Părintele Anton Bişoc: Am fost la şcoala unui sfânt

În toamna anului 1945 am fost trimis de către Dieceza de Iaşi la Seminarul din Bucureşti, spre a mă pregăti la sfânta Preoţie. Acolo l-am întâlnit pe Mons. Durcovici, rector şi profesor de teologie, de drept canonic şi de filozofie. El este persoana despre care am mai scris şi încerc să mai dau unele informaţii necesare pentru binele sufletelor. El va fi steaua strălucitoare care va avea misiunea de a conduce poporul credincios al Moldovei în perioada uneia dintre cele mai crude prigoane dusă împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii sale. Era un om cu o figură blajină, umilă şi plină de credinţă. Totul se va vedea din cele ce vor urma să fie scrise în aceste rânduri.

În fiecare dimineaţă la ora 5.20 intra la noi în dormitor, aprindea lumina şi începea "Te Deum", pe care, apoi, noi îl continuam cu glas tare. Treizeci de minute mergeam în capelă şi acolo, odată adunaţi, cel care era de serviciu începea: "Adoro te devote", pe care apoi îl recitam toţi cu voce tare. După nişte rugăciuni, făcute în limba română, se cânta cu glas tare: "Veni Creator Spiritus". Odată terminate rugăciunile şi aceste cântări mergeam în clasă, unde părintele rector ne făcea meditaţie, luând diferite teme din Evanghelie. Una dintre temele sale preferate, pe care o dezvolta şi la lecţiile de morală, era rugăciunea. Ne-a citat mult dintr-o carte a sfântului Alfons Maria de Liguori, despre rugăciune.

Mi-a rămas această idee: "Un om, cât de mare păcătos ar fi, dacă îl determini să se roage, este pe calea mântuirii". Insista ca rugăciunea să fie făcută "digne, atente ac devote" (în mod demn, atent şi cu pietate). Ne-a pomenit de un mare, pretins teolog, care spunea că el nu are vreme să se roage, dar credea că lucrările sale aduc mai mare folos Bisericii, decât dacă s-ar ruga. Care a fost rezultatul? Până la urmă s-a lepădat de credinţă.

Toate cele spuse de el erau bune şi frumoase, dar când îl vedeam cum se roagă, părea că vorbea cu Dumnezeu. Parcă îl văd şi acum cum îşi făcea semnul sfintei cruci atunci când venea la orele de curs şi cum făcea rugăciunea înainte de a începe.

Lui i se potrivesc cuvintele din Sfânta Scriptură: "A început a face şi a învăţa". Ne recomanda studierea psalmilor care ne ajută la rugăciunea, cu folos, a Breviarului. Erau la bibliotecă două volume mari cu un comentariu al psalmilor făcut de sfântul Robert Bellarmin. Timp de un an întreg, în timpul liber, am citit şi adâncit, luând notiţe din acele cărţi.

Vorbind despre Euharistie, pomenea, deseori, de "linia euharistică". Când Isus a anunţat ucenicilor că le va da trupul său ca hrană şi sângele său ca băutură, mulţi au plecat auzind aşa ceva. Numai cei doisprezece au rămas şi au crezut în cele spuse de Isus. Ei au trecut "linia euharistică" şi au ajuns la mare slavă. Preotul trebuie să facă la fel, să treacă şi el linia aceasta şi să conducă poporul pe acelaşi drum. Când îl vedeai cum celebrează sfânta Liturghie sau făcând adoraţie nu-ţi mai trebuia nici un îndemn. Mai spunea că fiecare preot o dată în viaţă trebuie să-l citească pe Nikolaus Gihr, o carte despre sfânta Liturghie. Eu am citit-o şi aş dori să o citească orice preot, chiar dacă acum s-a făcut reforma sfintei Liturghii.

O altă temă asupra căreia a insistat atât la meditaţie cât şi la orele de teologie morală era porunca iubirii. Ne-a adus diferite cărţi din care ne-a citat. Printre altele şi cartea Theotim a sfântului Francisc de Sales. Nu l-am auzit criticând pe cineva sau plângându-se de vreo nedreptate suferită din partea cuiva. Era de o delicateţe deosebită în această privinţă. Tocmai atunci, avusese loc procesul mareşalului Antonescu şi a celor care erau socotiţi criminali de război. Ne-a cerut să ne rugăm pentru ei. La fel şi după ce au fost executaţi.

Avea o mare plăcere să te ajute când observa că doreşti ceva mai deosebit. Odată m-a văzut având în mână o carte cu viaţa parohului de Ars. M-a chemat şi mi-a zis: "Vino să îţi dau eu alta mai bună. Şi mi-a dat-o pe cea scrisă de Tracceu".

Odată m-am plâns cu privire la viitor din cauza unor situaţii ce se puteau ivi la orizontul meu. El mi-a spus simplu de tot: "Iacta super Dominum tuam curam et ipse te enutriet; non dabit in aeternum fluctuationem justo" (Încredinţează Domnului grijile tale şi el te va hrăni, nu-l va lăsa niciodată pe cel drept să se clatine!). Nişte cuvinte pe care le am mereu în minte şi după atâţia ani.

Avea o mare evlavie către sfânta Fecioară Maria. Odată ajuns episcop la Iaşi, ştiu că a consacrat dieceza la Inima Neprihănită a Mariei. A dispus ca în toate bisericile, în lunile septembrie şi octombrie, să se facă vecernie şi zilnic să se repete cu poporul câteva întrebări din catehism. Consacrarea la Inima Neprihănită a Mariei a avut o aşa influenţă, că am văzut după aceea, multă vreme, în unele sate, icoane ale inimii neprihănite fixate la intrare în casele oamenilor.

Mereu insista asupra ataşamentului pe care trebuie să-l avem faţă de sfânta Biserică. Pomenea adesea de acel "sentire cum Ecclesia" (a simţi cu Biserica). Când era apoi vorba de capul vizibil al Bisericii, care era în viaţă, spunea mereu: "Sfântul Părinte". Un lucru cu care n-ar fi rău să se deprindă şi lumea de astăzi; cu acel respect datorat papei de la Roma.

Am scris aceste lucruri, cu gândul că ar putea fi de folos pentru mulţi, în special pentru noi, confraţii preoţi, dar şi pentru cei ce se pregătesc pentru sfânta Preoţie.

lecturi: 40.