Reflecţie la Solemnitatea Tuturor Sfinţilor

Chemarea la sfinţenie este o chemare la fericirea veşnică a paradisului

Am auzit odată vorbindu-se despre un proces ilar. Într-o ceartă dintre doi oameni, la un moment dat, unul i-a spus celuilalt: "Ai grijă cum vorbeşti măi «sfântule»!" "Sfântul" era un om care umbla duminica şi sărbători la biserică, pe când celălalt mai lipsea câteodată. Auzind cel care mai umbla la biserică epitetul de "sfânt" pe care i l-a adresat celălalt, i-a spus: "Asta-i prea de tot; ai depăşit orice măsură; pentru vorba asta te voi da în judecată". Zis şi făcut, omul jignit i-a deschis proces celuilalt pentru calomnie. Văzând judecătorul puerilitatea cazului, i-a spus celui care a calomniat să-şi retragă cuvintele şi procesul să se încheie. Amândoi au fost de acord. Atunci inculpatul i-a zis celui ofensat: "Măi drace, iartă-mă că te-am făcut sfânt!" "Hei, aşa mai merge", a zis celălalt! Şi cazul s-a închis.

Pare o glumă, dar asta e realitatea în cazul multor creştini; le este ruşine cu numele de "sfânt" pe care l-au primit de la Dumnezeu la Botez. "Paul, chemat să fie apostol, către... cei ce au fost sfinţiţi în Domnul Isus, chemaţi să fie sfinţi" (1Cor 1,2); le este ruşine de sfinţenia cerută fiecăruia pentru a intra în cer (cf. Ap 21,27); le este ruşine cu viaţa pe care trebuie să o trăiască în lume; le este ruşine cu mărturia pe care trebuie s-o dea în societate. De toţi aceştia se va ruşina şi Isus atunci când va reveni împreună cu îngerii săi (cf. Lc 12,8-9).

Când este vorba de opinia despre sfinţi şi sfinţenie, oamenii se împart în trei categorii. Unii cred că oamenii "zămisliţi în păcat" (Ps 50,5) nu vor deveni niciodată sfinţi. Alţii cred că sfinţii sunt numai cei care au murit. A treia categorie îl cred pe Dumnezeu pe cuvânt şi cred că au fost sfinţiţi în Isus Cristos şi că pot trăi ca sfinţi în toată viaţa lor.

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu le cere oamenilor să fie sfinţi: "Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt" (cf. Ex 29,1s; Lev 11,44). De ce oare ne cere Dumnezeu să fim sfinţi? Pentru că Dumnezeu, cel de trei ori sfânt (cf. Is 6,3), a voit să aibă părtăşie cu noi oamenii încă de când ne-a creat; însă nimic întinat nu poate avea părtăşie cu el în cer (cf. Ap 21,27); de aceea ne-a sfinţit prin jertfa lui lui Cristos şi ne cere şi nouă să ne desăvârşim în sfinţenie: "Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit este" (Mt 5,48).

Cât de minunată trebuie să fi fost părtăşia lui Dumnezeu cu omul în grădina Eden, când Dumnezeu se întâlnea cu omul "în răcoarea zilei" (Gen 3,8)! Dar această părtăşie a fost ruptă repede prin păcatul omului, care fugea acum de părtăşia cu Dumnezeu (cf. Gen 3,9-10).

Pentru a-i readuce pe oameni la părtăşia cu sine, Dumnezeu şi-a ales dintre toate popoarele lumii, pe poporul evreu pentru a fi pentru el "un popor sfânt" (cf. Lev 19,2). În Noul Testament, după ce Isus ne-a sfinţit prin jertfa de la cruce, Dumnezeu, prin sfântul Petru, ne repetă şi nouă aceeaşi chemare ca şi celor din Vechiul Testament: "Fiţi şi voi sfinţi prin toată purtarea voastră" (1Pt 1,15). Şi Paul ne aminteşte că am fost chemaţi să fim sfinţi (cf. Rom 1,7) şi că de acum înainte nu mai suntem nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci suntem împreuna cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (cf. Ef 2,19) Iată că datorită lui Cristos, am fost sfinţiţi, facem parte din familia lui Dumnezeu şi locuim deja în casa lui.

Scrisoarea către Diognet spune: "Creştinii sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Creştinii trăiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului" (cf. Fil 3,15-21).

