Exortaţia apostolică postsinodală
PASTORES DABO VOBIS
a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
adresată episcopatului, clerului şi credincioşilor,
despre formarea preoţilor în circumstanţele actuale
(25 martie 1992)

Introducere

1. "Vă voi da păstori după inima mea" (Ier 3,15).

Prin aceste cuvinte ale profetului Ieremia, Dumnezeu promite poporului său că nu-l va lăsa niciodată lipsit de păstori care să-l adune laolaltă şi să-l călăuzească: "Voi pune peste ele (adică peste oile mele) păstori care le vor paşte şi nu le va mai fi teamă, nici groază" (Ier 23,4).

Biserica, poporul lui Dumnezeu, experimentează permanent realizarea acestui anunţ profetic şi continuă, în bucurie, să aducă mulţumiri Domnului. Ea ştie că însuşi Isus Cristos este împlinirea vie, supremă şi definitivă a promisiunii lui Dumnezeu: "Eu sunt păstorul cel bun" (In 10,11). El, "marele păstor al oilor" (Evr 13,20), a încredinţat apostolilor şi succesorilor lor ministerul păstoririi turmei lui Dumnezeu (cf. In 21,15 ş.u.; 1Pt 5,2).

Într-un chip special, fără preoţi, Biserica n-ar putea trăi acea ascultare fundamentală care este însăşi inima existenţei şi misiunii sale în istorie: ascultarea faţă de porunca lui Isus, "Aşadar, mergeţi, învăţaţi toate neamurile" (Mt 28,19) şi "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19; cf. 1Cor 11,24), adică porunca de a vesti Evanghelia şi de a reînnoi în fiecare zi jertfa trupului său dăruit şi a sângelui vărsat pentru viaţa lumii.

Ştim prin credinţă că promisiunea Domnului nu poate rămâne neîmplinită. Tocmai această promisiune este raţiunea şi puterea care produce bucurie Bisericii în faţa înfloririi şi creşterii numărului vocaţiilor la preoţie care se înregistrează astăzi în unele părţi ale lumii, constituind în acelaşi timp şi fundamentul şi imboldul unui act de credinţă mai mare şi al unei speranţe mai vii faţă de grava lipsă de preoţi, care apasă greu în alte părţi ale lumii.

Toţi suntem chemaţi să împărtăşim încrederea deplină în realizarea neîntreruptă a promisiunii lui Dumnezeu, despre care părinţii sinodali au voit să dea o mărturie foarte clară: "Sfântul sinod, având încredere deplină în promisiunea lui Cristos care a spus: «Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii» (Mt 28,20), şi conştient de activitatea permanentă a Duhului Sfânt în Biserică, crede profund că Biserica nu va duce lipsă niciodată total de miniştri sacri... Chiar dacă în diferite regiuni există o lipsă de cler, totuşi acţiunea Tatălui, care suscită vocaţiile, nu va înceta niciodată în Biserică". ⁽¹⁾

Aşa cum am spus la încheierea sinodului, în faţa crizei vocaţiilor la preoţie, "primul răspuns al Bisericii constă într-un act de încredere totală în Duhul Sfânt. Suntem adânc convinşi că acest abandon încrezător nu ne va dezamăgi, dacă vom rămâne totdeauna fideli harului primit". ⁽²⁾

2. A rămâne fideli faţă de harul primit! În realitate, darul lui Dumnezeu nu distruge libertatea omului, ci o provoacă, o dezvoltă şi o interpelează.

De aceea, încrederea totală în fidelitatea necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de promisiunea sa este însoţită în Biserică de responsabilitatea gravă de a coopera cu acţiunea lui Dumnezeu care cheamă la a contribui la crearea şi menţinerea condiţiilor în care sămânţa bună, semănată de Dumnezeu, să poată să prindă rădăcini şi să producă roade îmbelşugate. Biserica nu poate înceta niciodată să-l roage pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,38), să adreseze o propunere vocaţională clară şi curajoasă noilor generaţii, să le ajute să discearnă adevărul chemării lui Dumnezeu şi să-i corespundă cu generozitate, să acorde o grijă deosebită pentru formarea candidaţilor la preoţie.

În realitate, formarea viitorilor preoţi, fie diecezani, fie călugări, şi grija continuă, pe tot parcursul vieţii, pentru sfinţirea lor personală şi pentru reînnoirea necontenită a angajării lor pastorale sunt considerate de Biserică drept una dintre obligaţiile foarte delicate şi importante pentru viitorul evanghelizării omenirii.

Această lucrare de formare a Bisericii este o continuare în timp a lucrării lui Cristos, pe care evanghelistul Marcu o prezintă prin cuvintele: "Isus s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă puterea să alunge diavolii" (Mc 3,13-15).

Se poate afirma că de-a lungul istoriei sale, Biserica a retrăit mereu, chiar dacă cu intensitate şi în modalităţi diferite, această pagină din Evanghelie prin lucrarea de formare destinată candidaţilor la preoţie şi preoţilor înşişi. Însă astăzi Biserica se simte chemată să retrăiască ceea ce a făcut Învăţătorul cu apostolii săi într-o angajare nouă, stimulată fiind de profundele şi rapidele transformări ale societăţilor şi culturilor timpului nostru, de multiplicitatea şi diversitatea contextelor în care ea vesteşte şi mărturiseşte Evanghelia, de evoluţia favorabilă a numărului vocaţiilor la preoţie care se înregistrează în diferite dieceze, de urgenţa unei noi examinări a conţinutului şi metodelor de formare preoţească, de preocuparea episcopilor şi a comunităţilor lor faţă de lipsa continuă a clerului, de absoluta necesitate ca "noua evanghelizare" să găsească în preoţi primii ei "noi evanghelizatori".

Tocmai în acest context istoric şi cultural s-a plasat ultima adunare generală ordinară a sinodului episcopilor, dedicată "formării preoţilor în circumstanţele actuale", în intenţia ca la douăzeci şi cinci de ani de la terminarea Conciliului, să ducă la îndeplinire doctrina conciliară pe această temă şi să o facă mai actuală şi mai incisivă în circumstanţele de astăzi. ⁽³⁾

3. În continuitate cu textele Conciliului Vatican II privind ordinul preoţesc şi formarea lor ⁽⁴⁾ şi cu intenţia de a-i aplica concret la situaţiile diferite doctrina bogată şi autorizată, Biserica a abordat de mai multe ori problemele legate de viaţa, ministerul şi formarea preoţilor.

Ocaziile cele mai solemne au fost sinoadele episcopilor. Încă de la prima adunare generală care a avut loc în luna octombrie a anului 1967, sinodul a dedicat cinci întruniri generale temei reînnoirii seminariilor. Această muncă a adus o contribuţie decisivă la elaborarea documentului Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, "Norme fundamentale pentru formarea sacerdotală". ⁽⁵⁾

Mai ales a doua adunare generală ordinară din anul 1971 a fost aceea care a consacrat jumătate din lucrările sale preoţiei ministeriale. Roadele acestei lungi dezbateri sinodale, reluate şi redate în câteva "recomandări" prezentate predecesorului meu, papa Paul al VI-lea, şi citite la deschiderea sinodului din 1974, se refereau în principal la doctrina despre preoţia ministerială şi la anumite aspecte ale spiritualităţii şi ale ministerului preoţesc.

De asemenea, şi în multe alte ocazii, magisteriul Bisericii a continuat să-şi manifeste grija faţă de viaţa şi ministerul preoţilor. Se poate spune că în anii postconciliari nu a existat nici o intervenţie a magisteriului care, în mod explicit sau implicit, să nu se refere la sensul prezenţei preoţilor în comunitate, la rolul şi necesitatea lor pentru Biserică şi pentru viaţa lumii.

În aceşti ultimi ani şi în numeroase locuri s-a simţit necesitatea de a se reveni asupra temei preoţiei, abordând-o dintr-un punct de vedere relativ nou şi mai adaptat circumstanţelor ecleziale şi culturale prezente. Atenţia s-a mutat de la problema identităţii preotului la problemele legate de itinerarul formării sacerdotale şi de calitatea vieţii preoţilor. În realitate, noile generaţii de chemaţi la preoţia ministerială prezintă caracteristici mult diferite de cele ale predecesorilor lor imediaţi şi trăiesc într-o lume nouă din multe puncte de vedere, şi în continuă şi rapidă evoluţie. Şi este imposibil să nu se ţină cont de toate acestea în programarea şi realizarea itinerarelor educative în vederea preoţiei ministeriale.

Apoi, preoţii care-şi exercită ministerul deja de mai mult sau mai puţin timp, suferă parcă astăzi de o excesivă dispersare în mereu crescândele activităţi pastorale şi, în faţa dificultăţilor din partea societăţii şi culturii contemporane, se simt obligaţi să-şi regândească stilul de viaţă şi priorităţile angajamentelor lor pastorale, în timp ce-şi dau seama din ce în ce mai mult de necesitatea unei instruiri permanente.

Preocupările şi reflecţiile sinodului episcopilor din 1990 au fost dedicate tocmai creşterii numărului vocaţiilor la preoţie, formării lor, astfel încât candidaţii să-l cunoască şi să-l urmeze pe Isus pregătindu-se să celebreze şi să trăiască sacramentul Ordinului care îi face asemenea lui Cristos, cap şi păstor, slujitor şi mire al Bisericii, precum şi definirii itinerarelor formării permanente capabile să susţină într-un mod realist şi eficace ministeriul şi viaţa spirituală a preoţilor.

Acelaşi sinod intenţiona, de asemenea, să răspundă unei întrebări a sinodului precedent privind vocaţia şi misiunea laicilor în Biserică şi în lume. Chiar laicii îşi exprimaseră dorinţa ca preoţii să se angajeze în formarea lor cu scopul de a-i ajuta într-un mod adecvat în îndeplinirea misiunii ecleziale comune. De fapt, "cu cât se dezvoltă mai mult apostolatul laicilor, cu atât se resimte mai cu putere nevoia de a avea preoţi care să fie bine instruiţi. În felul acesta însăşi viaţa poporului lui Dumnezeu manifestă învăţătura Conciliului Vatican II privind raportul dintre preoţia comună şi preoţia ministerială sau ierarhică. Pentru că, în misterul Bisericii, ierarhia are un caracter ministerial (cf. Lumen gentium, 10). Cu cât se aprofundează mai mult sensul vocaţiei proprii laicilor, cu atât iese în evidenţă mai mult cea ce este propriu preoţiei". ⁽⁶⁾

4. În experienţa eclezială tipică sinodului, adică cea a "unei experienţe deosebite a comuniunii episcopale în universalitate, care consolidează sensul Bisericii Universale, responsabilitatea episcopilor faţă de Biserica Universală şi misiunea ei, în comuniune afectivă şi efectivă în jurul lui Petru", ⁽⁷⁾ s-a făcut auzit glasul clar şi grijuliu al diferitelor Biserici locale - iar în acest sinod, pentru prima oară, al unor Biserici din Est: Bisericile au proclamat credinţa lor în realizarea promisiunii lui Dumnezeu: "Vă voi da păstori după inima mea" (Ier 3,15), şi au reînnoit angajamentul lor pastoral pentru promovarea vocaţiilor şi pentru instruirea preoţilor, conştiente fiind că de acestea depind viitorul Bisericii, dezvoltarea ei, precum şi misiunea ei universală de mântuire.

