Reflecţie la duminica a V-a din Postul Mare - A

Isus Cristos este viaţa şi învierea noastră (cf. In 11,25)

O istorioară ne spune că cineva bătu la poarta raiului. Când s-a dus sfântul Petru ca să-i deschidă, nu a văzut pe nimeni. Privind mai atent, a observat un suflet care se furişa întorcându-se înapoi pe pământ; alergă ca să-l ajungă. "Hei, tu, îl strigă sfântul Petru, unde mergi?" "Mă cheamă Isus împreună cu cei de jos", răspunde sufletul. "N-o fă pe spiritualul cu mine. Cum te numeşti?" "Mă numesc Lazăr".

Pregătirea catecumenilor pentru sfântul Botez şi a tuturor ucenicilor lui Isus pentru sărbătoarea Paştelui continuă cu prezentarea şi explicarea evangheliei învierii lui Lazăr, prietenul Domnului. În această duminică a V-a din Postul Mare, duminică numită şi "duminica ultimului scrutin" sau a ultimului examen, Biserica îi descoperă catecumenului cea mai mare taină a religiei creştine, învierea morţilor, înviere promisă de Dumnezeu încă din Vechiul Testament (cf. Ez 37,12-14), înviere începută de Isus cât a trăit pe pământ (cf. In 11,1-47); dar înviere care va fi desăvârşită la a doua sa venire (cf. Rom 8,11). Dacă catecumenul acceptă şi acest adevăr de credinţă, atunci este declarat apt pentru a primi Botezul.

Oamenii, din cauza păcatului, au pierdut viaţa fără de suferinţă şi fără de moarte împreună cu Dumnezeu (cf. Gen 3,16-19). Aceasta a fost din invidia diavolului (cf. Înţ 2,23-24), căci Dumnezeu nu numai că nu a creat moartea, dar nici n-a pus sămânţă de moarte în om (cf. Înţ 1,13-14). Dumnezeu nu a putut lăsa pe diavol să-i strice lucrările sale; de aceea a promis prin profeţi că, prin Isus, Fiul său, că va începe o nouă creaţie, va încheia o nouă alianţă cu oamenii şi apoi o va duce la învierea din morţi.

Învierea lui Lazăr din evanghelia de astăzi este semnul că noua alianţă s-a deschis, că noua creaţie s-a inaugurat şi că noua viaţă promisă de Dumnezeu a început să răsară din mormânt.

Astăzi Isus, prin învierea prietenului său Lazăr, vesteşte catecumenilor şi tuturor botezaţilor care au devenit prietenii lui că vor fi înviaţi din moarte cu aceeaşi uşurinţă prin care se face trezirea unui om din somn, aşa cum a făcut şi cu prietenul său Lazăr.

Ca şi vindecarea orbului din naştere la fântâna Siloe (cf. In 9,3), şi învierea lui Lazăr mort de patru zile este tot spre slava lui Dumnezeu: "Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea" (In 11,4).

Boala şi moartea credincioşilor sunt ocazii ca Dumnezeu să-şi arate slava şi ocazii ca noi să devenim fericiţi. De aceea, să fim atenţi cu tratăm suferinţele şi moartea, ca să nu pierdem marile binecuvântări care ni le aduc. Înainte de a ne pronunţa noi cu privire la suferinţă şi moarte, să-l lăsăm pe Dumnezeu ca să se pronunţe cum se va mări prin ele şi cum ne va ferici.

Dar toate aceste binecuvântări, scoase din suferinţe şi moarte, au fost şi sunt posibile numai datorită suferinţelor, morţii şi învierii lui Isus pe care noi le retrăim în acest timp sfânt.

De aceea, dacă moartea şi învierea lui Isus Cristos nu ocupă locul central în viaţa cuiva, evanghelia nu este interpretată şi trăită corect. De fapt, moartea şi învierea lui Isus Cristos rezumă întreaga evanghelie a mântuirii. Autorii sacri ne-au transmis esenţialul pe care l-au primit şi ei: "V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Isus a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (1Cor 15,3-4). Centrul vieţii şi predicii lui Paul avea să fie acesta: "Eu n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit" (1Cor 2,2).

