Papa şi preşedintele: două drumuri care se întâlnesc

Şi Barack Obama vine din periferiile geografice şi existenţiale cărora se adresează Bergoglio.

De Alfonso M. Bruno, F.I.

Ioan al XXIII-lea, mergând în pelerinaj la Assisi, le-a spus însoţitorilor săi că, atunci când doi oameni se întâlnesc, nu contează de unde vin, ci încotro merg. Acest principiu se poate adapta perfect la colocviul de astăzi, 27 martie 2014, dintre papa şi Obama.

Preşedintele Statelor Unite s-a născut dintr-o căsătorie între o americană de origine europeană, dedicată cauzei dreptăţii sociale - care în Statele Unite se exprimă mai ales în dreptatea rasială, în acea epocă încă negată şi din punct de vedere juridic - şi un imigrat african.

Căsătoria succesivă a mamei a făcut în aşa fel încât el să crească în Indonezia, ţară musulmană, şi exact islamul a fost religia în care a fost mai întâi educat, până când încredinţarea lui bunicilor şi repatrierea în Statele Unite l-au înrădăcinat în credinţa creştină, la care încă aparţine.

Însă dacă se poate considera sincretistă o formare intelectuală şi spirituală, aşa a fost formarea viitorului preşedinte. De fapt, în Indonezia a frecventat şcoala elementară la surorile catolice, care - ca orice congregaţie dedicată învăţământului "in partibus infidelium" s-au abţinut să practice orice formă de prozelitism faţă de el.

În surori el a putut să vadă însă un exemplu de toleranţă şi de respect faţă de convingerile altuia, unită cu dedicarea în favoarea aproapelui motivată de credinţa lor.

Respectul şi exemplul: doi factori importanţi pentru caracterul unei persoane şi pentru viitorul său, prefigurare a unei societăţi ideale, în care toţi oamenii de bunăvoinţă prestează lucrarea lor pentru a edifica dreptatea.

Când tânărul Obama, absolvent strălucit la Harvard - Universitate întemeiată de un pastor protestant şi apărută dintr-o Facultate de Teologie, dar şi loc de discuţie şi de întâlnire între sedii diferite - a întreprins cariera de avocat şi a voit să facă asta punându-se în slujba celor din urmă.

Deşi putea să intre în birourile legale cele mai prestigioase, s-a dedicat să-i asiste pe cei dezmoşteniţi din partea de sud a oraşului Chicago care în ţara sa este sinonim cu sărăcia şi cu degradarea. Şi a făcut asta - deşii era evanghelic - la serviciile sociale ale unei parohii catolice. Erau anii marelui cardinal Berardin, primul cardinal american de origine italiană, susţinător al Bisericii săracilor.

Atunci a cunoscut o tânără colegă, dedicată şi ea aceleiaşi activităţi, deşi aparţinea burgheziei de origine africană, acelei părţi privilegiate a neamului său care ar fi putut să se integreze cu uşurinţă în societatea de origine europeană.

Logodnica l-a determinat să frecventeze o biserică evanghelică al cărei păstor, acuzat de extremism de tradiţionalişti, apăra cauzele dezmoşteniţilor nu numai americani, ci mai ales din Lumea a Treia: în predica sa cauza negrilor din America să întărea cu toate experienţele revoluţionare din continentele dominate deja de colonialismul alb, în numele unei gândiri politice mai apropiate de Malcom X decât de Luther King.

Însă nu era, în cei doi tineri avocaţi credincioşi ai săi, niciun snobism intelectual, ci o angajare autentică, trăită în politică tot atât cât în profesie.

Oamenii săraci din South Chicago avea să-l aleagă senator pe tânărul profesionist venit din Lumea a Treia, mai mult african decât afro-american, mai aproape de luptele de eliberare decât de America kennediană a drepturilor civile.

Restul este istorie recentă: alegerea la preşedinţie în fruntea unei coaliţii în care încă o dată America minorităţilor, a stratificărilor sociale acumulate în Azilul Asupriţilor avea să demonstreze nu numai că este majoritate, ci şi că deţine hegemonia, că ştie să interpreteze în mod credibil şi autentic spiritul libertar şi egalitar al marii naţiuni.

Cu Obama erau toţi negrii şi toţi latinoamericanii, dar şi majoritatea irlandezilor, italienilor, evreilor: coaliţia multicoloră, reprezentarea "rasei universale".

În mod paradoxal, momentul cel mai înalt al politicii sociale a lui Obama a fost cel care a creat unele probleme cu Biserica, atunci când preşedintele a adăugat în sfârşit ceea ce lipsea cuceririlor lui "New Deal" a lui Roosvelt, a "Noii Frontiere" a lui Kennedy şi a "Marii Societăţi" a lui Johnson: asistenţa sanitară gratuită.

Au existat printre catolici unii care au obiectat cu privire la faptul că societatea de ajutor reciproc ar garanta practicile abortive: votul deputaţilor catolici a fost garantat acordând angajatorilor, între care multe instituţii religioase, posibilitatea de a exclude aceste practici dintre prestaţiile oferite de stat graţie contribuţiilor lor.

Aceste polemici par acum reintrate pe calea unui pontificat care judecă autorităţile civile - desigur şi pe baza adeziunii la "valorile care nu sunt negociabile" - însă în mod mai urgent conform parametrilor dreptăţii sociale. Astăzi cei doi oameni cei mai influenţi din lume vin amândoi din sudul planetei şi vin amândoi din acele periferii geografice şi existenţiale care luptă împotriva mizeriei şi marginalizării.

Desigur vom avea multe să-şi spună şi multe de împărtăşit luând în considerare respectivele experienţe. Nu este o întâmplare că toţi cardinalii nord-americani au fost printre marii electori ai lui Bergoglio probabil cei mai decisivi, făcând să conteze contribuţia lor economică adusă Bisericii, dar ţinând cont şi de faptul că religia catolică este tot mai mult expresie culturală şi spirituală a sudului lumii: este suficient a merge la liturghie într-un oraş din Statele Unite pentru a ne da seama de asta: tot mai des se aud rugăciunile în spaniolă.

Desigur, Bergoglio îi oferă lui Obama un important sprijin în criza ucraineană, cu Biserica catolică latină şi uniată unite în apărarea independenţei acelei naţiuni, şi cu siguranţă preşedintele ştie că orice tentativă de destabilizare a Occidentului trece printr-o tentativă de a împărţi catolicismul în Europa.

Însă mai ales amândoi sunt conştienţi că să află la locurile lor respective pentru că i-au voit săracii şi că mare parte din omenire vede în ei o speranţă de răscumpărare şi de dreptate. Omul care vine din ghetourile negre din Chicago şi omul care vine din suburbiile din Buenos Aires vor şti să răspundă împreună la aceste aşteptări ale săracilor.

(După Zenit, 27 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.