Reflecţie la solemnitatea Învierea Domnului - 2014

"Cristos, bucuria mea, a înviat!"

Cristos a înviat!

În oraşul Napoli, din Italia, se păstrează până astăzi într-o sticluţă, sângele sfântului martir Ianuariu. El a fost episcop şi a fost decapitat pentru credinţa în Cristos, la 19 septembrie, anul 305. În fiecare an, la 19 septembrie, omeni din multe locuri de pe glob vin la Napoli ca să vadă minunea sângelui uscat din sticluţă care se lichefiază şi devine sânge viu. Am venit şi noi astăzi la biserică pentru a participa la sărbătoarea anuală a învierii Domnului, acum realizată în sufletele noastre. "Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui" (Rom 6,9).

Serafim din Sarov (1759-1833) a fost un sfânt rus, a fost unul la care venea multă lumea ca să-şi deschidă inima, să-şi spună păsurile şi să ceară povaţă. El îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el, cu aceste cuvinte: "Cristos, bucuria mea, a înviat!" Şi, le spunea cu o aşa trăire interioară, că faţa i se lumina, iar bucuria, curajul şi speranţa pătrundeau în aşa măsură în sufletele vizitatorilor, că aceştia nu mai aveau nevoie de alte cuvinte de îmbărbătare.

Sfântul Leon cel Mare (390-461), papă, spunea: "Domnul Isus, încă din veşnicie, ameninţase moartea noastră cu puterea morţii sale, spunând prin profetul Osea: «O, moarte, eu voi fi moartea ta; o, iadule, eu voi fi pieirea ta» (Os 13,14)! Isus, înviind astăzi din morţi, a biruit moartea aşa cum a promis".

Evanghelia de astăzi ne spune că Maria Magdalena, Petru şi Ioan s-au dus la mormântul gol al lui Isus şi, din modul cum erau aranjate fâşiile de pânză care au servit la înmormântare lui Isus, au înţeles că el a înviat (cf. In 20,1-9). Ne amintim că, în Vinerea Mare, când Isus a murit pe cruce, a zis: "S-a săvârşit" (In 19,30). Pe timpul lui Isus, era obiceiul ca atunci când cineva îşi termina cu bine o lucrare încredinţată, să-şi aşeze ştergarul împăturit frumos pe acea lucrare. Tocmai asta a făcut şi Isus, şi-a terminat lucrarea pe care i-a încredinţat-o Tatăl ceresc, apoi şi-a împăturit ştergarul şi l-a aşezat pe lucrare, adică pe mormântul pe care l-a biruit (cf. In 20,7). Ioan a înţeles cel dintâi mesajul ştergarului împăturit de Isus aşezat undeva deoparte în mormânt şi a crezut cel dintâi în învierea lui (cf. In 20,8). Mormântul indicând aici pe aici toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi ai lui, dar şi ai mântuirii noastre.

Imediat după acest act de credinţă a lui Ioan, Isus înviat avea să li se arate rând pe rând la toţi ucenicii lui, dar şi la mulţi alţii, pentru a le răsplăti credinţa şi iubirea.

Iată o listă a apariţiilor lui Isus înviat, pentru a răsplăti credinţa şi iubirea celor care l-au căutat: Mariei Magdalena (cf. Mc 16,9-11); femeilor (cf. Mt 28,8-10); lui Petru (cf. Lc 24,34); celor doi ucenici ce mergeau pe drumul spre Emaus (cf. Lc 24,13-32); ucenicilor, fără Toma (cf. In 20,19-25); ucenicilor, cu Toma (cf. In 20,26-31); celor şapte ucenici la Marea Galileii (cf. In 21,1-14); la peste 500 de credincioşi (cf. 1Cor 15,7). lui Iacov (cf. 1Cor 15,7); ucenicilor pe Muntele Măslinilor (cf. Fap 1,3-12); lui Paul pe drumul Damascului (cf. Fap 9,3-5); fericiţilor din paradis (cf. Ap 7,17).

În dimineaţa de Paşte, Domnul Isus a trecut de la moarte la viaţă şi le-a arătat tuturor martorilor că el este viu şi trăieşte (cf. Secvenţa). Astăzi, de Paşti, se împlinesc aceste cuvinte ale Scripturii: "Pe Isus îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, el să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, ca acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe căpetenia mântuirii lor" (Evr 2,9-10).