Deşi crucea şi moartea au dus la învierea lui Isus şi duc şi la învierea noastră, ele sunt ca o "nebunie" pentru păgâni şi ca un "scandal" pentru iudei; totuşi, pentru toţi cei care cred, pentru toţi prietenii şi credincioşii lui Isus (cf. In 11,11), pentru toţi cei care au părăsit poftele trupului (cf. Rom 8,8), ele sunt puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,23-24).

Prietenii lui Isus, ca Lazăr, deşi pot muri, ei sunt socotiţi ca fiind numai adormiţi pentru uşurinţa cu care Isus şi Duhul Tatălui îi va învia (cf. In 11,43; Rom 8,11). Iată ce ne-a spus Isus în evanghelia de astăzi: "Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi" (In 11,25).

Despre sfântul episcop Eusebiu din Cezareea (263-339) se spune că, pe când era diacon, în timp ce pregătea altarul pentru sfânta Liturghie, a scăpat potirul din mână care s-a dezmembrat şi din care au sărit toate rubinele şi pietrele scumpe. A îngenunchiat plângând, a adunat toate piesele şi le-a aşezat pe altar. Şi minune! În momentul în care piesele din potir au atins altarul potirul s-a refăcut de la sine.

Am amintit acest fapt pentru a spune că minunea care s-a întâmplat cu potirul se va întâmpla şi cu orice creştin răposat, care este şi el un "vas ales" (cf. Fap 9,15), va învia imediat atunci când Isus va veni.

Dumnezeu a promis în prima lectură de astăzi: "Voi deschide mormintele şi vă voi scoate din ele, poporul meu! Voi pune Duhul meu în voi şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră şi veţi şti că eu sunt Domnul" (Ez 37,13-14). Şi aşa cum l-a înviat Isus pe Lazăr şi aşa ne va învia Isus pe noi (cf. In 11,43-44).

După o tradiţie foarte veche Lazăr, înviat astăzi de Isus, a ajuns episcop, a predicat evanghelia în multe locuri şi, în cele din urmă, a murit martir în Cipru aşteptând adevărata învierea şi viaţă veşnică.

După învierea lui Lazăr şi după învierea lui Isus, mulţi sfinţi în frunte cu Paul doreau să moară pentru a ajunge la înviere împreună cu Isus (cf. Fil 1,23; 3,10-11). Astfel: sfântul Ignaţiu din Antiohia (50-115), deşi mulţi voiau să-l scape, el a dorit să moară sfâşiat de dinţii fiarelor, spre a ajunge la înviere; sfântul Foca grădinarul (+ 117), deşi soldaţii veniţi să-l prindă voiau să-l facă scăpat, el a voit să moară de sabie şi să fie pus în mormântul pe care şi l-a săpat pentru a ajunge la înviere.

Îl vedem astăzi pe Isus plângând înaintea primei creaţii căzută în moarte şi descompunere (cf. In 11,35). Sfânta Carte ne spune că: "Un mort trebuie să fie jelit şapte zile; iar un păcătos trebuie să fie jelit o viaţă întreagă (Sir 24,12)". Isus continuă să plângă şi astăzi pentru faptul că mulţi păcătoşi nu vor să creadă în el, nu vor să se convertească şi nu vor să se lase curăţiţi de păcate şi astfel nu vor avea parte de înviere fericită pe care a adus-o el: "Nu vă miraţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul lui. Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit nelegiuire spre învierea judecăţii" (In 5,28-29).

Isus s-a înfiorat la mormântul lui Lazăr (cf. In 11,38). Sfântul Augustin spune: "De ce se tulbură Isus la mormântul lui Lazăr dacă nu pentru a ne învăţa pe noi că trebuie să ne tulburăm când suntem apăsaţi de păcatelor şi să ne convertim? Te-ai examina şi ţi-ai zis: «Am făcut cutare păcat şi Dumnezeu m-a iertat! Am făcut cutare păcat şi Dumnezeu a amânat pedeapsa». Când vorbeşti astfel, fără să te cutremuri, Cristos se cutremură pentru tine" (cf. Sfântul Augustin, Comentariu la evanghelia după sfântul Ioan, 49,19).