Reluând acum patrimoniul bogat al reflecţiilor, orientărilor şi indicaţiilor care au pregătit şi însoţit lucrările părinţilor sinodali, prin această exortaţie apostolică postsinodală îmi unesc cu ei glasul meu de episcop al Romei şi de succesor al lui Petru şi-l îndrept spre inima tuturor credincioşilor şi a fiecăruia dintre ei, în special spre inima preoţilor şi a tuturor acelora care sunt angajaţi în delicatul minister al formării lor. Da, doresc să mă întâlnesc prin această exortaţie cu toţi preoţii şi cu fiecare dintre ei, diecezani sau călugări.

Cu buzele şi inima părinţilor sinodali îmi însuşesc cuvintele şi sentimentele din "Mesajul final al sinodului poporului lui Dumnezeu": "Cu suflet recunoscător şi plin de respect ne adresăm vouă care sunteţi primii noştri cooperatori în slujirea apostolică. Activitatea voastră în Biserică este într-adevăr necesară şi de neînlocuit. Voi purtaţi povara ministerului sacerdotal şi aveţi contactul zilnic cu credincioşii. Voi sunteţi miniştrii Euharistiei, împărţitorii milostivirii divine în sacramentul pocăinţei, mângâietorii sufletelor, călăuzele tuturor credincioşilor în dificultăţile furtunoase ale vieţii.

Vă adresăm salutul nostru şi vă exprimăm recunoştinţa noastră din toată inima, îndemnându-vă să perseveraţi pe această cale cu suflet vesel şi disponibil. Nu cedaţi în faţa descurajării. Acţiunea pe care o desfăşurăm nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu.

Cel care ne-a chemat şi care ne-a trimis rămâne cu noi în toate zilele vieţii noastre. De fapt, noi acţionăm în virtutea mandatului lui Cristos". ⁽⁸⁾

I.

LUAT DINTRE OAMENI
Formarea sacerdotală în faţa provocărilor sfârşitului celui de-al doilea mileniu

Preotul în timpul său

5. "Orice mare preot, luat dintre oameni, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu" (Evr 5,1).

Scrisoarea către Evrei afirmă clar "umanitatea" ministrului lui Dumnezeu: el provine dintre oameni şi este în slujba oamenilor, imitându-l pe Isus Cristos, "el însuşi ispitit întru toate, după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evr 4,15).

Dumnezeu îi cheamă totdeauna pe preoţii săi din contexte umane şi ecleziale determinate, ale căror caracteristici le poartă, şi spre care sunt trimişi pentru slujirea Evangheliei lui Cristos.

De aceea, sinodul a încadrat în context problematica privind preoţii, plasând-o în astăzi-ul societăţii şi al Bisericii şi deschizând-o spre perspectivele celui de-al treilea mileniu aşa cum de altfel rezultă chiar din formularea temei: "Formarea preoţilor în circumstanţele actuale".

Desigur, "există o fizionomie esenţială a preotului care nu se schimbă: în realitate, preotul de mâine, nu mai puţin decât cel de astăzi, trebuie să se asemene cu Cristos. În decursul vieţii sale pământeşti, Isus a oferit în el însuşi înfăţişarea definitivă a preotului, îndeplinind o preoţie ministerială cu care apostolii au fost primii investiţi; ea este destinată să dureze, să se perpetueze neîncetat în toate perioadele istoriei. În acest sens, preotul celui de-al treilea mileniu, va fi continuatorul preoţilor care, în mileniile precedente, au animat viaţa Bisericii. Şi în anul 2000, vocaţia sacerdotală va continua să fie chemare la trăirea preoţiei unice şi permanente a lui Cristos". ⁽⁹⁾ Dar la fel de sigur este că viaţa şi ministerul preotului trebuie "să se adapteze fiecărei epoci şi fiecărui ambient de viaţă... De aceea, în ceea ce ne priveşte, trebuie să căutăm să ne deschidem, pe cât posibil, iluminării superioare a Duhului Sfânt, pentru a descoperi orientările societăţii contemporane, a recunoaşte nevoile spirituale cele mai profunde, a determina datoriile concrete cele mai importante, metodele pastorale de adoptat, şi astfel să răspundem în mod adecvat aşteptărilor umane". ⁽¹⁰⁾

Trebuind să armonizeze adevărul permanent al ministerului preoţesc cu exigenţele şi caracteristicile de astăzi, părinţii sinodali au căutat să răspundă la unele întrebări care se impun: care sunt problemele şi, în acelaşi timp, care sunt imboldurile pozitive pe care actualul context socio-cultural şi eclezial le suscită în copii, în adolescenţi şi în tinerii care trebuie să finalizeze un plan de viaţă sacerdotală pentru toată durata existenţei lor? Care sunt dificultăţile şi care sunt noile posibilităţi oferite de timpul nostru pentru îndeplinirea unui minister sacerdotal în coerenţă cu darul sacramentului primit şi cu exigenţa unei vieţi spirituale corespunzătoare?

Reiau aici câteva elemente ale analizei situaţiei pe care au făcut-o părinţii sinodali, conştient fiind însă că marea varietate a contextelor socio-culturale şi ecleziale actuale din diferite ţări recer să fie semnalate numai fenomenele mai profunde şi mai răspândite, în special cele care se referă la problemele educative şi la formarea sacerdotală.

Evanghelia astăzi: speranţe şi obstacole

6. Numeroşi factori par să favorizeze în oamenii de astăzi o conştiinţă mai matură despre demnitatea persoanei şi o nouă deschidere spre valorile religioase, spre Evanghelie şi spre ministerul sacerdotal.

În ciuda multor contradicţii, întâlnim în cadrul societăţii o sete de dreptate şi de pace mai răspândită şi mai puternică, un sens mai viu al grijii omului faţă de respectarea naturii, o căutare mai deschisă a adevărului şi a apărării demnităţii umane, angajarea crescândă, în multe grupări ale populaţiei mondiale, pentru o mai corectă solidaritate internaţională şi pentru o nouă ordine mondială, în libertate şi dreptate. De asemenea, în timp ce se dezvoltă din ce în ce mai mult potenţialul de energii oferit de ştiinţe şi tehnică şi se răspândesc informaţia şi cultura, apare o nouă întrebare etică, adică întrebarea despre sensul şi deci despre o scară obiectivă de valori care să permită stabilirea posibilităţilor şi limitelor progresului.

În domeniul specific religios şi creştin, cad prejudecăţile ideologice şi închiderile violente faţă de anunţul valorilor spirituale şi religioase, în timp ce apar noi şi nesperate posibilităţi pentru evanghelizarea şi reluarea vieţii ecleziale în multe părţi ale lumii. Se constată astfel o răspândire crescândă a cunoaşterii Sfintelor Scripturi; o vitalitate şi o forţă expansivă a multor Biserici tinere având un rol din ce în ce mai însemnat în apărarea şi promovarea valorilor persoanei şi vieţii umane; o splendidă mărturie a martiriului în cadrul Bisericilor din centrul şi estul Europei, precum şi a fidelităţii şi curajului altor Bisericii, care mai sunt constrânse încă să suporte persecuţii şi necazuri pentru credinţă. ⁽¹¹⁾

Dorinţa de Dumnezeu şi a unui raport viu şi semnificativ cu el se prezintă astăzi atât de puternic încât favorizează, acolo unde lipseşte anunţul autentic şi integral al Evangheliei lui Isus, răspândirea formelor de religiozitate fără Dumnezeu şi a multor secte. Răspândirea lor, chiar şi în unele ambiente tradiţional creştine, este într-adevăr pentru toţi fiii Bisericii, şi în chip special pentru preoţi, un motiv permanent de examinare a conştiinţei privind credibilitatea mărturiei lor pentru Evanghelie, dar în acelaşi timp şi un semn arătând cât este încă de profundă şi răspândită căutarea lui Dumnezeu.

7. Însă cu aceştia şi cu alţi factori pozitivi, se împletesc multe alte elemente problematice sau negative.

Încă foarte răspândit se prezintă raţionalismul care, în numele unei concepţii reductive a ştiinţei, face insensibilă raţiunea umană la întâlnirea cu revelaţia şi transcendenţa divină.

De asemenea, remarcăm şi o apărare exasperată a subiectivităţii persoanei, care tinde să o închidă în individualismul incapabil de adevărate relaţii umane. Astfel mulţi, în special copii şi tineri, caută să compenseze această solitudine cu diferite surogate, cu forme mai mult sau mai puţin acute de hedonism, de fugă din faţa responsabilităţilor; prizonieri ai efemerului, ei caută să "consume" experienţe individuale dintre cele mai puternice şi cât mai mulţumitor posibile la nivelul emoţiilor şi senzaţiilor imediate, aflându-se însă inevitabil indiferenţi şi ca paralizaţi în faţa apelului unui proiect de viaţă care să includă o dimensiune spirituală şi religioasă şi un angajament de solidaritate.

În plus, pretutindeni în lume, chiar şi după căderea ideologiilor care şi-au făcut din materialism o dogmă şi din refuzul religiei un program, se răspândeşte un fel de ateism practic şi existenţial, care coincide cu o viziune secularizată a vieţii şi a destinului omului. Acest om "totalmente preocupat de el însuşi, acest om care se face nu numai centrul oricărui interes, dar îndrăzneşte să se numească principiul şi raţiunea întregii realităţi", ⁽¹²⁾ se vede din ce în ce mai sărăcit de acel supliment al sufletului care îi este cu atât mai necesar cu cât o mai mare disponibilitate faţă de bunurile materiale şi de resurse îi dă iluzia autosuficienţei. Nu mai este nevoie de a-l combate pe Dumnezeu, se crede că se poate pur şi simplu lipsi de el.

În acest context, trebuie să semnalăm îndeosebi descompunerea realităţii familiale şi întunecarea sau deformarea sensului adevărat al sexualităţii umane: fenomene care au o influenţă puternic negativă asupra educaţiei tinerilor şi asupra disponibilităţii lor faţă de orice vocaţie religioasă. Trebuie să semnalăm, de asemenea, agravarea nedreptăţilor sociale şi concentrarea bogăţiilor în mâinile unui mic număr de persoane, ca rod al unui capitalism inuman, ⁽¹³⁾ care măreşte tot mai mult distanţa dintre popoarele bogate şi popoarele sărace: astfel se creează în societatea umană tensiuni şi nedreptăţi care tulbură viaţa persoanelor şi pe cea a comunităţilor.

