fericiţilor" din cer, pe de altă parte, să nu uităm că pilda vieţii sale ne interpelează şi pe noi, amintindu-ne de "vocaţia universală la sfinţenie, de ţelul înalt al" vieţii noastre creştine⁶.

De aceea, făcând parte din poporul lui Dumnezeu şi fiind în drum spre patria cerească, să privim puţin la pilda vieţii sale, model care ne oferă o reînnoită orientare spre Cristos, "calea, adevărul şi viaţa" noastră⁷.

A. Criteriul primei perioade a vieţii sale: "Iată vin, Dumnezeule, ca să fac voinţa ta"

Spuneam mai sus că în prima etapă a vieţii sale, Mons. Anton Durcovici s-a străduit să-l imite pe Cristos, mai ales ca preot. Meditându-i deseori viaţa, a observat că sacrificiul lui Cristos merge mână în mână cu preoţia sa, inaugurându-le pe amândouă o dată cu Întruparea sa.

a) Noi ştim că în Cristos, sufletul său, deşi a fost creat ca al nostru, cu toate acestea n-a fost supus, în ceea ce priveşte exercitarea propriilor sale facultăţi, inteligenţa, voinţa şi memoria, dezvoltării progresive a organismului trupesc. El a avut, din prima clipă a existenţei sale, perfecţiunea propriei sale vieţi şi deplinătatea harului, aşa cum se cuvenea unui suflet raţional unit cu Dumnezeirea Cuvântului încă de la creaţia lui, mai ales datorită unirii ipostatice, dar şi o cunoaştere desăvârşită a lui Dumnezeu⁸.

Acest adevăr reiese şi din ceea ce ne spune autorul Epistolei către Evrei, referindu-se la primul act al sufletului lui Isus în momentul întrupării sale în sânul Sfintei Fecioare Maria⁹.

În momentul întrupării Cuvântului, sufletul său raţional pe care şi-l asumase împreună cu trupul, a cuprins dintr-o privire toate veacurile care vremuiseră înaintea lui. Prin acea privire globală, Isus a văzut abisul în care zăcea omenirea întreagă, neputincioasă de a se mântui singură, doar cu puterile fireşti; a văzut şi ineficienţa salvifică a tuturor sacrificiilor Legii Vechi, deoarece creatura, oricât de perfectă ar fi fost, nu putea repara în mod adecvat nedreptatea pe care păcatul o pricinuise Creatorului. Simultan, sufletul lui Isus, unit în mod substanţial cu dumnezeirea Cuvântului, a văzut şi planul sau proiectul de mântuire al Tatălui, a văzut sacrificiul pe care Dumnezeu i-l cerea pentru a înfăptui răscumpărarea lumii.

Acel moment al intrării Cuvântului lui Dumnezeu în istoria noastră prin întrupare a fost decisiv, a fost hotărâtor, nu numai pentru sufletul lui Isus, dar şi pentru mântuirea noastră. Ce a făcut Isus în acel moment?

Printr-un act de ascultare iubitoare s-a jertfit de bunăvoie voinţei Tatălui său ceresc, s-a dăruit lui Dumnezeu pentru a înfăptui planul său, opera sa divino-umană, singura capabilă de a da slavă Tatălui său, salvând astfel omenirea. De aceea a zis: "Părinte, tu nu voieşti nici ofrandele, nici sacrificiile, dar mi-ai alcătuit un trup. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin ... ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!"¹⁰.

Intrând în lume, printr-un act desăvârşit de ascultare al voinţei sale faţă de voinţa lui Dumnezeu, Cristos a acceptat această sumă de dureri care au început o dată cu umilirile ieslei şi se vor sfârşi cu infamia crucii. Încă de la intrarea sa în această lume, Cristos s-a oferit ca victimă de iubire şi de ascultare Tatălui: primul act uman al vieţii sale, al voinţei şi al minţii sale a fost un act sacerdotal: "Datorită acestei voinţe, am fost sfinţiţi prin jertfa trupului său, o dată pentru totdeauna"¹¹.

Cine poate cunoaşte intensitatea iubirii acestui act sacerdotal al lui Isus? Cine-i va putea evalua valoarea? Ea poate fi doar întrezărită în tăcerea adoraţiei! Din acel moment al întrupării, totul, în viaţa lui Isus a fost orientat spre sacrificiul Calvarului. Acel "ecce venio", rostit în sânul preacurat al Mamei sale, va fi desăvârşit de ultimul act al voinţei sale de pe cruce, act care a fost o împlinire a ascultării sale iubitoare: "Consummatum est. Et inclinato capite tradidit spiritum"¹².