Ce este învierea Domnului Isus? Cea mai mare minune din istoria lumii (cf. Fap 1,3); cea mai mare comoară a creştinismului (cf. Rom 1,4); cea mai mare descoperire a puterii lui Dumnezeu (cf. Ef 1,20); cel mai mare adevăr al evangheliei (cf. 1Cor 15,3-4); cea mai mare realitate a credinţei (cf. 1Tes 4,14);

Cel mai mare îndemn la sfinţenie (cf. Rom 6,9-12); Cea mai tare nădejde în învierea morţilor (cf. 1Cor 15,12.20).

Piatra răsturnată de pe mormânt şi mormântul gol ne spun: "Cristos a înviat!"; soarele care a apărut pe cer după o neagra noapte ne spune: "Cristos a înviat!"; fluturii care au ieşit din gogoşile lor ne spun: "Cristos a înviat!"; pasările care s-au întors din ţări îndepărtate ne spun: "Cristos a înviat!"; pădurile şi câmpiile care s-au întors la viaţă după iarna grea ne spun: "Cristos a înviat!"; lecturile sfinte, predicile şi cântările din acest timp, toate ne spun: "Cristos a înviat!" Ba, mai mult, ne spun: "Căci, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă" (1Cor 15,22).

Când nu mai era nici o nădejde de nicăieri, când mai puţin ne-am aşteptat, Dumnezeu ne-a mântuit prin suferinţele, moartea şi învierea lui Cristos.

Paştele pe care îl sărbătorim acum cu bucurie în aceste zile de primăvara calendaristică, când am înviat şi noi din sclavia păcatului, prin Botez şi Pocăinţă, este o prevestire a "altei primăveri" care stă să vină, cea a primăverii Paştelui veşnic. Va fi o primăvara universală când va suna trâmbiţa Domnului pentru învierea fericită a aleşilor (cf. 1Cor 15,52). Va fi o primăvară a cimitirelor, când sicriele vor înflori cu flori de sfinţi mirosind a nemurire. Va fi o primăvară deosebită când sfinţii vor învia cu aripile crescute în taina mormântului. Va fi o primăvară când Răstignitul înviat îşi va aduna şi învia răstigniţii.

Într-o după-amiază, un bărbat era într-o barcă ce plutea în apropiere de ţărm; în acele momente a văzut multe gângănii pe fundul lacului. Îi părea rău pentru aceste creaturi josnice care nu aveau să cunoască niciodată vreo altă lume decât mâlul şi apa. Deodată, una dintre gângănii s-a ridicat la suprafaţa apei, s-a căţărat pe un fir de papură şi un răstimp a rămas nemişcată la soare până ce s-a uscat. Şi apoi lucrul cel mai neaşteptat s-a întâmplat. Carapacea neagră i s-a despicat şi dinăuntru a ieşit ceva amorf din care s-au desfăcut treptat patru aripi ca de sidef, strălucind multicolor sub lumina soarelui. Omul acela şi-a dat seama că tocmai asistase la metamorfoza unei gângănii hidoase, ce se târa în mâlul de pe fundul lacului, într-o splendidă libelulă ce plutea pe deasupra apelor. Şi atunci s-a gândit că, dacă Dumnezeu făcea aşa minuni cu cele mai neînsemnate dintre creaturi, atunci ce lucruri mari trebuie să aibă pregătite pentru cei făcuţi după asemănarea sa!

Biblia ne spune: "Dumnezeu l-a înviat, dezlegându-i legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea" (Fap 2,24); "Isus este pârga celor înviaţi" (1Cor 15,20). Pârga este primul fruct copt dintr-o mare livadă, este primul spic de grâu copt dintr-un mare lan de spice. Tot astfel Isus este primul înviat dintr-un nou popor de aleşii (cf. 1Cor 15,23). Duhul Sfânt ne va transforma şi pe noi din treaptă în treaptă de glorie (cf. Rom 8,11), până ce vom ajunge la gloria lui Isus (cf. 2Cor 3,17-18). El va schimba trupul smereniei noastre şi-l va face asemenea trupului slavei sale, prin puterea pe care o are de a-şi supune toate lucrurile" (Fil 3,20-21). "Pentru că eu trăiesc, şi voi veţi trăi" (In 14,19). Iar creştinii cei buni cred aceasta.