Şi în ambientul eclezial se înregistrează fenomene îngrijorătoare şi negative, care au o influenţă directă asupra vieţii şi ministerului preoţilor. Astfel, ignoranţa religioasă care persistă în numeroşi credincioşi; influenţa scăzută a catehezei, sufocată de mesajele tot mai răspândite şi mai puternice ale mijloacelor de comunicare în masă; pluralismul ideologic, cultural şi pastoral rău înţeles care, deşi porneşte uneori de la intenţii bune, sfârşeşte prin a face dificil dialogul ecumenic şi prin a pune în pericol necesara unitate a credinţei; persistenţa unei neîncrederi şi a unei nemulţumiri faţă de magisteriul ierarhic; imboldurile unilaterale şi reduse ale bogăţiei mesajului evanghelic, care transformă vestirea şi mărturia credinţei într-un factor exclusiv de eliberare umană şi socială sau într-un refugiu alienant în superstiţie şi religiozitate fără Dumnezeu. ⁽¹⁴⁾

Un fenomen de mare relevanţă, chiar dacă relativ recent în multe ţări cu o veche tradiţie creştină, este prezenţa în unul şi acelaşi teritoriu a grupurilor consistente de diferite rase şi religii. Se dezvoltă astfel tot mai mult o societate multirasială şi plurireligioasă. Dacă pe de o parte acest fenomen poate fi o ocazie pentru un exerciţiu mai frecvent şi mai fructuos de dialog, pentru o deschidere a mentalităţii, a experienţelor acceptării şi a justei toleranţe, pe de altă parte el poate fi cauză de confuzie şi de relativism, îndeosebi pentru persoanele şi populaţiile cu o credinţă mai puţin matură.

Acestor factori, şi în strânsă legătură cu creşterea individualismului, li se adaugă fenomenul subiectivităţii credinţei. Adică se observă la un număr crescând de creştini o mai mică sensibilitate faţă de ansamblul global şi obiectiv al doctrinei credinţei, în favoarea unei adeziuni subiective la ceea ce place, la ceea ce corespunde propriei lor experienţe, la ceea ce nu le deranjează obişnuinţele lor personale. Chiar şi apelul la inviolabilitatea conştiinţei individuale, de altfel legitim în sine, nu este lipsit în acest context să capete periculoase caracteristici ale ambiguităţii.

De aici provine şi fenomenul apartenenţelor, tot mai parţiale şi condiţionate, la Biserică, care exercită o influenţă negativă asupra apariţiei noilor vocaţii la preoţie, asupra înseşi conştiinţei de sine a preotului şi asupra ministerului său în comunitate.

În sfârşit, în multe comunităţi ecleziale, prezenţa şi disponibilitatea scăzută a forţelor sacerdotale, sunt acelea care crează, chiar şi astăzi, problemele cele mai grave. Deseori, creştinii sunt abandonaţi pentru perioade lungi, fără a avea sprijinul pastoral adecvat: din această cauză suferă maturizarea vieţii lor creştine în ansamblul ei şi, încă şi mai mult, capacitatea lor de a deveni ulterior, promotori ai evanghelizării.

Tinerii în faţa vocaţiei şi a formării sacerdotale

8. Numeroasele contradicţii şi potenţialităţi de care sunt marcate societăţile şi culturile noastre şi, în acelaşi timp, comunităţile ecleziale, sunt percepute, trăite şi experimentate cu o intensitate întru totul specială de lumea tinerilor, având repercusiuni imediate şi deosebit de puternice asupra itinerarului lor educativ. În acest sens, apariţia şi dezvoltarea vocaţiei sacerdotale în tineri, adolescenţi şi adulţi se confruntă încontinuu cu obstacole şi probleme.

Fascinaţia aşa-numitei "societăţi de consum" asupra tinerilor este mai puternică decât oricând. Aceasta îi face victime şi prizonieri ai unei interpretări individualiste, materialiste şi hedoniste a existenţei umane. Bunăstarea în sens material tinde să se impună ca unicul ideal de viaţă, o bunăstare care trebuie obţinută cu orice condiţie şi cu orice preţ: de aici refuzul a tot ceea ce ţine de sacrificiu, precum şi renunţarea la orice efort de a căuta şi de a trăi valorile spirituale şi religioase. "Preocuparea" exclusivă pentru a avea înlocuieşte primatul lui a fi, cu consecinţa interpretării şi trăirii valorilor personale şi interpersonale nu conform logicii dăruirii şi gratuităţii, ci conform celei a posedării egoiste şi a instrumentalizării celuilalt.

Aceasta se reflectă, în chip special, asupra viziunii sexualităţii umane, care ajunge să decadă din demnitatea sa de slujire a comuniunii şi a dăruirii interpersonale, pentru a fi redusă la un simplu bun de consum. Astfel, experienţa afectivă a multor tineri constă în definitiv, nu într-o creştere armonioasă şi voioasă a propriei personalităţi prin deschiderea faţă de celălalt în dăruirea de sine, ci într-o gravă involuţie psihologică şi etică, care va avea în mod inevitabil consecinţe dăunătoare asupra viitorului lor.

La originea acestor tendinţe se află, în cazul multor tineri, o experienţă deformată a libertăţii: departe de a fi ascultare faţă de adevărul obiectiv şi universal, libertatea este trăită ca un asentiment orb faţă de forţele instinctului şi faţă de voinţa de putere a fiecăruia. De aceea, devin oarecum naturale, în planul mentalităţii şi al comportamentului, distrugerea consensului referitor la principiile etice, iar, pe plan religios, chiar dacă nu totdeauna, refuzul explicit al lui Dumnezeu, o indiferenţă mare şi oricum o viaţă care, chiar în momentele sale cele mai semnificative şi în alegerile ei cele mai hotărâtoare, este trăită ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Într-un astfel de context, devine dificilă nu numai realizarea, dar chiar şi înţelegerea sensului unei vocaţii la preoţie, care este o mărturie specială a primatului lui a fi asupra celui de a avea, este recunoaşterea sensului vieţii ca dăruire de sine, liberă şi responsabilă faţă de ceilalţi, ca disponibilitate de dăruire totală în slujirea Evangheliei şi a împărăţiei lui Dumnezeu în acea formă deosebită.

Şi în cadrul comunităţii ecleziale, de multe ori lumea tinerilor constituie o "problemă". În realitate, dacă la tineri, mai mult decât la adulţi, există o tendinţă puternică spre subiectivizarea credinţei creştine şi o apartenenţă numai parţială şi condiţionată la viaţa şi la misiunea Bisericii, în comunitatea eclezială lasă de dorit, din mai multe motive, aplicarea unei pastoraţii actualizate şi curajoase a tinerilor: tinerii riscă să fie lăsaţi de capul lor, la discreţia fragilităţii lor psihologice, nesatisfăcuţi şi critici faţă de o lume a adulţilor care, netrăind într-un mod coerent şi matur credinţa, nu le apar ca modele credibile.

De aceea devine evidentă dificultatea de a propune tinerilor o experienţă de viaţă creştină şi eclezială integrală şi angajantă şi de a-i forma la aceasta. În felul acesta, perspectiva vocaţiei la preoţie rămâne departe de interesele concrete şi vitale ale tinerilor.

9. Totuşi nu lipsesc situaţii şi propuneri pozitive care trezesc şi alimentează în inima adolescenţilor şi a tinerilor o nouă disponibilitate, ca şi o căutare veritabilă şi autentică a valorilor etice şi spirituale, care prin natura lor oferă terenul favorabil pentru un itinerar vocaţional spre dăruirea totală de sine lui Cristos şi Bisericii în preoţie.

Înainte de toate, trebuie să semnalăm că s-au atenuat anumite fenomene care într-un trecut apropiat au provocat multe probleme, cum ar fi contestarea radicală, tendinţele anarhice, revendicările utopice, formele nediferenţiate de socializare, violenţa.

În plus, trebuie să recunoaştem, că şi tinerii de astăzi, cu forţa şi vioiciunea caracteristice vârstei, sunt purtători ai idealurilor care îşi croiesc drum în istorie: setea de libertate, recunoaşterea valorii nemărginite a persoanei, nevoia de autenticitate şi transparenţă, un nou concept şi stil de reciprocitate în raporturile dintre bărbat şi femeie, căutarea convinsă şi pasionată a unei lumi mai drepte, mai solidare, mai unite, deschiderea şi dialogul cu toţi, angajarea pentru pace.

Dezvoltarea, atât de bogată şi viguroasă în rândul atâtor tineri ai timpului nostru, a numeroase şi variate forme de voluntariat, ca răspuns faţă de situaţiile cele mai neglijate şi sărace ale societăţii noastre, reprezintă astăzi o resursă educativă deosebit de importantă, pentru că stimulează şi-i susţine pe tineri în vederea unui stil de viaţă mai dezinteresat şi mai deschis şi solidar faţă de cei săraci. Acest stil de viaţă poate facilita înţelegerea, dorinţa şi acceptarea unei vocaţii puse în slujirea stabilă şi totală a celorlalţi chiar şi pe calea consacrării depline lui Dumnezeu printr-o viaţă preoţească.

Recenta prăbuşire a ideologiilor, modul foarte critic de a se plasa în faţa lumii al adulţilor, care nu oferă întotdeauna o mărturie de viaţă dedicată valorilor morale şi transcendente, chiar experienţa camarazilor care caută evadări în drog şi violenţă, contribuie mult spre a deveni tot mai acută şi inevitabilă întrebarea fundamentală privind valorile care sunt cu adevărat capabile să dea semnificaţie deplină vieţii, suferinţei şi morţii. În mulţi tineri devin tot mai explicite întrebarea religioasă şi nevoia de spiritualitate: de aici dorinţa după experienţe ale singurătăţii şi rugăciunii, revenirea la o lectură mai personală şi obişnuită a cuvântului lui Dumnezeu şi la studierea teologiei.

Şi întocmai ca în domeniul voluntariatului social, tot aşa şi în cel al comunităţii ecleziale, tinerii devin din ce în ce mai activi şi protagonişti, îndeosebi prin participarea la diferite asocieri şi grupări, de la cele tradiţionale dar reînnoite, până la cele mai recente: experienţa unei Biserici "chemată la noua evanghelizare" de fidelitatea faţă de Duhul Sfânt care o animă şi de exigenţele lumii îndepărtate de Cristos dar nevoiaşă de el, ca şi experienţa unei Biserici tot mai solidară cu omul şi cu popoarele în apărarea şi promovarea demnităţii personale şi a drepturilor umane ale tuturor şi ale fiecăruia, deschid inima şi viaţa tinerilor spre idealuri deosebit de fascinante şi angajante, care îşi pot găsi realizarea lor concretă în urmarea lui Cristos şi în preoţie.