În timpul unei vizite la o biserică din Torino, în Italia, un copil de grădiniţă i-a cerut explicaţii educatoarei cu privire la vitraliile luminoase din biserică, în care erau reprezentaţi nişte sfinţi. După câteva zile, de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, un preot i-a întrebat pe copiii care tocmai vizitaseră frumoasa biserică din Torino, cine sunt sfinţii? Copilul care ceruse explicaţii de la educatoare, cu privire la sfinţii din vitralii, s-a ridicat imediat şi cu siguranţă în glas a răspuns: "Sfinţii sunt acei oameni care lasă ca lumina lui Dumnezeu să treacă prin ei şi să-i lumineze pe alţii".

Sfântul este omul care primeşte lumina de la Dumnezeu, ca luna de la soare, şi apoi o revarsă peste întunericul lumii, luminându-l; sfântul este omul care asemenea lui Dumnezeu, urăşte păcatul şi iubeşte binele; este omul care iubeşte şi are milă; este omul care trăieşte pentru ca să facă pe alţii fericiţi. Nu va exista niciodată un sfânt egoist. Paul era gata să renunţe el însuşi şi la cer, pentru rudele sale trupeşti.

Sfinţii, aşa cum ne arată Isus în evanghelia de astăzi (cf. Mt 5,1-12), sunt oamenii care au avut şi au o credinţă curată şi care nu pun preţ pe propria lor înţelepciune; sunt oamenii care sunt mâhniţi de răutatea lumii, dar în acelaşi timp nu încetează de a-şi arăta bunătatea şi mila; sunt oamenii care suferă pentru numele Domnului tot felul de nedreptăţi şi de persecuţii, dar fără să se răzbune şi fără să-şi facă singuri dreptate. Bucuriile împărăţiei le sunt rezervate numai lor.

Să ne facem un mic examen de conştiinţă: credinţa, speranţa, iubirea, sărăcia, blândeţea şi curăţia noastră sunt ele evanghelice? Nu sunt oare numai o spoială de sfinţenie care-i determină pe duşmanii Bisericii să spună că totul este o simplă paradă?

A fi sfânt ori a fi un demon este alegerea noastră. Sfinţii nu se nasc sfinţi, ci se fac sfinţi, pentru că ei iau această decizie.

Iată câteva exemple din Scriptură şi vieţile sfinţilor: Moise era un om înclinat spre violenţă, dar, după ce i-a vorbit Dumnezeu din rugul aprins (cf. Ex 3,1-10), a devenit cel mai blând om de pe pământ (cf. Num 12,3); Petru a fost un om care ţinea lumina sub obroc, adică acoperită de grijile lumii acesteia, căci acesta este semnificaţia obrocului în evanghelie (cf. Lc 8,16), dar când s-a întâlni cu Isus s-a îngrijit numai de cauza împărăţiei (cf. Mt 19,27); Zaheu a fost un vameş căruia îi plăcea să nedreptăţească pe alţii, dar când s-a întâlnit cu Isus a pornit pe drumul sfinţeniei, prin despăgubire şi milostenie (cf. Lc 19,8); Maria Magdalena era o tânără căreia îi plăcea păcatul necurăţiei, dar când s-a întâlnit cu Isus, s-a convertit, căutând numai împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei (cf. In 20,15); Paul era un farizeu căruia îi plăcea să-i prigonească pe creştini, dar când s-a întâlnit cu Cristos, s-a convertit şi s-a făcut apostol prigonit (cf. Fap 9,16.20-21); Augustin (354-430) iubea lumea, dar când i s-a descoperit Isus prin cuvântul Scripturii, s-a convertit şi a exclamat: "Târziu te-am iubit, Doamne!"; Francisc din Assisi (1181-1226) iubea mult distracţiile, dar după ce l-a întâlnit pe Isus în închisoare, s-a convertit şi şi-a luat de mireasă pe "domniţa sărăcia".