Lucrarea mântuirii este o lucrare divino-umană. Sfântul Augustin obişnuia să spună: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine"! Iar sfântul Paul spunea şi el: "Lucraţi cu frică şi cutremur la mântuirea voastră" (Fil 2,12).

Dumnezeu nu face ceea ce putem face noi. "Daţi piatra la o parte!" (In 11,39) "Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă" (In 11,44)! El învie morţii, dar pietrele şi bandajele trebuie să le dăm noi la o parte. Nu trebuie să-l punem pe Isus să împingă pietre şi să dezlege bandaje; sunt multe pietre de împins şi multe bandaje de dezlegat: în casa orfanului, în casa văduvei, în casa amărâtului, în spitale, la locul de muncă, pe străzi. Du-i omului ajutorul de care are nevoie, dar du-i şi cuvântul mântuitor; du-l la biserică şi la sacramente ca să fie dezlegat de păcate. Într-un cuvânt, aduceţi-l la Isus, că de convingerea lui, de vindecarea şi învierea lui se ocupă el. Tare mulţi spun astăzi: "Fă tu, Doamne, toate acestea şi pe noi lasă-ne în pace".

Isus a spus astăzi: "Eu sunt învierea şi viaţa", şi nu a spus "Eu sunt viaţa şi învierea", pentru că adevărata viaţă începe şi este după învierea din morţi. Ce trăim noi acum este doar o luptă, aşa cum ne spune poetul nostru George Coşbuc (1866 - 1918), în poezia: Lupta vieţii. Isus ne spune: "Eu sunt învierea şi viaţa". După ce două zile ne va pregăti, Isus, a treia zi, ne va învia aşa cum ne-a promis (Os 6,1-3), dar pe fiecare la rândul cetei lui (cf. 1Cor 15,23).

Marta i-a spus Mariei: "A venit învăţătorul şi te cheamă. Iar Maria s-a sculat şi s-a dus repede" (In 11,28).

Va veni o zi când Isus ne va chema şi pe unul fiecare dintre noi. Şi va trebuie să mergem şi noi repede.

Dar atunci să nu uităm că avem cel mai special prieten care nu ne uită şi nu ne părăseşte. La mormânt toate ne vor părăsi: familia, prietenii şi lucrurile; dar Isus nu ne va părăsi niciodată: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evr 13,5).

Un domn, în vârstă, locuia împreună cu fiica sa. Se îmbolnăvi şi atunci fiica anunţă preotul ca să-l îngrijească. Când ajunse în camera bolnavului, preotul îl văzu pe bătrân în pat, iar lângă pat un scaun gol. "Mă aşteptaţi, îi spuse preotul, căci văd un scaun pregătit". "Ah, scaunul, spuse bătrânul. Acum patru ani un prieten de-al meu mi-a spus că un om în suferinţă trebuie să se roage. El mi-a zis: «Este foarte uşor să te rogi. Tu stai aşezat pe pat şi în faţa ta aşezi un scaun gol pentru Isus. Şi vorbeşti cu Isus de pe scaun, la fel cum faci cu mine acum». De atunci tot vorbesc cu Isus de pe scaunul din faţa mea ore în şir pe zi. Câteva zile după aceea fiica lui trebui să iasă la cumpărături. Când s-a întors l-a găsit pe tatăl ei mort. Îi comunică preotului că tatăl său murise şi-i mărturisi surprinderea sa pentru postura în care l-a găsit: "îmbrăţişând scaunul şi ţinându-şi capul sprijinit de spătarul lui". Preotul, amintindu-şi de conversaţia pe care au avut-o cu el, îi spuse: "Extraordinar mod de a muri".

În Isus a găsit un Dumnezeu care i-a înţeles durerea, un Dumnezeu care l-a păzit şi l-a vegheat; un Dumnezeu care nu lasă pe nimeni: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evr 13,5).

Şi pentru noi va fi la fel dacă în viaţă vom deveni prietenii lui.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 21.