Este şi normal că de această situaţie umană şi eclezială, caracterizată de o puternică ambivalenţă, nu se va putea face abstracţie nu numai în pastoraţia vocaţiei lor şi în opera de formare a viitorilor preoţi, dar şi în cadrul vieţii şi al ministeriului preoţilor şi al formării lor permanente. Astfel, dacă pot fi înţelese anumite forme de "criză" la care sunt supuşi preoţii de astăzi în exerciţiul ministerului, în viaţa lor spirituală şi chiar în însăşi interpretarea naturii şi semnificaţiei preoţiei ministeriale, trebuie totuşi să remarcăm, cu bucurie şi speranţă, noile posibilităţi pozitive pe care momentul istoric actual le oferă preoţilor pentru îndeplinirea misiunii lor.

Discernământul evanghelic

10. Situaţia complexă actuală, evocată rapid prin referiri şi sub formă de exemple, recere nu numai să fie cunoscută, ci mai ales interpretată. Numai aşa se va putea răspunde în mod adecvat la întrebarea fundamentală: cum să formăm preoţi care să fie cu adevărat pe măsura acestor timpuri, capabili să evanghelizeze lumea de astăzi? ⁽¹⁵⁾

Este importantă cunoaşterea situaţiei. O simplă reliefare de date nu este suficientă; este necesară o cercetare "ştiinţifică" în măsură ca să permită stabilirea unui cadru precis şi concret al circumstanţelor reale socio-culturale şi ecleziale.

Şi mai importantă este interpretarea situaţiei. Ea este recerută de ambivalenţa şi uneori de caracterul contradictoriu specific situaţiei care se prezintă ca o îmbinare profundă de dificultăţi şi potenţialităţi, elemente negative şi motive de speranţă, obstacole şi deschideri, asemenea ogorului din evanghelie în care sunt semănate şi "trăiesc împreună" sămânţa bună şi neghina (cf. Mt 13,24 ş.u.).

Nu întotdeauna este uşoară o citire interpretativă, care să fie capabilă să facă deosebire între bine şi rău, între semnele de speranţă şi cele de primejdie. În formarea preoţilor nu este vorba doar de acceptarea factorilor pozitivi şi de respingerea directă a celor negativi. Este vorba despre supunerea factorilor pozitivi înşişi unui discernământ atent, pentru a nu se izola unul de celălalt şi să nu ajungă în contradicţie între ei, absolutizându-se şi combătându-se reciproc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru factorii negativi: nu trebuie respinşi în totalitate şi fără distincţie, deoarece fiecare dintre ei poate ascunde o valoare care aşteaptă să fie eliberată şi recondusă la adevărul său deplin.

Pentru credincios, interpretarea situaţiei istorice îşi găseşte principiul cognitiv şi criteriul alegerilor operative consecvente într-o realitate nouă şi originală, şi anume în discernământul evanghelic; este interpretarea care se face în lumina şi forţa Evangheliei, a Evangheliei vii şi personale care este Isus Cristos, şi prin darul Duhului Sfânt. În felul acesta discernământul evanghelic culege din situaţia istorică şi din evenimentele şi circumstanţele sale nu un simplu "fapt" de înregistrat cu exactitate, în faţa căruia se poate rămâne indiferent sau pasiv, ci o "datorie", o provocare adresată libertăţii responsabile atât a individului cât şi a comunităţii. Este o "provocare" legată de un "apel", pe care Dumnezeu îl face să răsune în însăşi situaţia istorică: şi în ea şi prin ea Dumnezeu îl cheamă pe credincios, şi în primul rând Biserica, să acţioneze în aşa fel încât "Evanghelia vocaţiei şi a preoţiei" să exprime adevărul său veşnic în circumstanţele schimbătoare ale vieţii. Şi în cazul formării preoţilor trebuie aplicate cuvintele Conciliului Vatican II: "Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor şi de a le interpreta în lumina Evangheliei, astfel încât să poată răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generaţii, la întrebările fără sfârşit ale oamenilor asupra sensului vieţii prezente şi viitoare şi asupra relaţiei reciproce dintre ele. Aşadar, lumea în care trăim, precum şi aşteptările, aspiraţiile şi caracterul ei adesea dramatic trebuie cunoscute şi înţelese". ⁽¹⁶⁾

Acest discernământ evanghelic are la bază încrederea în iubirea lui Isus Cristos, care mereu şi neobosit are grijă de Biserica sa (cf. Ef 5,29), el care este Domnul şi Învăţătorul, cheia de boltă, centrul şi sfârşitul întregii istorii umane; ⁽¹⁷⁾ se hrăneşte din lumina şi forţa Duhului Sfânt, care trezeşte în orice timp şi în orice împrejurare ascultarea credinţei, curajul optimist de a-l urma pe Isus, darul înţelepciunii care judecă tot şi nu este judecată de nimeni (cf. 1Cor 2,15); îşi are trăinicia datorită fidelităţii Tatălui faţă de promisiunile sale.

În felul acesta Biserica se simte capabilă de a înfrunta dificultăţile şi provocările acestei noi perioade istorice şi de a asigura atât în prezent cât şi în viitor preoţi bine instruiţi, care să fie miniştrii convinşi şi zeloşi ai "noii evanghelizări", slujitorii fideli şi generoşi ai lui Isus Cristos şi ai oamenilor.

Nu ascundem dificultăţile. Ele nu sunt nici puţine şi nici uşoare. Dar ele vor fi învinse numai de speranţa noastră, de credinţa noastră în iubirea nesfârşită a lui Cristos, de siguranţa noastră cu privire la caracterul de neînlocuit al ministeriului sacerdotal pentru viaţa Bisericii şi a lumii.

II

M-A CONSACRAT PRIN UNGERE ŞI M-A TRIMIS
Natura şi misiunea preoţiei ministeriale

Privire asupra preotului

11. "Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre el" (Lc 4,20). Ceea ce ne spune evanghelistul Luca despre cei prezenţi în acea sâmbătă în sinagoga din Nazaret, ascultând comentariul pe care-l va face Isus din sulul profetului Isaia citit de el însuşi, se poate aplica tuturor creştinilor, mereu chemaţi să recunoască în Isus din Nazaret împlinirea definitivă a anunţului profetic: "A început apoi să le vorbească: «Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre»" (Lc 4,21). Iar "scriptura" era aceasta: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului" (Lc 4,18-19; cf. Is 61,1-2). Aşadar, Isus se prezintă singur ca fiind plin de Duh Sfânt, "consacrat prin ungere", "trimis să ducă săracilor vestea cea bună": este Mesia, Mesia preot, profet şi rege.

Acesta este chipul lui Cristos spre care ochii credinţei şi iubirii creştinilor trebuie să fie îndreptaţi. Pornind tocmai de la această "contemplare" şi în raport cu ea, părinţii sinodali au reflectat asupra formării preoţilor în circumstanţele actuale. Această problemă nu poate găsi răspuns fără o reflecţie prealabilă asupra scopului spre care este îndreptat itinerarul de formare: scopul este preoţia ministerială, mai exact preoţia ministerială ca participare în Biserică la însăşi preoţia lui Isus Cristos. Cunoaşterea naturii şi misiunii preoţiei ministeriale este premisa absolut necesară şi în acelaşi timp ghidul cel mai sigur şi imboldul cel mai incisiv, pentru a desfăşura în Biserică acţiunea pastorală de promovare şi de discernământ a vocaţiei sacerdotale şi de formare a celor chemaţi la ministerul Ordinului.

Cunoaşterea corectă şi aprofundată a naturii şi misiunii preoţiei ministeriale este calea de urmat, iar sinodul a urmat-o efectiv, pentru a ieşi din criza identităţii preotului: "Această criză - spuneam în discursul de încheiere al sinodului - a apărut în anii care au urmat imediat după Conciliu. Ea avea la bază o înţelegere greşită, uneori chiar voit tendenţioasă, a doctrinei magisteriului conciliar. Aici se află fără îndoială una dintre cauzele numărului mare de pierderi suferite atunci de Biserică, pierderi care au lovit în mod grav slujirea pastorală şi chemările la preoţie, în special vocaţiile misionare. Este ca şi cum sinodul din 1990, redescoperind, prin multele intervenţii pe care le-am ascultat în această aulă, întreaga profunzime a identităţii sacerdotale, ar fi venit să reverse speranţa după aceste pierderi dureroase. Aceste intervenţii au arătat conştiinţa legăturii ontologice şi specifice care-l uneşte pe preot de Cristos, marele preot şi păstorul cel bun. Această identitate stă la baza naturii formării care trebuie să fie dată în vederea preoţiei şi deci pe toată durata vieţii sacerdotale. Acesta a fost scopul propriu al sinodului". ⁽¹⁸⁾

De aceea, sinodul a considerat necesar să reamintească, de o manieră sintetică şi fundamentală, natura şi misiunea preoţiei ministeriale, aşa cum au fost ele recunoscute de credinţa Bisericii de-a lungul istoriei sale multiseculare şi aşa cum le-a prezentat Conciliul Vatican II oamenilor din timpul nostru. ⁽¹⁹⁾

În Biserica mister, comuniune şi misiune

12. "Identitatea sacerdotală - au scris părinţii sinodali - ca orice identitate creştină, îşi are izvorul în Preasfânta Treime", ⁽²⁰⁾ care se revelează şi se comunică oamenilor în Cristos, constituind în el şi prin acţiunea Duhului Biserica, drept "germenul şi începutul împărăţiei". ⁽²¹⁾ Exortaţia Christifideles laici, sintetizând învăţătura conciliară, prezintă Biserica drept mister, comuniune şi misiune: ea "este mister întrucât iubirea şi viaţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt sunt darul absolut gratuit oferit tuturor acelora care sunt născuţi din apă şi din Duh (cf. In 3,5), chemaţi să retrăiască însăşi comuniunea lui Dumnezeu şi să o manifeste şi să o comunice în istorie (misiune). ⁽²²⁾

Orice identitate creştină şi deci şi identitatea specifică a preotului şi a ministeriului său se revelează numai în interiorul misterului Bisericii, ca mister de comuniune trinitară în tensiune misionară. În realitate, preotul, în virtutea consacrării pe care o primeşte prin sacramentul Ordinului, este trimis de Tatăl, prin Isus Cristos căruia îi este configurat într-un mod special în calitate de cap şi păstor al poporului său, pentru a trăi şi acţiona cu puterea Duhului Sfânt în vederea slujirii Bisericii şi pentru mântuirea lumii. ⁽²³⁾

În felul acesta se poate înţelege caracteristica esenţialmente "relaţională" a identităţii preotului: prin preoţie, care se naşte din profunzimea misterului inefabil al lui Dumnezeu, adică din iubirea Tatălui, din harul lui Isus Cristos şi din darul unităţii Duhului Sfânt, preotul este inserat sacramental în comuniunea cu episcopul şi cu ceilalţi preoţi, ⁽²⁴⁾ pentru a sluji poporul lui Dumnezeu care este Biserica, şi a-i atrage pe toţi la Cristos, conform rugăciunii Domnului: "Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi... După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17, 11. 21).