Sigismund I Lagello (1506-1548), regele credincios al Poloniei, în dimineaţa de Paşte a anului 1548, s-a dus cu suita sa la capela regală din palat, ca să se roage. Acolo, în capelă, regele şi-a pregătit încă din tinereţe un mormânt de marmoră. Bătrânul şi evlaviosul rege, oprindu-se în faţa mormântului, îşi ridică ochii spre cer şi a zis către suita sa, împreună cu dreptul Iov: "Cred că răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia, şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu. Îl voi vedea pe acela care a murit şi a înviat pentru mine. Aceasta este speranţa care se află în adâncul sufletului meu" (Iov 19,25-27). Şi, zicând acestea, regele căzu în genunchi şi începu să se roage; rugăciune din care nu avea să se mai ridice; peste câteva clipe adormi. Domnul şi mântuitorul său îl chemase acasă, acolo unde nu mai sunt dureri şi lacrimi.

Sfântul Paul ne spune: "Dacă Cristos nu a fost înviat, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre; iar cei care au adormit în Cristos au pierit" (1Cor 15,17).

Trebuie să ştim astăzi că mai bine de 300 de versete biblice vorbesc despre învierea lui Isus. Ni se spune că învierea este: un semn pentru necredincioşi (cf. Mt 12,38-40); un răspuns pentru cei îndoielnici (cf. Lc 24,38-43); o atestare a adevărului învăţăturilor lui Cristos (cf. Fap 2,22-24); o învăţătură centrală a evangheliei (cf. Rom 4,24-25). Mai mult, învierea este ceea ce impulsionează evanghelizarea (cf. Mt 28,18-20); un izvor de putere pentru a trăi viaţa creştină (cf. Rom 6,4-14; 8,9-11); un argument pentru o consacrare totală a vieţii (Rom 7,4; 1Cor 15,57-58). Învierea se adresează şi fricii de moarte (cf. In 11,25) şi stă în legătură cu cea de-a doua venire a lui Isus (cf. Fap 1,11). Evenimentul stă ca model al învierii creştinilor (cf. Fap 4,2) şi procură credinciosului o pregustare a cerului (cf. Fil 3,20-21).

Senatorul roman Luciu Petio Trasea (+ 66 d.C.) a fost condamnat la moarte de împăratul Nero, fiindcă nu a voit să voteze o lege nedreaptă. A fost singurul dintre senatori care a avut curajul să înfrunte tiranul şi să-i spună în faţă: "Ce poţi să-mi faci, Nero? Poţi să mă ucizi, dar nu poţi să-mi mai faci apoi nici un alt rău". Unui prieten, care îl îndemna să facă actul de supunere faţă de împărat pentru a-şi salva viaţa, i-a răspuns: "Cum, ai vrea să mă umilesc săvârşind o fărădelege spre a-mi prelungi viaţa cu câteva zile mizerabile? Nu. Moartea este o datorie şi eu vreau să mi-o achit ca un om liber şi nu ca un sclav". A murit cu fruntea sus şi liber. Deşi nu ştim dacă era creştin, totuşi în caracterul său corect avea ceva din demnitatea lui Isus în faţa morţii, pe care a acceptat-o de bunăvoie, zicând: "Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46).

Pentru creştini, Paştele este o sărbătoare în doi timpi: a învia împreună cu Isus; şi apoi a-i ajuta şi pe alţii să ajungă la această minunată înviere. Numai atunci creştinul poate aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru marea biruinţă a lui Cristos, asupra morţii, asupra păcatului, asupra lui satan şi asupra lumii, când, după ce el a înviat împreună cu Isus, îi ajută şi pe alţii să ajungă la această fericită înviere.

După ce s-a convertit, Dwight Lyman Moody (1837-1899) a lucrat cu mult zel ca să-şi câştige şi fratele şi până la urmă acesta s-a predat lui Cristos şi a devenit la rândul lui un lucrător zelos, conducând pe mulţi dintre prietenii săi la Dumnezeu. Apoi fratele acesta a murit. La serviciul funerar, la amvon au urcat mai mulţi pastori. La sfârşitul serviciului divin, când sicriul a fost închis, Dwight Lyman Moody s-a ridicat şi, cu faţa luminoasă, şi-a aşezat o mână pe sicriu, iar cu cealaltă, ridicată, a început să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru viaţa care se încheiase şi pentru mângâierea şi bucuria şi speranţa pe care le avea în Isus Cristos. Cei prezenţi aveau să spună că li se părea că cerurile se deschiseseră şi îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe scara cerului care este Fiul lui Dumnezeu. Apoi sicriul a fost condus la cimitir. De o parte a gropii stăteau 50 de tineri, mulţi dintre ei conduşi la Cristos prin influenţa celui decedat, iar în mâini aveau flori albe pe care le-au aruncat pe coşciug, ca un simbol al învierii în slavă.

Să mergem şi să facem la fel!

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.