Sfinţenia la care Dumnezeu ne cheamă neîncetat, este accesibilă tuturor oamenilor din toate clasele sociale şi de toate profesiile. Astfel avem sfinţi din rândul bărbaţilor şi femeilor; din rândul copiilor, tinerilor şi bătrânilor; din rândul săracilor şi al bogaţilor; din rândul regilor şi principilor; din rândul conducătorilor de state şi al miniştrilor; din rândul pontifilor, episcopilor, preoţilor şi diaconilor; din rândul călugărilor şi călugăriţelor; din rândul seminariştilor şi ministranţilor; din rândul profesorilor şi funcţionarilor; din rândul avocaţilor şi al judecătorilor; din rândul medicilor şi asistenţilor; din rândul cercetătorilor şi al oamenilor de ştiinţă; din rândul actorilor şi artiştilor; din rândul elevilor şi studenţilor; din rândul plugarilor şi a meşteşugarilor; din rândul cerşetorilor şi al romilor etc.

Acum îl credem mai mult pe sfântul apostol Ioan care ne vorbeşte în prima lectură de astăzi, şi care ne spune că în cer este o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile, care stă în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcată în veşminte albe şi cu ramuri de palmier în mână (cf. Ap 7,9), şi care şi-a spălat hainele în sângele mielului, făcându-le albe (cf. Ap 7,14; Ap 22,14).

Observând această realitate că sfinţenia şi cerul sunt accesibile tuturor oamenilor, sfântul Augustin (354-430) a exclamat: "Dacă atâţia şi atâtea au reuşit, eu de ce n-aş putea?" Şi a reuşit!

Iată câteva din gesturile şi faptele sfinţilor care au ajuns în paradis, gesturi pe care trebuie să le facem şi noi: Sfânta Fecioară Maria şi apostolii vorbeau oamenilor despre Isus şi-i aduceau la Isus; Tereza Pruncului Isus s-a rugat pentru convertirea unui bandit; Cristofor trecea oameni de o parte şi de alta a unui râu şi le vorbea de Isus; Ioan Ospitalierul găzduia pe străini şi le vorbea despre Isus; Martin din Tour a dat jumătate din mantaua sa unui degerat de frig şi i-a vorbit despre Isus; Elisabeta Ungariei împărţea pâinea cu săracii şi aducea bolnavii în casa ei şi le vorbea de Isus; Ioan Maria Vianney îşi schimba hainele cu cele ale săracilor, şi-şi vindea aşternuturile pentru a ajuta pe cei săraci şi le vorbea de Isus; Francisc din Assisi şi-a vândut Biblia pentru a ajuta un sărac şi i-a vorbit despre Isus; Ecaterina din Siena şi-a dat cruciuliţa de la gât unui cerşetor, şi i-a vorbit despre Isus etc.

Dacă vom trece din această viaţă, fără a ne fi sfinţit, şi când vom vedea în cer oameni din toate categoriile şi profesiile sociale, vom simţi o singură tristeţe, aceea de a nu fi fost găsiţi sfinţi, căci ne-a fost tare la îndemână, după cum ne spune Paul Claudel (1868-1955), un scriitor francez.

În Palatul Dogilor, din Veneţia, Italia, pe un perete sunt pictaţi toţi dogii care au condus-o. Dar în şirul lung de portrete se află un loc gol. Este locul rezervat dogelui Marino Paliero (1278-1355). Acesta a fost condamnat la moarte prin tăierea capului pentru un act de înaltă trădare. În locul pe care trebuia să-l ocupe chipul lui, a fost pictat un văl negru.

Isus ne-a pregătit şi nouă tuturor un locaş veşnic în casa Tatălui său veşnic (cf. In 14,2). Dacă acest loc va rămâne gol, va fi numai vina noastră.

Dar dacă însă vom trece prin această viaţă urmând chemarea lui Dumnezeu la sfinţenie: "Fiţi sfinţi, precum eu, Dumnezeul vostru sunt sfânt" (Lev 19,6), la sfârşit vom auzi din gura lui Dumnezeu, plăcutele cuvinte: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28), şi văzându-l pe Dumnezeu aşa cum este, vom fi fericiţi asemenea lui (cf. 1In 3,1-3).

Biserica doreşte astăzi ca toate aceste cuvinte frumoase să le poată auzi orice creştin, atunci când va trece din această lume, la Tatăl. Iar pentru realizarea acestui ideal sublim, avem harul îndestulător al lui Dumnezeu (cf. 2Cor 12,9), avem şi exemplu şi mijlocirea tuturor sfinţilor, a acelui nor de martori, după cum se exprimă Scriptura (cf. Evr 12,1).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 53.