Această orientare existenţială a vieţii sale spre sacrificiul Calvarului nu era altceva decât o adoraţie continuă a dumnezeirii Cuvântului. Bucurându-se de vederea beatifică a lui Dumnezeu încă din momentul Întrupării Cuvântului¹³, sufletul lui Isus, contemplând perfecţiunile infinite ale dumnezeirii Cuvântului, se cufunda într-o adâncă umilire în faţa maiestăţii divine a Cuvântului veşnic.

b) Ca preot, Anton Durcovici şi-a însuşit această atitudine sacrificială a lui Isus Cristos. Starea dăruirii de sine voinţei lui Dumnezeu reprezintă constanta vieţii sale sacerdotale. La 3 noiembrie 1947 scria într-o "Pro memoria": "Doamne Isuse, învaţă-mă pururi ce să fac şi dă-mi puterea să săvârşesc tot ceea ce-ţi place ţie. Trimite-mi şi mie pe Duhul tău cel Sfânt, ca să mă lumineze, să mă întărească şi să mă călăuzească în toate zilele. El să mă ajute ca să îndeplinesc cum se cuvine slujba de învăţător, de păstor, şi mare preot al poporului credincios"¹⁴.

Aceeaşi dăruire de sine o practică şi atunci când acceptă numirea de episcop al Diecezei de Iaşi de către papa Pius al XII-lea, la 30 octombrie 1947: "Acum, când Isus Domnul, prin Sfântul Părinte, locţiitorul său, a dispus astfel şi mă cheamă pe mine nevrednicul, ca odinioară pe apostoli, primesc din ascultare şi cu încredere în Cel ce m-a chemat. Voi porni acolo unde mă trimite el, fiind sigur că ajutorul lui nu va lipsi"¹⁵.

În ziua înscăunării sale ca episcop de Iaşi - 14 aprilie 1948 -, urmând aceeaşi orientare cristologică a vieţii, declara cât se poare de clar: "De aceea m-a trimis Dumnezeu pe mine, slujitor nevrednic, în Dieceza de Iaşi, nu ca să fiu slujit, ci ca să slujesc tuturor cu toate puterile mele până la ultima suflare"¹⁶. Această decizie nu era altceva decât eminenta şi intensa trăire a harului divin pe tot parcursul vieţii sale, o practică îndelungată a virtuţilor evanghelice¹⁷.

Ca profesor de teologie, ca învăţător al "doctrinei sacre", în cei 37 de ani de experienţă didactică, Mons. Anton Durcovici a fost la Bucureşti şi la Iaşi, ceea ce a fost cardinalul Desiré Joseph Merçier în Belgia: un teolog matur, un tomist convins, un îndrumător şi un mistic iluminat în viaţa spirituală, un apostol al cultului euharistic¹⁸.

Urmând principiul tomist: "contemplata aliis tradere", Mons. Anton Durcovici a dat o deosebită importanţă interiorizării concentrate a conţinutului credinţei. Interiorizarea acesteia printr-o adâncire constantă făcea ca credinţa să coboare într-un mod personal în adâncul propriei vieţi. Prelegerile sale căpătau astfel, zi de zi, o nouă sonoritate, o nouă rezonanţă în auditoriu. De fapt, "Lecţiile tomiste" au fost elaborate în interiorul lui de credinţă pentru intelectualii epocii sale, care era şi a lui¹⁹.

"Ca episcop catolic până în măduva oaselor"²⁰ a fost călăuzit de puterea de nezdruncinat a credinţei şi a iubirii de Dumnezeu. Nu fără motiv poate fi comparat cu "leul din Münster", cardinalul von Gallen, cu cardinalul mitropolit de Cracovia, Adam Ştefan Sapieha, cu cardinalul fericit Alois Stepinaç de Zagabria, ori cu episcopul martir bulgar, Eugen Bossilkov, beatificat recent, la 15 martie 1998.

Ministeriul său episcopal era pătruns de caritatea pastorală a Duhului Sfânt. De aceea revărsa o văpaie interioară, o putere sufletească spirituală numai prin simpla lui prezenţă, în cei din jurul său.