Aşadar, natura şi misiunea preoţiei ministeriale nu se pot defini, decât în acest multiplu şi bogat ansamblu de raporturi, care-şi au originea în Preasfânta Treime şi care se prelungesc în comuniunea Bisericii, ca semn şi instrument, în Cristos, al unirii cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc. ⁽²⁵⁾ În acest context, ecleziologia comuniunii devine decisivă pentru a culege identitatea preotului, demnitatea sa originală, vocaţia şi misiunea sa în poporul lui Dumnezeu şi în lume. De aceea, referirea la Biserică este necesară, chiar dacă ea nu este prioritară în definirea identităţii preotului. În realitate, ca mister, Biserica este esenţialmente relativă la Isus Cristos: de fapt, ea este plinătatea, trupul şi mireasa lui. Este "semnul" şi "memorialul" viu al prezenţei şi al acţiunii sale permanente printre noi şi pentru noi. Preotul îşi află adevărul deplin al identităţii sale în faptul de a fi o derivare, o participare specifică şi o continuare a lui Cristos însuşi, supremul şi unicul preot al noii şi veşnicei alianţe: el este o imagine vie şi transparentă a lui Cristos, preot. Preoţia lui Cristos, expresie a "noutăţii" sale absolute în istoria mântuirii, constituie izvorul unic şi modelul de neînlocuit al preoţiei creştinului şi, în special, al preotului. Referinţa la Cristos este, aşadar, cheia absolut necesară pentru înţelegerea realităţilor sacerdotale.

Relaţia fundamentală cu Cristos, cap şi păstor

13. Isus Cristos a manifestat în el însuşi chipul perfect şi definitiv al preoţiei noii alianţe: ⁽²⁶⁾ a făcut aceasta în întreaga sa viaţă pământească, dar mai ales în evenimentul central al pătimirii, morţii şi învierii sale.

Aşa cum scrie autorul Scrisorii către Evrei, Isus, fiind om ca şi noi şi în acelaşi timp Fiul unic născut al lui Dumnezeu, este în însăşi fiinţa sa mijlocitorul perfect între Tatăl şi omenire (cf. Evr 8-9), cel care ne deschide accesul imediat la Dumnezeu, graţie darului Duhului: "Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată!" (Gal 4,6; cf. Rom 8,15).

Isus actualizează pe deplin rolul său de mijlocitor prin oferirea de sine însuşi pe cruce, prin care ne deschide, o dată pentru totdeauna, accesul în sanctuarul ceresc, în casa Tatălui (cf. Evr 9,24-28). În comparaţie cu Isus, Moise şi toţi mediatorii Vechiului Testament între Dumnezeu şi poporul său - regii, preoţii şi profeţii - se prezintă numai ca figuri şi umbre ale bunurilor viitoare şi nicidecum ca însăşi realitatea (cf. Evr 10,1).

Isus este păstorul cel bun care a fost prevestit (cf. Ez 34), cel care îşi cunoaşte fiecare oiţă în parte, cel care-şi oferă viaţa pentru ele şi care vrea să le adune pe toate într-o singură turmă sub un singur păstor (cf. In 10,11-16). El este păstorul venit "nu pentru a fi slujit, ci ca să slujească" (Mt 20,28), cel care, în gestul pascal al spălării picioarelor (cf. In 13,1-20), lasă alor săi modelul de slujire pe care ei vor trebui să-l exercite unii faţă de alţii, şi care se oferă liber ca miel nevinovat jertfit pentru răscumpărarea noastră (cf. In 1,36; Ap 5,6.12).

Prin jertfa unică şi definitivă a crucii, Isus conferă tuturor discipolilor săi demnitatea şi misiunea de preoţi ai noii şi veşnicei alianţe. În felul acesta se împlineşte promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o Israelului: "Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Ex 19,6). Poporul întreg al noii alianţe - scrie sfântul Petru - este constituit ca "un edificiu spiritual", "o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (1Pt 2,5). Cei botezaţi sunt "pietre vii", care construiesc edificiul spiritual unindu-se cu Cristos, "piatra vie... aleasă şi preţioasă înaintea lui Dumnezeu" (1Pt 2,4-5). Noul popor sacerdotal care este Biserica, nu numai că are în Cristos imaginea sa proprie şi autentică, dar primeşte, de asemenea, de la el o participare reală şi ontologică la preoţia lui unică şi eternă căreia trebuie să i se facă asemenea prin întreaga sa viaţă.

14. Pentru slujirea acestei preoţii universale a noii alianţe, Isus, în timpul vieţii sale pământeşti, cheamă la sine câţiva discipoli (cf. Lc 10,1-12), şi printr-un mandat special şi autoritar îi cheamă şi-i constituie pe cei doisprezece, "ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă puterea să alunge diavoli" (Mc 3,14-15).

De aceea, deja în timpul activităţii sale publice (cf. Mt 16,18), iar apoi plenar, după moartea şi învierea sa (cf. Mt 28,16-20; In 20; 21), Isus îi conferă lui Petru şi celor doisprezece puteri cu totul speciale faţă de viitoarea comunitate şi pentru evanghelizarea tuturor popoarelor. După ce i-a chemat la urmarea sa, îi ţine alături de el şi trăieşte împreună cu ei, comunicându-le, prin exemplu şi cuvânt învăţătura sa de mântuire şi, în sfârşit, îi trimite la toţi oamenii. Iar pentru îndeplinirea acestei misiuni, Isus conferă apostolilor, în virtutea unei speciale revărsări pascale a Duhului Sfânt, însăşi autoritatea mesianică pe care el a primit-o de la Tatăl şi care i-a fost conferită în plinătate prin înviere: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, învăţaţi toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,18-20).

Isus stabileşte astfel o legătură strânsă între ministerul încredinţat apostolilor şi misiunea sa proprie: "Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, îl primeşte pe acela care m-a trimis" (Mt 10,40); "Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi, pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis" (Lc 10,16). Ba mai mult, în lumina evenimentului pascal al morţii şi al învierii, cea de-a patra Evanghelie, afirmă cu tărie şi foarte clar: "Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21; cf. 13,20; 17,18). Aşa cum Isus are o misiune care-i vine direct de la Dumnezeu şi care concretizează însăşi autoritatea lui Dumnezeu (cf. Mt 7,29; 21,23; Mc 1,27; 11,28; Lc 20,2; 24,19), tot aşa şi apostolii au o misiune care vine de la Isus. Şi aşa cum "Fiul nu poate face nimic de la sine" (In 5,19), astfel încât învăţătura sa nu este a sa, ci a celui care l-a trimis (cf. In 7,16), tot aşa şi Isus le spune apostolilor: "fără de mine nu puteţi face nimic" (In 15,5): misiunea lor nu este a lor, ci este însăşi misiunea lui Isus. Şi acest lucru este posibil nu pornind de la puterile omeneşti, ci numai prin "darul" lui Cristos şi a Duhului său, prin "sacrament": "Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le sunt iertate; cărora le veţi reţine, le sunt reţinute" (In 20,22-23). Astfel, nu în virtutea unui merit personal, ci numai în virtutea unei participări gratuite la harul lui Cristos, apostolii continuă în istorie, până la sfârşitul timpurilor, însăşi misiunea de mântuire a lui Isus în favoarea oamenilor.

Drept semn şi premisă a autenticităţii şi rodniciei acestei misiuni este unitatea apostolilor cu Isus şi, în el, între ei şi cu Tatăl, aşa cum dă mărturie rugăciunea sacerdotală a Domnului, sinteză a misiunii sale (cf. In 17,20-23).

15. La rândul lor, apostolii constituiţi de Domnul îşi vor împlini progresiv misiunea lor chemând, în forme diferite dar finalmente convergente, alţi oameni ca episcopi, ca prezbiteri şi ca diaconi, pentru a împlini mandatul lui Isus înviat care i-a trimis la toţi oamenii din toate timpurile.

Noul Testament subliniază unanim că însuşi Duhul lui Cristos este acela care-i introduce în minister pe aceşti oameni, aleşi în mijlocul fraţilor. Prin gestul impunerii mâinilor (cf. Fap 6,6; 1Tim 4,14; 5,22; 2Tim 1,6), care transmite darul Duhului, ei sunt chemaţi şi abilitaţi să continue acelaşi minister de a împăca, de a păstori turma lui Dumnezeu şi de a învăţa (cf. Fap 20,28; 1Pt 5,2).

Astfel prezbiterii sunt chemaţi să prelungească prezenţa lui Cristos, unicul şi supremul păstor, actualizând stilul lui de viaţă şi devenind oarecum transparenţa sa în mijlocul turmei încredinţate lor. După cum scrie clar şi exact Scrisoarea întâi a lui Petru: "Celor bătrâni (prezbiterilor) printre voi, le dau îndemnul, eu care sunt un bătrân (prezbiter), martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al măririi care va fi dezvăluită: nu păstoriţi în silă turma lui Dumnezeu încredinţată vouă, ci cu bucurie; nu pentru câştig josnic, ci cu tragere de inimă; nu ca stăpâni ai celor încredinţaţi vouă, ci fiţi un model pentru turmă. Iar când va apărea păstorul cel mare, veţi primi cununa netrecătoare a măririi" (1Pt 5,1-4).

În Biserică şi pentru Biserică, preoţii sunt o reprezentare sacramentală a lui Isus Cristos, cap şi păstor. Ei îi proclamă cu autoritate cuvântul, îi repetă gesturile iertării şi ale oferirii mântuirii, mai ales prin botez, pocăinţă şi euharistie, îi exercită grija plină de iubire, până la dăruirea totală de sine pentru turma pe care o adună în unitate şi o conduc la Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt. Într-un cuvânt, preoţii există şi acţionează pentru vestirea Evangheliei în lume şi pentru edificarea Bisericii în numele şi în persoana lui Cristos, cap şi păstor. ⁽²⁷⁾

Acesta este modul tipic şi propriu prin care miniştrii hirotoniţi participă la unica preoţie a lui Cristos. Prin ungerea sacramentală a Preoţiei, Duhul Sfânt îi configurează, printr-un titlu nou şi specific, lui Isus Cristos, cap şi păstor, îi conformează şi îi însufleţeşte cu dragostea sa pastorală şi-i plasează în Biserică în condiţia autoritară de slujitori ai vestirii Evangheliei la toată creatura şi de slujitori ai plinătăţii vieţii creştine a tuturor celor botezaţi.

Adevărul preotului care decurge din cuvântul lui Dumnezeu, adică din însuşi Isus Cristos şi din planul său constitutiv referitor la Biserică, este preamărit cu o veselă recunoştinţă de liturgie în prefaţa Liturghiei Crismei din Joia Sfântă: "Prin ungerea cu Duhul Sfânt, tu l-ai rânduit pe Cristos Fiul tău preaiubit ca preot al noului şi veşnicului legământ, şi ai voit ca preoţia lui unică să dăinuiască de-a lungul veacurilor în sfânta Biserică. Cristos este acela care dăruieşte întregului popor răscumpărat demnitatea preoţiei împărăteşti, şi tot el, din iubire pentru fraţii săi îi alege pe aceia care, prin impunerea mâinilor, primesc darurile slujbei preoţeşti. Tu vrei ca în numele lui să reînnoiască jertfa răscumpărătoare, să pregătească fiilor tăi masa pascală şi, slujitori grijulii ai poporului tău, să-l hrănească prin cuvântul tău şi să-l sfinţească prin sfintele taine. Tu le propui ca model pe Cristos, pentru ca dăruindu-şi viaţa pentru tine şi pentru fraţi, să se străduiască să devină asemenea chipului Fiului tău, şi să dea mărturie de fidelitate şi de iubire generoasă".

În slujirea Bisericii şi a lumii

16. Relaţia fundamentală a preotului este cea cu Isus Cristos, cap şi păstor: de fapt el participă, într-un mod special şi autoritar la "consacrarea/ungerea" şi la "misiunea" lui Cristos (cf. Lc 4,18-19). Dar, intim legată de această relaţie este cea care îl uneşte cu Biserica. Nu este vorba despre "relaţii" în mod simplu apropiate între ele, ci intim unite într-un fel de imanenţă reciprocă. Referirea la Biserică este înscrisă în unica şi aceeaşi referire a preotului la Cristos, în sensul că "reprezentarea sacramentală" a lui Cristos fondează şi animă raportul preotului cu Biserica.

În acest sens, părinţii sinodali au scris: "Întrucât îl reprezintă pe Cristos, cap, păstor şi mire al Bisericii, preotul se situează nu numai în Biserică dar şi în fruntea Bisericii. Preoţia, împreună cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu semnele sacramentale cărora le slujeşte, aparţine elementelor constitutive ale Bisericii. Ministerul preotului este totalmente în favoarea Bisericii; el este pentru promovarea exercitării preoţiei comune a întregului popor al lui Dumnezeu; este orânduit nu numai pentru Biserica locală, dar şi pentru Biserica Universală (cf. Presbyterorum ordinis, 10), în comuniune cu episcopul, cu Petru şi sub autoritatea lui Petru. Prin preoţia episcopului, preoţia de rangul doi este încorporată în structura apostolică a Bisericii. Astfel preotul, ca şi apostolii, împlineşte funcţia de ambasador al lui Cristos (cf. 2Cor 5,20). Pe aceasta se bazează caracterul misionar al fiecărui preot". ⁽²⁸⁾

Ministerul Ordinului apare, aşadar, împreună cu Biserica şi are în episcopi şi, în raport şi în comuniune cu ei, în preoţi, un raport special cu ministerul originar al apostolilor căruia îi succede realmente, chiar dacă faţă de el are modalităţi diferite de existenţă.

Aşadar, nu trebuie să ne gândim la preoţia de ordin ca şi cum ar fi anterioară Bisericii, pentru că ea este în întregime în slujirea Bisericii însăşi; dar nici cum ar fi posterioară comunităţii ecleziale, ca şi cum aceasta ar putea fi concepută ca deja constituită fără această preoţie.

Relaţia preotului cu Isus Cristos şi, în el, cu Biserica sa se înscrie în însăşi fiinţa preotului, în virtutea consacrării/ungerii sale sacramentale, şi în acţiunea sa, adică în misiunea sau ministerul său. În special, "preotul ministru este slujitorul lui Cristos prezent în Biserica mister, comuniune şi misiune. Datorită faptului că participă la "ungerea" şi la "misiunea" lui Cristos, el poate prelungi în Biserică rugăciunea sa, cuvântul său, jertfa, acţiunea sa mântuitoare. Aşadar, este slujitorul Bisericii mister pentru că actualizează semnele ecleziale şi sacramentale ale prezentei lui Cristos înviat. Este slujitorul Bisericii comuniune pentru că - în unire cu episcopul şi în strâns raport cu ordinul preoţesc - construieşte unitatea comunităţii ecleziale în armonia diferitelor vocaţii, carisme şi slujiri. În sfârşit, este slujitorul Bisericii misiune pentru că face din comunitate o vestitoare şi martoră a Evangheliei". ⁽²⁹⁾

Astfel, prin însăşi natura şi misiunea lui sacramentală, preotul apare în structura Bisericii, ca semn al priorităţii absolute şi al gratuităţii harului, care este dăruit Bisericii de Cristos cel înviat. Prin preoţia ministerială, Biserica devine conştientă, în credinţă, că nu există de la sine însăşi, ci datorită harului lui Cristos în Duhul Sfânt. Apostolii şi succesorii lor, ca deţinători ai unei autorităţi care le vine de la Cristos, cap şi păstor, sunt orânduiţi - prin ministerul lor - în fruntea Bisericii ca prelungire vizibilă şi semn sacramental al lui Cristos în propria sa situare în fruntea Bisericii şi a lumii, ca origine permanentă şi mereu nouă a mântuirii, "el care este mântuitorul trupului său" (Ef 5,23).

17. Ministerul Ordinului, prin însăşi natura sa, nu poate fi îndeplinit decât numai dacă preotul este unit cu Cristos prin inserarea sacramentală în ordinul prezbiteral şi deci întrucât este în comuniune ierarhică cu episcopul propriu. Ministerul preoţesc are o radicală "formă comunitară" şi poate fi îndeplinit numai ca "o lucrare colectivă". ⁽³⁰⁾ Asupra acestei naturi de comuniune a preoţiei, Conciliul ⁽³¹⁾ s-a oprit îndelung, analizând clar raportul preotului cu episcopul propriu, cu ceilalţi preoţi şi cu credincioşii laici.

Ministerul preoţilor este înainte de toate comuniune şi colaborare responsabilă şi necesară cu ministerul episcopului, în grija pentru Biserica Universală şi pentru fiecare Biserică locală, în slujirea cărora ei constituie împreună cu episcopul o unică preoţie.

Fiecare preot, fie diecezan, fie călugăr, este unit cu ceilalţi membri ai acestui prezbiterat, pe baza sacramentului Ordinului, prin legături speciale de caritate apostolică, de minister şi de fraternitate. În realitate, toţi preoţii, fie diecezani, fie călugări, participă la unica preoţie a lui Cristos, cap şi păstor, "lucrează pentru aceeaşi cauză, adică pentru edificarea trupului lui Cristos; ceea ce recere funcţii multiple şi noi adaptări, mai ales în aceste timpuri", ⁽³²⁾ şi se îmbogăţeşte de-a lungul secolelor cu mereu noi carisme.

În sfârşit, preoţii, întrucât prezenţa şi misiunea lor în Biserică nu înlocuiesc, ci mai degrabă promovează preoţia baptismală a întregului popor al lui Dumnezeu, conducându-l la deplina sa realizare eclezială, se află în relaţie pozitivă şi constructivă cu laicii. Ei sunt în slujirea credinţei, speranţei şi dragostei lor. Le recunosc şi le susţin, ca fraţi şi prieteni, demnitatea de fii ai lui Dumnezeu şi-i ajută să-şi exercite pe deplin rolul lor specific în cadrul misiunii Bisericii. ⁽³³⁾

Preoţia ministerială conferită prin sacramentul Ordinului şi cea comună sau "regească" a credincioşilor, care diferă între ele prin esenţă şi nu numai prin grad, ⁽³⁴⁾ sunt rânduite una spre cealaltă, ambele provenind - în forme diferite - din aceeaşi preoţie unică a lui Cristos. De fapt, preoţia ministerială, nu semnifică în sine un grad mai mare de sfinţenie în raport cu preoţia comună a credincioşilor; însă prin ea le este dat preoţilor de către Cristos, în Duh, un dar special, cu scopul de a putea ajuta poporul lui Dumnezeu să exercite cu fidelitate şi pe deplin preoţia comună care le-a fost conferită. ⁽³⁵⁾

18. După cum subliniază şi Conciliul, "darul spiritual pe care preoţii l-au primit la hirotonire nu-i pregăteşte pentru o misiune limitată şi restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea şi universala misiune a mântuirii până la marginile pământului, căci orice slujire preoţească participă la dimensiunea universală a misiunii încredinţate de Cristos apostolilor". ⁽³⁶⁾ În virtutea naturii însăşi a ministerului lor, ei trebuie, aşadar, să fie pătrunşi şi animaţi de un profund spirit misionar şi "de acel spirit cu adevărat catolic care să-i obişnuiască să depăşească limitele diecezei, ţării sau ritului, pentru a răspunde necesităţilor întregii Biserici, pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia". ⁽³⁷⁾

În plus, tocmai pentru că în interiorul vieţii Bisericii este omul comuniunii, preotul trebuie să fie, în raportul cu toţi oamenii, omul misiunii şi al dialogului. Profund înrădăcinat în adevărul şi în dragostea lui Cristos, şi animat de dorinţa şi de imperativul de a vesti tuturor mântuirea sa, el este chemat să încheie cu toţi oamenii raporturi de frăţietate, de slujire, de căutare comună a adevărului, de promovare a dreptăţii şi a păcii. În primul rând cu fraţii aparţinând altor biserici şi confesiuni creştine; dar şi cu credincioşii de alte religii; cu oamenii de bunăvoinţă, şi într-un chip special cu cei săraci şi cei mai slabi, şi cu toţi cei care doresc fierbinte, chiar fără s-o ştie şi s-o exprime, adevărul şi mântuirea lui Cristos, conform cuvântului lui Isus care a spus: "Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mc 2,17).

În chip special astăzi, datoria pastorală prioritară a noii evanghelizări, care implică întreg poporul lui Dumnezeu şi cere un zel nou, metode noi şi un nou limbaj pentru vestirea şi mărturisirea Evangheliei, recere preoţi pătrunşi radical şi integral în misterul lui Cristos şi capabili să realizeze un nou stil de viaţă pastorală, caracterizat de o comuniune profundă cu papa, cu episcopii şi între ei, şi de o colaborare rodnică cu credincioşii laici, în respect şi în promovarea diferitelor roluri, carisme şi ministere în sânul comunităţii ecleziale. ⁽³⁸⁾

"Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre" (Lc 4,21). Încă o dată, să ascultăm aceste cuvinte ale lui Isus în lumina preoţiei ministeriale pe care am prezentat-o în natura şi misiunea sa. Acest "astăzi", tocmai pentru că aparţine "plinătăţii timpului", adică timpului mântuirii depline şi definitive, desemnează timpul Bisericii. Consacrarea şi misiunea lui Cristos: "Duhul Domnului... m-a uns şi m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună..." (Lc 4,18) sunt rădăcina vie din care se nasc consacrarea şi misiunea Bisericii, "plinătatea" lui Cristos (cf. Ef 1,23): prin regenerarea baptismală, se revarsă Duhul Domnului asupra tuturor credincioşilor, Duh care-i consacră pentru a forma un templu spiritual şi o preoţie sfântă şi-i trimite să facă cunoscute faptele minunate ale Aceluia care din întuneric i-a chemat la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,4-10). Preotul participă la consacrarea şi la misiunea lui Cristos în mod specific şi autoritar, adică prin sacramentul Ordinului, în virtutea căruia este configurat în însăşi fiinţa sa, lui Isus Cristos, cap şi păstor, şi participă la misiunea de "a duce săracilor vestea cea bună" în numele şi în persoana lui Cristos însuşi.

În mesajul lor final, părinţii sinodali au rezumat în puţine cuvinte, dar pline de semnificaţie "adevărul", sau mai exact, "misterul" şi "darul" preoţiei ministeriale, spunând: "Identitatea noastră îşi are izvorul ultim în iubirea Tatălui. Cu Fiul pe care l-a trimis, preotul suprem şi păstorul cel bun, suntem uniţi sacramental prin preoţia ministerială prin acţiunea Duhului Sfânt. Viaţa şi ministerul preotului sunt continuarea vieţii şi acţiunii lui Cristos însuşi. Aceasta este identitatea noastră, adevărata noastră demnitate, izvorul bucuriei noastre, siguranţa vieţii noastre". ⁽³⁹⁾

III

DUHUL DOMNULUI ESTE ASUPRA MEA
Viaţa spirituală a preotului

O chemare "specifică" la sfinţenie

19. "Duhul Domnului este asupra mea" (Lc 4,18). Duhul nu se află numai "asupra" lui Mesia, ci îl "umple", îl pătrunde, îl atinge în fiinţa şi acţiunea sa. În realitate, Duhul, este principiul "consacrării" şi al "misiunii" lui Mesia: "Pentru aceasta m-a uns şi m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună..." (Lc 4,18). Prin puterea Duhului, Isus aparţine total şi exclusiv lui Dumnezeu, participă la sfinţenia infinită a lui Dumnezeu care-l cheamă, îl alege şi-l trimite. În felul acesta Duhul Domnului se revelează ca izvor de sfinţenie şi apel la sfinţire.

Acelaşi "Duh al Domnului" este "asupra" întregului popor al lui Dumnezeu, care este constituit ca popor "consacrat" lui Dumnezeu şi "trimis" de Dumnezeu pentru a vesti Evanghelia care mântuieşte. Membrii poporului lui Dumnezeu sunt "adăpaţi din belşug" şi "semnaţi" de Duhul Sfânt (cf. 1Cor 12,13; 2Cor 1,21 ş.u.; Ef 1,13; 4,30) şi chemaţi la sfinţenie.

Într-un chip special, Duhul este cel care ne descoperă şi ne comunică chemarea fundamentală pe care Tatăl, din veşnicie, o adresează tuturor: chemarea de a fi "sfinţi şi neprihăniţi înaintea sa în iubire", în virtutea predestinării "de a fi fiii săi adoptivi prin Isus Cristos" (Ef 1,4-5). Şi nu numai atât. Revelându-ne şi comunicându-ne această chemare, Duhul devine în noi principiul şi sursa realizării ei: el, Duhul Fiului (cf. Gal 4,6), ne face asemenea lui Isus Cristos şi părtaşi ai vieţii sale de fiu, adică ai dragostei sale faţă de Tatăl şi faţă de fraţi. "Dacă trăim prin Duhul, să ne şi purtăm conform Duhului" (Gal 5,25). Prin aceste cuvinte, apostolul Paul, ne aminteşte că existenţa creştină este "viaţă spirituală", adică viaţă animată şi călăuzită de Duhul spre sfinţenie sau desăvârşirea iubirii.

Afirmaţia Conciliului: "Toţi creştinii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii" ⁽⁴⁰⁾ îşi găseşte o aplicare deosebită a sa prin preoţi: ei sunt chemaţi nu numai întrucât sunt botezaţi, dar mai ales şi în mod specific întrucât sunt preoţi, adică pe baza unui titlu nou şi cu modalităţi originale, care provin din sacramentul Ordinului.

20. Referitor la "viaţa spirituală" a preoţilor şi la darul şi responsabilitatea de a deveni "sfinţi", decretul conciliar privind slujirea şi viaţa preoţească, ne oferă o sinteză bogată şi provocatoare: "Prin sacramentul Ordinului, preoţii sunt făcuţi asemenea lui Cristos, preotul, ca slujitori ai capului, pentru a face să crească şi a zidi întreg trupul lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai Ordinului episcopatului. Încă de la consacrarea primită prin Botez, şi ei, ca şi toţi creştinii, au primit semnul şi darul unei chemări şi al unui har atât de mari încât, cu toată slăbiciunea omenească, să poată şi să fie obligaţi să tindă la perfecţiune, după cuvântul Domnului: «Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit» (Mt 5,48). Însă ca preoţi, ei sunt obligaţi cu un titlu deosebit să tindă la desăvârşire deoarece, primind o nouă consacrare prin hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui Cristos, preotul veşnic, pentru a continua prin timp lucrarea lui minunată care cu puterea de sus a reînnoit întregul neam omenesc. Aşadar, întrucât orice preot, în felul său propriu, acţionează în numele lui Cristos reprezentându-l, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei încredinţaţi lui şi întregul popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la desăvârşirea aceluia pe care îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e vindecată de sfinţenia lui, care s-a făcut pentru noi mare preot, «sfânt, nevinovat, nepătat, deosebit de cei păcătoşi» (Evr 7,26)". ⁽⁴¹⁾

Conciliul afirmă, înainte de toate, chemarea "comună" la sfinţenie. Această chemare se înrădăcinează în Botez, şi-l caracterizează pe preot ca un "credincios" (Christifideles), ca "frate între fraţi", inserat şi unit cu poporul lui Dumnezeu, în bucuria împărtăşirii darurilor mântuirii (cf. Ef 4,4-6) şi în angajarea comună de a umbla "conform Duhului", urmându-l pe unicul Învăţător şi Domn. Să ne amintim de spusa celebră a sfântului Augustin: "Pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin. Acela este numele unei misiuni primite, acesta este un har; acela este un nume plin de pericole, acesta este de mântuire". ⁽⁴²⁾

Cu aceeaşi claritate, textul conciliar vorbeşte şi despre o chemare "specifică" la sfinţenie, mai exact despre o chemare care are la bază sacramentul Ordinului, ca sacrament propriu şi specific preotului, şi deci în virtutea unei noi consacrări lui Dumnezeu prin hirotonire. La această chemare specifică face aluzie tot sfântul Augustin, care afirmaţiei "pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin", face să-i urmeze aceste cuvinte: "Dacă, aşadar, pentru mine este un motiv mai mare de bucurie faptul de a fi fost răscumpărat împreună cu voi decât de a fi aşezat în fruntea voastră, urmând porunca Domnului, mă voi dedica printr-o maximă angajare în a vă sluji, pentru a nu fi nerecunoscător faţă de acela care m-a răscumpărat cu acel preţ care m-a făcut slujitorul vostru". ⁽⁴³⁾

Textul Conciliului continuă apoi semnalând unele elemente necesare în definirea conţinutului "specificităţii" vieţii spirituale a preoţilor. Sunt elemente care se unesc strâns cu "consacrarea" proprie preoţilor, care-i face asemenea lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii; cu "misiunea" sau slujirea specifică preoţilor înşişi, care-i abilitează şi-i angajează să fie instrumente vii ale lui Cristos, preotul veşnic, şi să acţioneze "în numele şi în persoana lui Cristos însuşi"; cu întreaga lor "viaţă" chemată să exprime şi să mărturisească într-un mod original "radicalismul evanghelic". ⁽⁴⁴⁾

Configurarea cu Isus Cristos, cap şi păstor şi iubirea pastorală

21. Prin consacrarea sacramentală, preotul este făcut asemenea cu Isus Cristos drept cap şi păstor al Bisericii şi primeşte în dar o "putere spirituală" care este participarea la autoritatea cu care Isus Cristos prin Duhul său, conduce Biserica. ⁽⁴⁵⁾

Datorită acestei consacrări realizată de Duhul prin revărsarea sacramentală a Ordinului, viaţa spirituală a preotului este pecetluită, plăsmuită, semnată de acele atitudini şi comportamente care sunt proprii lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii, şi care se rezumă în iubirea sa pastorală.

Isus Cristos este capul Bisericii, trupul său. Este "cap" în sensul nou şi original de a fi slujitor, după înseşi cuvintele sale: "Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45). Slujirea lui Isus atinge plenitudinea în moartea pe cruce, adică în dăruirea totală de sine, în umilinţă şi în iubire: "S-a despuiat pe sine însuşi, luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost socotit ca om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,7-8). Autoritatea lui Isus Cristos-cap, coincide, aşadar, cu slujirea sa, cu dăruirea sa totală, umilă şi iubitoare faţă de Biserică. Şi aceasta într-o desăvârşită ascultare faţă de Tatăl: el este unicul şi adevăratul slujitor suferind al Domnului, în acelaşi timp preot şi victimă.

Din acest tip precis de autoritate, adică din slujirea faţă de Biserică, este animată şi înviorată existenţa spirituală a fiecărui preot, drept exigenţă a asemănării sale cu Isus Cristos, cap şi slujitor al Bisericii. ⁽⁴⁶⁾ Sfântul Augustin adresa acest îndemn unui episcop în ziua hirotonirii sale: "Cel care este capul poporului, trebuie în primul rând să-şi dea seama că este slujitorul celor mulţi. Şi să nu te ruşinezi să fii aşa, ţi-o repet, să nu te ruşinezi să fii slujitorul celor mulţi, pentru că Domnul domnilor nu s-a ruşinat să fie slujitorul nostru". ⁽⁴⁷⁾

Viaţa spirituală a miniştrilor Noului Testament trebuie, aşadar, să fie pecetluită de această atitudine esenţială de slujire a poporului lui Dumnezeu (cf. Mt 20,24 ş.u.; Mc 10,43-44), lipsită de orice prezumţie şi de orice dorinţă de "dominare" asupra turmei încredinţate (cf. 1Pt 5,2-3). O slujire împlinită sincer, conform voinţei lui Dumnezeu şi cu plăcere: în felul acesta miniştrii, "bătrânii" comunităţii, adică prezbiterii, vor putea fi "model" pentru turmă, care, la rândul ei, este chemată să-şi asume faţă de lumea întreagă această atitudine preoţească de slujire în vederea plinătăţii vieţii omului şi pentru eliberarea sa integrală.

22. Imagine a lui Isus Cristos, păstor al Bisericii, turma sa reia şi repropune, cu nuanţe noi şi mai sugestive, acelaşi mesaj al lui Isus Cristos, cap şi slujitor. Împlinind în el anunţul profetic al lui Mesia mântuitor, cântat cu bucurie de psalmist şi de profetul Ezechiel (cf. Ps 22-23; Ez 34,11 ş.u.), Isus se autodefineşte ca fiind "păstorul cel bun" (In 10,11.14) nu numai al Israelului, ci al tuturor oamenilor (cf. In 10,16). Iar viaţa sa este o manifestare neîntreruptă, ba chiar realizarea zilnică a "dragostei sale pastorale": îi este milă de mulţimi, pentru că erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor (cf. Mt 9,35-36); le caută pe cele rătăcite şi risipite (cf. Mt 18,12-14) şi sărbătoreşte evenimentul regăsirii lor, le adună şi le apără, le cunoaşte şi le cheamă pe nume pe fiecare (cf. In 10,3), le conduce la păşuni bogate în iarbă şi la ape liniştite (cf. Ps 22-23), pentru ele pregăteşte o masă, hrănindu-le cu însăşi viaţa sa. Această viaţă este oferită de păstorul cel bun prin moartea şi învierea sa, aşa cum proclamă liturgia romană a Bisericii: "A înviat păstorul cel bun care şi-a dat viaţa pentru oile sale şi pentru turma sa a mers la moarte. Aleluia". ⁽⁴⁸⁾

Petru îl numeşte pe Isus "mai-marele păstorilor" (1Pt 5,4), pentru că lucrarea şi misiunea sa continuă în Biserică prin apostoli (cf. In 21,15-17) şi succesorii lor (cf. 1Pt 5,1 ş.u.) şi prin preoţi. În virtutea consacrării lor, preoţii devin asemenea cu Isus păstorul cel bun şi sunt chemaţi să imite şi să retrăiască aceeaşi dragoste pastorală a lui.

Dăruirea lui Cristos faţă de Biserică, rod al iubirii sale, are caracteristicile acelei dăruiri originale care este proprie mirelui faţă de mireasă, aşa cum o sugerează de mai multe ori textele sacre. Isus este mirele adevărat care oferă Bisericii vinul adevărat (cf. In 2,11). El care este "capul Bisericii... şi mântuitorul trupului său" (Ef 5,23), "a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească, curăţind-o prin cuvântul vieţii în baia apei, ca să şi-o înfăţişeze sieşi Biserică măreaţă, fără pată şi fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi neprihănită" (Ef 5,25-27). Într-adevăr, Biserica este trupul, în care este prezent şi operant Cristos, capul, dar este şi mireasa, care se naşte ca o nouă Evă din coasta deschisă a Răscumpărătorului de pe cruce: de aceea Cristos stă "în faţa" Bisericii, "o hrăneşte şi are grijă de ea" (Ef 5,29), dăruindu-şi viaţa proprie pentru ea. Preotul este chemat să fie imaginea vie a lui Isus Cristos mirele Bisericii: ⁽⁴⁹⁾ desigur, ca şi credincios, el rămâne mereu parte a comunităţii, împreună cu toţi ceilalţi fraţi şi surori adunaţi de Duhul Sfânt, dar în virtutea asemănării sale cu Cristos, cap şi păstor, se află în această poziţie de mire în faţa comunităţii. "Întrucât îl reprezintă pe Cristos, cap, păstor şi mire al Bisericii, preotul se situează nu numai în Biserică, dar şi în fruntea Bisericii". ⁽⁵⁰⁾ De aceea, el este chemat ca în viaţa sa spirituală să retrăiască iubirea lui Cristos mire faţă de Biserica mireasă. Viaţa sa trebuie să fie luminată şi orientată şi de această caracteristică de mire, care îi cere să fie martorul iubirii de mire a lui Cristos, şi deci să fie capabil să-i iubească pe oameni cu o inimă nouă, mare şi curată, printr-o autentică dezlipire de sine însuşi, printr-o dăruire deplină, continuă şi fidelă, şi în acelaşi timp printr-un fel de "gelozie" divină (cf. 2Cor 11,2), cu o iubire care capătă chiar nuanţele afecţiunii materne, capabilă să înfrunte "durerile naşterii" până ce "Cristos va fi întruchipat" în credincioşi (cf. Gal 4,19).

23. Principiul interior, virtutea care animă şi călăuzeşte viaţa spirituală a preotului ca şi configurat lui Cristos, cap şi păstor, este iubirea pastorală, participarea la aceeaşi iubire pastorală a lui Isus Cristos: dar gratuit al Duhului Sfânt, şi în acelaşi timp datorie şi apel la răspuns liber şi responsabil din partea preotului.

Conţinutul esenţial al iubirii pastorale este dăruirea de sine, dăruirea totală de sine faţă de Biserică, după modelul şi în comuniune cu dăruirea lui Cristos. "Iubirea pastorală este acea virtute prin care noi îl imităm pe Cristos în dăruirea sa totală de sine şi în slujirea sa. Nu numai ce facem, ci dăruirea de noi înşine este aceea care arată iubirea lui Cristos faţă de turma sa. Iubirea pastorală determină modul nostru de a gândi şi acţiona, modul nostru de a ne raporta faţă de lume. Şi este deosebit de necesară pentru noi...". ⁽⁵¹⁾

Dăruirea de sine, rădăcina şi sinteza iubirii pastorale, are ca destinatară Biserica. Aşa a fost în cazul lui Cristos care "a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea" (Ef 5,25); aşa trebuie să fie şi în cazul preotului. Prin iubirea pastorală care pecetluieşte exercitarea ministerului preoţesc ca "amoris officium", ⁽⁵²⁾ "preotul, care primeşte chemarea la slujire, este capabil să facă din aceasta o alegere de iubire, prin care Biserica şi sufletele devin interesul său principal şi, prin această spiritualitate concretă, devine capabil să iubească Biserica Universală şi acea parte din ea care-i este încredinţată, cu tot elanul unui mire faţă de mireasa sa". ⁽⁵³⁾ Dăruirea de sine nu are margini, ea fiind pecetluită de însuşi elanul apostolic şi misionar al lui Cristos, păstorul cel bun, care a spus: "Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor" (In 10,16).

În cadrul comunităţii ecleziale, iubirea pastorală a preotului solicită şi cere într-un mod special şi specific raportul său personal cu fraţii întru preoţie, care sunt uniţi cu episcopul, aşa cum scrie explicit Conciliul: "Iubirea pastorală cere ca preoţii, dacă nu vor să alerge în zadar, să lucreze mereu în legătură de comuniune cu episcopii şi ceilalţi fraţi întru preoţie". ⁽⁵⁴⁾

Dăruirea de sine faţă de Biserică este cerută de faptul că ea este trupul şi mireasa lui Isus Cristos. De aceea, iubirea preotului se referă în primul rând la Isus Cristos: numai dacă-l iubeşte şi-i slujeşte lui Cristos, cap şi mire, dragostea devine izvor, criteriu, măsură, imbold pentru iubirea şi slujirea preotului faţă de Biserică, trup şi mireasă a lui Cristos. Aceasta era şi conştiinţa clară şi puternică a apostolului Paul, care scria creştinilor Bisericii din Corint: "În ceea ce ne priveşte, suntem slujitorii voştri din iubire faţă de Isus" (2Cor 4,5). Şi aceasta este mai ales învăţătura explicită şi programatică a lui Isus, atunci când îi încredinţează lui Petru misiunea de a păstori turma numai după tripla mărturisire de iubire, ba chiar a unei iubiri preferenţiale: "I-a zis a treia oară: «Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?»... Petru i-a spus: «Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc». Isus i-a zis: «Paşte oile mele»" (In 21,17).

Iubirea pastorală, care-şi are izvorul specific în sacramentul Ordinului, îşi află expresia deplină şi alimentul său suprem în Euharistie: "Această iubire pastorală - citim în actele Conciliului - izvorăşte în primul rând din jertfa euharistică şi de aceea ea este centrul şi rădăcina întregii vieţi a preotului; de aceea sufletul preoţesc trebuie să se străduiască să reflecte în sine ceea ce se petrece pe altarul de jertfă". ⁽⁵⁵⁾ În realitate, în Euharistie este reprezentată, adică făcută din nou prezentă jertfa crucii, dăruirea totală a lui Cristos faţă de Biserica sa, dăruirea trupului său oferit şi a sângelui său vărsat ca mărturie supremă a condiţiei sale de cap şi păstor, de slujitor şi mire al Bisericii. Tocmai de aceea, iubirea pastorală a preotului nu numai că izvorăşte din Euharistie, dar îşi află în celebrarea acesteia cea mai înaltă realizare a sa, aşa cum din Euharistie primeşte harul şi responsabilitatea de a da un sens "sacrifical" întregii sale existenţe.

Însăşi această iubire pastorală constituie principiul interior şi dinamic capabil să unifice multiplele şi diferitele activităţi ale preotului. Datorită acesteia, îşi poate găsi răspuns exigenţa esenţială şi permanentă a unităţii între viaţa interioară şi multele acţiuni şi responsabilităţi ale ministerului, exigenţă cu atât mai stringentă într-un context socio-cultural şi eclezial puternic marcat de complexitate, fragmentare şi dispersare. Numai concentrarea fiecărui moment şi a fiecărui gest asupra alegerii fundamentale şi definitorii de "a-şi da viaţa pentru turmă", poate garanta această unitate vitală, indispensabilă pentru armonia şi pentru echilibrul spiritual al preotului: "Unitatea vieţii - ne aminteşte Conciliul - preoţii o pot atinge urmând, în împlinirea slujirii lor, exemplul lui Cristos Domnul, a cărui mâncare era să facă voia celui care l-a trimis pentru a-i împlini lucrarea... Astfel, ducând viaţa bunului păstor, vor găsi în însăşi exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârşirii preoţeşti care va realiza unitatea în viaţa şi activitatea lor". ⁽⁵⁶⁾

Viaţa spirituală în exercitarea ministerului

24. