Milostivire şi adevăr

Ca pregătire pentru sinodul despre familie

De Walter Kasper

Milostivirea este legată de adevăr; dar şi viceversa: adevărul este legat de milostivire. Milostivirea este principul hermeneutic pentru a interpreta adevărul. Înseamnă că adevărul trebuie făcut în caritate (Ef 4,15). Conform înţelegerii catolice, trebuie să se interpreteze cuvântul lui Isus în contextul întregii tradiţii a Bisericii. În cazul nostru această tradiţie nu este deloc aşa de uniliniară aşa cum s-a afirmat adesea. Există probleme istorice şi diferite opinii ale experţilor care trebuie luate în serios, de care nu putem pur şi simplu să ne debarasăm. Biserica a încercat încontinuu să găsească o cale dincolo de rigorism şi laxism, adică a încercat să facă adevărul în caritate.

Unicitatea fiecărei persoane este un aspect constitutiv fundamental al antropologiei creştine. Nicio fiinţă umană nu este pur şi simplu o întâmplare a unei esenţe umane universale nici nu poate fi judecat numai după o regulă generală. Isus n-a vorbit niciodată despre un "-ism": nici despre individualism, nici despre consumism, nici despre capitalism, nici despre relativism, nici despre pansexualism etc. Într-o parabolă Isus vorbeşte despre bunul păstor care lasă cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a merge în căutarea singurei care s-a pierdut, pentru a o readuce la staul. Şi adaugă: "Tot aşa va fi bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire" (Lc 15,1-7). Cu alte cuvinte: nu există divorţaţi recăsătoriţi; există mai degrabă situaţii foarte diversificate de divorţaţi recăsătoriţi, care trebuie să se distingă cu atenţie. Nu există nici "situaţia" obiectivă, care se opune admiterii la împărtăşanie, ci există multe situaţii foarte diferite. Dacă, de exemplu, o femeie a fost lăsată de soţ fără vina ei şi, din iubire faţă de copii, are nevoie de un bărbat sau de un tată, încearcă în mod onest să trăiască o viaţă creştină în a doua căsătorie încheiată civil şi într-o a doua familie, educă în mod creştin copii şi se angajează în mod exemplar în parohie (aşa cum se întâmplă foarte des), atunci şi acest lucru face parte din situaţia obiectivă care se distinge în mod esenţial de aceea pe care din păcate ne este dat s-o constatăm aşa de frecvent, adică a unuia care, mai mult sau mai puţin indiferent din punct de vedere religios, încheie o a doua căsătorie civilă şi trăieşte în ea mai mult sau mai puţin departe de Biserică. Aşadar nu se poate porni de la un concept al situaţiei obiective reduse la un unic aspect. Mai degrabă trebuie să ne întrebăm serios dacă noi credem realmente în iertarea păcatelor, aşa cum mărturisim în Crez, şi dacă noi credem realmente că unul care a comis o greşeală, se căieşte de ea şi, neputând s-o elimine fără un nou păcat, face însă tot ceea ce-i este cu putinţă, poate să obţină iertarea lui Dumnezeu. Şi atunci putem noi să-i refuzăm dezlegarea? Ar fi acesta comportamentul bunului păstor şi al samariteanului milostiv?

Pentru aceste cazuri singulare, este adevărat, tradiţia catolică nu cunoaşte, spre deosebire de Bisericile ortodoxe, principiul oikonomia, ci cunoaşte principiul analog epikeia, al discernământului spiritelor, al ecviprobabilismului (Alfons Maria de' Liguori), sau concepţia tomistă a virtuţii cardinale fundamentale a prudenţei, care aplică o normă generală în situaţia concretă (lucru care, în sensul lui Toma de Aquino, nu are nimic de-a face cu etica situaţiei).

Pe scurt: nu există o soluţie generală pentru toate cazurile. Nu este vorba "despre" admiterea "divorţaţilor recăsătoriţi". Mai degrabă este nevoie de a lua în serios unicitatea fiecărei persoane şi a fiecărei situaţii şi a distinge şi a decide cu atenţie, caz cu caz. În această privinţă drumul convertirii şi al pocăinţei, aşa de variat cum l-a cunoscut Biserica antică, nu este drumul masei mari, ci drumul fiecărui creştin care realmente a luat în serios sacramentele.

Fericitul John Henry Newman a scris lucrarea vestită On Consulting the Faithful in Matters of Doctrin; a arăta că în timpul crizei ariane din secolul al IV-lea şi al V-lea nu episcopii, ci credincioşii au păstrat credinţa în Biserică. În timpul său, Newman a fost foarte criticat, dar astfel a devenit un precursor al Conciliului al II-lea din Vatican, care din nou a scos clar în evidenţă învăţătura despre simţul credinţei care este dăruit fiecărui creştin prin botez (Lumen gentium, 12.35).

Este necesar să se ia în serios acest sensus fidei al credincioşilor chiar în problema noastră. Aici în Consistoriu suntem cu toţii celibatari, în timp ce partea cea mai mare a credincioşilor noştri trăiesc credinţa în evanghelia familiei, în situaţii concrete şi uneori dificile. De aceea noi ar trebui să ascultăm mărturia lor şi ceea ce au să ne spună colaboratori şi colaboratoare pastorali şi consultanţi în pastoraţia familiilor: şi eu au ceva să ne spună.

De aceea, toată problema nu poate să fie decisă numai de o comisie, din care fac parte numai cardinali şi episcopi. Asta nu exclude ca ultimul cuvânt în sinod să fie în acord cu Papa. Referitor la problema noastră există mari aşteptări în Biserică. Fără îndoială nu putem să răspundem la toate aşteptările. Dar dacă am repeta numai răspunsurile care în mod probabil au fost deja date din totdeauna, asta ar duce la o dezamăgire foarte rea. Ca martori ai speranţei nu putem să ne lăsăm conduşi de o hermeneutică a fricii. Sunt necesare curajul şi mai ales sinceritatea (parresia) biblică. Dacă nu vrem asta, atunci mai degrabă n-ar trebui să ţinem niciun sinod despre tema noastră, pentru că în acest caz situaţia succesivă ar fi mai rea decât cea precedentă.

În deschiderea porţii ar trebui să lăsăm măcar o breşă pentru speranţa şi aşteptările persoanelor. Şi să dăm măcar un semnal că şi din partea noastră luăm în serios speranţele, precum şi întrebările, suferinţele şi lacrimile atâtor creştini serioşi.

(După L'Osservatore romano, 11 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.