Martiriul său, mărturia vieţii până la ultima suflare, nu este decât împlinirea mărturiei carităţii sale. Moartea lui a fost o împreună-făptuire cu Cristos, cea mai mare făptuire a vieţii sale, deoarece a fost o imitare conştientă a morţii lui Cristos, o moarte conform Evangheliei. Martiriul său este consecinţa constantei slujiri a adevărului şi o eminentă făptuire a carităţii Duhului Sfânt, iubire care l-a însufleţit toată viaţa.

B. Criteriul celei de-a doua etape a vieţii sale: "Duhul Sfânt a pus episcopii ca să păstorească poporul lui Dumnezeu"

A doua perioadă a vieţii sale începe cu numirea sa ca "episcop de Iaşi" de către papa Pius al XII-lea, la 30 octombrie 1947. Şase luni după numire a fost consacrat episcop în catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti de către Nunţiul Gerard Patrick O'Hara, în ziua de 5 aprilie 1948. În ziua de 13 aprilie sosea deja la Iaşi pentru a-şi prelua eparhia încredinţată.

La intrarea în palatul episcopal, pe frontispiciul acestuia, a văzut această inscripţie scrisă în latină: "Spiritus Sanctus posuit episcopos regere Ecclesiam Dei"²¹: "Duhul Sfânt a pus episcopii să păstorească Biserica lui Dumnezeu, Biserică pe care el şi-a dobândit-o prin sângele propriului Fiu".

Noul episcop, citind inscripţia aceasta, a intuit, îndată mesajul pe care i-l transmite Duhul Sfânt în acel moment, mesaj care îi va orienta profund restul zilelor sale. El reprezenta, de fapt, programul său pastoral, întrucât îi dezvăluia adevăruri fundamentale ca: Cine este şi cui aparţine Biserica locală de Iaşi? Care este rolul episcopului în mijlocul ei? Ce semnificaţie are acea "sedes" sau "cathedra episcopalis" pe care avea s-o primească a doua zi? La aceste întrebări încercăm să răspundem în cele ce urmează.

a) Cine este şi ce rol are episcopul în Biserica locală?

Episcopul Anton Durcovici ştia bine că, atât el, cât şi colaboratorii săi erau, în principal credincioşi - erau "christifideles" - care nu se sustrăgeau câtuşi de puţin condiţiei creştine ca atare; ştia că de acum făcea parte din Biserica locală de Iaşi; era conştient că fusese format providenţial de-a lungul anilor de alte Biserici locale, în vederea vieţii aceleia pe care avea s-o păstorească.

Episcopului Anton Durcovici nu-i era străină nici doctrina sfântului Augustin despre rolul episcopului în Biserica pe care o prezidează: "În ceea ce ne priveşte spune Doctorul harului, trebuie să considerăm două lucruri: mai întâi că noi, episcopii, suntem creştini, apoi că noi avem puterea; având autoritatea, suntem număraţi printre păstori dacă suntem buni; fiind creştini, suntem împreună cu voi credincioşi. Pe de o parte, aşadar, eu sunt creştin, iar pe de altă parte, sunt episcop pentru voi, înaintea lui Cristos şi a Tatălui; cu voi sunt un păcătos, cu voi sunt ucenic, cu voi sunt şi eu sub cârja unicului Păstor, Cristos, căruia îi aparţinem împreună²² ca popor al său".

Episcopul Anton Durcovici era conştient, aşadar că Cristos era Păstorul Bisericii sale, iar el era slujitorul şi colaboratorul credinţei şi al bucuriei credincioşilor săi. Predica sa era susţinută şi stimulată de credinţa acestei comunităţi pe care predecesorii săi au supravegheat-o şi au păstrat-o cu fidelitate. Orice episcop, ca "minister", ca "slujitor" al Cuvântului şi săvârşitor al sfintelor Taine, este slujitor numai în condiţia creştină, numai în ţesutul Bisericii locale, numai în "communione fidelium", având permanent nevoie de colaborarea altor "miniştri", chiar dacă prezidează în caritate Biserica din Roma.

b) Cine este şi cui aparţine Biserica locală?

Biserica locală este Biserica lui Cristos, aceea care, începând de la Ekklesia apostolică din Ierusalim, în ephapax-ul căreia este introdusă de Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor, precedă atât "ministrul" cât şi "ministeriul acestuia", atât episcopul cât şi oficiul său. Prioritatea aceasta se verifică pe diferite planuri.

Ne este cunoscut faptul că primii evanghelizatori provin de la o Biserică locală, aceea din Ierusalim. Apoi, în virtutea marii Tradiţii, ştim de asemenea, că o Biserică locală odată constituită, va dărui episcopului "sedes" sau "cathedra" de unde va prezida viaţa acesteia²³.

Scaunul episcopal, numit de marea Tradiţie a Bisericii "sedes" sau "cathedra episcopalis", are o bogată semnificaţie teologică²⁴. "Sedes" sau "cathedra" episcopală, din generaţie în generaţie are constant aceeaşi semnificaţie: simbolic, e purtătoarea credinţei, a tradiţiei şi a istoriei Bisericii locale în rostogolirea veacurilor. Tot acest tezaur, toată aceste zestre precedă episcopul şi i se încredinţează supravegherii sale. El are, într-adevăr, misiunea de a veghea , de a supraveghea nu numai turma încredinţată spre păstorire - "portio populi Dei" -²⁵, dar şi "hereditas", moştenirea acesteia, modul propriu de a-şi trăi "credinţa catolică" într-un loc concret şi într-o perioadă istorică determinată.

Episcopii care urmează unul după altul, au sarcina de a lăsa succesorilor lor o Biserică rămasă fidelă credinţei apostolice, mărturiei şi misiunii evanghelice. Episcopului îi revine sarcina de a supraveghea şi de a transmite ceea ce a primit: "carisma certum veritatis" în continuitatea Tradiţiei apostolice²⁶.

Înscăunarea noului episcop pe această "sedes" înseamnă, pe de o parte, că el este primit de Biserica locală în sânul ei iar, pe de altă parte, că el primeşte o dată cu Biserica locală tradiţia acesteia, tradiţie din care ea trăieşte.

Scaunul episcopal reprezintă astfel, mai mult chiar decât inelul pastoral, tot realismul şi tot tezaurul unirii episcopului cu Biserica sa locală. Este semnificativ faptul că în timpul Synaxei euharistice, centrul şi focarul vieţii Bisericii locale, episcopul se află mai îndelung la sedes decât la altar, "cathedra" fiind semnul magisteriului, al guvernării şi al unităţii. Acolo stă în timpul Liturgiei Cuvântului, de acolo predică, totdeauna aşezat; acolo revine după Împărtăşanie; de acolo binecuvântează adunarea liturgică. Catedrala este, aşadar, sanctuarul acestui "scaun episcopal" şi, de aceea, al "memoriei" Bisericii locale.

Toată această realitate eclezială a Tradiţiei vii a Bisericii sale locale de Iaşi a fost recunoscută şi valorificată de episcopul martir Anton Durcovici încă de la numirea lui ca episcop de Iaşi, în diferite împrejurări. În discursul compus cu ocazia depunerii jurământului de fidelitate către suveran, vorbeşte despre "însemnătatea scaunului episcopal catolic" al Moldovei, enumerând etapele istorice ale acestuia: episcopia de la Milcov din 1227; episcopia catolică de Siret (1370), episcopia de Baia (1420), oraş numit "Civitas Moldaviensis"²⁷, episcopia din Bacău (1580-1789) şi, în sfârşit, episcopia catolică de Iaşi înfiinţată la 17 iunie 1884. Juridic, scaunul episcopal catolic din Moldova a avut patru titulari înainte de Anton Durcovici: Iosif Camilli (1884-1894; 1904-1915), Dominic Jaquet (1895-1903), Alexandru Cisar (1920-1924) şi Mihai Robu (1925-1944). Lor le-a urmat Anton Durcovici (1948-1951)²⁸.

c) De la apostoli la Cristos, de la Cristos la Dumnezeu

De la scaunul episcopal al Episcopiei de Iaşi, privirea ni se îndreaptă spre originea Bisericii locale de Iaşi: "Beatus populus cujus Deus est Dominus" (Ps 143, 15). Biserica locală de Iaşi aparţine lui Dumnezeu, este poporul său, popor pe care şi l-a dobândit prin sângele propriului Fiu. Episcopul Anton Durcovici declară acest popor fericit în măsura în care trăieşte în comuniune cu Dumnezeu, în supunere faţă de Domnul şi faţă de Evanghelia sa.

Ca popor al lui Dumnezeu, Biserica locală de Iaşi se bucură de alegerea ei din partea lui Dumnezeu, o alegere făcută din iubire, iubire care se cere acceptată, aceasta însemnând supunere faţă de Evanghelia lui Cristos. Avându-şi obârşia în Cristos, toţi membrii acestui popor sunt chemaţi să trăiască necontenit cu el şi ca el, având în inimă aceleaşi simţăminte pe care le avea Cristos²⁹.

Această Biserică cuprinde în sânul ei atât pe cei vii cât şi pe cei decedaţi. Ea trăieşte tocmai din "comuniunea sfinţilor", din împărtăşirea cu toate generaţiile de credincioşi care au trăit cândva printre noi, majoritatea propriu-zisă constituind-o sfinţii din cer. Fiecare generaţie încearcă să se alăture sfinţilor, să trăiască în comuniune cu ei, păstrând cu fidelitate această continuitate³⁰.

Concluzie

După cum vedem, Preasfinţitul Anton Durcovici a ajuns la martiriu, lucrându-şi-l toată viaţa. El s-a comportat întotdeauna ca un adevărat preot catolic, cu mult înainte de a îndura martiriul fizic. Spiritualitatea sa era caracterizată, mai ales, de intensitatea rugăciunii sale, fiind profund ancorată în celebrarea şi adoraţia sfintei Euharistii, pietate trăită împreună cu întreaga Biserică prin recitarea cotidiană a Breviarului. Tocmai această lucrare, tocmai această sfinţire a cotidianului constituie specificul vieţii sale sacerdotale: e "sfântul obişnuitului", sfântul cotidianului. Mărturia vieţii sale rămâne nedepăşită şi, în cea mai mare parte, o referinţă mereu actuală.

Ca profesor rămâne un model de curaj şi de perseverenţă intelectuală tomistă. "Lecţiile sale tomiste" ne arată cât de mult sacramentul Preoţiei şi sfânta teologie i-au determinat viaţa şi gândirea. De aceea, predarea teologiei a constituit pentru el marea pastorală a inteligenţelor, o continuă solicitudine de a-l face cunoscut altora pe Cristos.

Ca predicator era înflăcărat de caritatea Duhului Sfânt care nu l-a părăsit nici în buncărele închisorilor comuniste, caritate care l-a condus la martiriu, caritate pe care o păstrează şi în cer. Ea îl face "fericit".

Ca episcop şi-a ancorat viaţa şi tot apostolatul pe Dumnezeiasca Euharistie şi pe marea sa iubire faţă de Maica Domnului faţă de Inima ei Neprihănită.

Dăruindu-se cu totul Preacuratei însemna pentru el a fi, împreună cu ea, cu totul al Domnului. După cum Maica Domnului nu a trăit pentru ea însăşi, ci pentru el, la fel, Mons. Anton Durcovici a învăţat de la ea dedicarea completă şi promptă lui Cristos³¹. Din Euharistie îl primea permanent pe Domnul şi pe Duhul Sfânt. Duhul, prin faptul că ni se dăruieşte datorită sacrificiului lui Cristos, preia şi istoria noastră, a tuturor, până la paruzie. El ne conduce în tot adevărul revelat de Domnul, în adâncurile inepuizabile ale Evangheliei lui Cristos. El ne revelează încontinuu bogăţiile nesecate ale Cuvântului înliterat, întrupat şi dat pentru răscumpărarea noastră. El ne vorbeşte nu numai prin Evanghelie, dar şi prin sfinţii săi. Printre aceştia, episcopul Anton Durcovici este fără îndoială unul dintre cei mai actuali sfinţi ai Bisericii noastre locale, un model eminent de sfinţenie, care ne va călăuzi paşii pe drumul credinţei şi al iubirii în mileniul al treilea.

Pr. dr. Eduard Ferenţ

* * *

"Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!"
Ps 144(143),15

Note
¹ In 14, 6.
² Cf. In 20,29.
³ 1Pt 1,6.8-9.
⁴ Evr 10,7.
⁵ Fap 20,28.
⁶ Cf. Ef 1,4; LG 11: EV 1/315.
⁷ Cf. Fil 1,21; Col 3,3-4.
⁸ Cf. S. Thomas Aquinas, Summa theologiae, III, qq 9-12. În aceste "Chestiuni" sfântul Toma tratează special despre întreita ştiinţă a lui Isus. Tema poate fi analizată şi în lumina Magisterului Bisericii: Cf. DS 3432, 3812, 3645, 3647 etc.
⁹ Cf. Evr 10,5-10.
¹⁰ Ibidem.
¹¹ Evr 10,10.
¹² In 19,30.
¹³ Cf. S. Thomas Aquinas, Summa theologiae, III, q 34 a 4 ad 3 ^um; Cf. Sfântul Francisc de Sales, Tratatul iubirii lui Dumnezeu, IX, c.5, vl. II, pp. 242-243; c.14, p. 283, ed. română, trad. Eduard Ferenţ, "Ed. "Sapientia", Iaşi, 2012. Cf. Eduard Ferenţ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, "Ed. "Sapientia", Iaşi, 2004², p. 597-607. Cf. Don Columba Marmion, OSB, Le Christ dans ses mystères. Conférences spirituaelles, Desclée de Brower, Paris 1933, p. 87 ss.
¹⁴ Cf. Eduard Ferenţ, Martiriul iubirii lui Cristos, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 2000, p. 109.
¹⁵ Ibidem, p. 109.
¹⁶ Ibidem, p. 110.
¹⁷ Ibidem, p. 163-196.
¹⁸ Cf. Eduard Ferenţ, Episcopul de Iaşi, Anton Durcovici, învăţător ilustru şi martir al iubirii, în Ştefan Lupu (coordonator), În umbra crucii, Ed. "Sapientia", Iaşi 2013, p. 306-317.
¹⁹ Cf. Eduard Ferenţ, Martiriul iubirii, o.c., p.149-150.
²⁰ Florian Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, Anton Durcovici (trad. din germană de Martin Jäger, student teolog), Editura "Presa Bună", Iaşi, 1993, p. 48.
²¹ Fap 20,28.
²² Cf. Sfântul Augustin, Sermo 46,2: CCSL 41,530; Sermo 47,2: CCSL 41,573; Sermo 340,1; PL 38,1483; Enarratio in Ps. 126,3: CCSL 40,1859; Sermo 23,2: CCSL 41,309; 56,11: PL 39,392.
²³ Cf. Episcopul Anton Durcovici, "Scrisoare pastorală"/14.IV.1948, în Martiriul iubirii, o.c., p.295. IDEM, "Discursul către Majestatea Sa Regele Mihai", în Martiriul iubirii, p. 197-199.
²⁴ Cf. H. Leclerq, "Chaire épiscopale", în DACL, Paris 1913, t.III/1, 19-90.
²⁵ Cf. LG., n. 23: EV 1/339.
²⁶ Sfântul Irineu, Adversus haereses, IV, 26, 2: Schr 100, Cerf, Paris, 1965, p. 719. Cf. Emmanuel Lanne, "La Règle de la verité. Aux sources d'une expression d'Irénée", în Lex Orandi, lex credendi, mélanges en l'honneur de P. Cipriano Vaggagini, coll. "Studia anselmiana" 79, 1980, p. 57-70. Cf. Jaques Fantino, La thèologie d' Irenée. Lecture des Ecritures en réponse à l'exégèse gnostique. Une approche trinitaire. Les Editions du Cerf, Paris, 1994, p. 15 ss.
²⁷ Cf. Ioan Ferenţ, Începuturile Bisericii Catolice din Moldova, Ed. "Sapientia", Iaşi 2004², p. 72-79.
²⁸ Cf. Anton Durcovici, episcop de Iaşi, "Discursul cu ocazia depunerii jurământului de fidelitate către suveran", în Martiriul iubirii, o.c., pp-197-200. IDEM, Scrisoare pastorală/ 14.IV.1948, Ibidem, p. 205. Cf. Alois Moraru - Iosif Răchiteanu, Păstorii Diecezei de Iaşi şi rectorii Seminarului, Ed. "Sapientia", 2004.
²⁹ Cf. Fil 2, 5.
³⁰ Cf. Joseph Cardinal Ratzinger - Papa Benedict al XVI-lea, Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii. Convorbiri cu Peter Seewald, Ed. "Sapientia", Iaşi, 2006, p. 223-226.
³¹ Cf. Episcopul de Iaşi Anton Durcovici, Scrisoare pastorală /14.IV.1948, în Martiriul iubirii, o.c., p. 202; IDEM, "Circulară" despre devoţiunea de mai în cinstea Maicii Domnului, Ibidem, p. 207-210.

lecturi: 91.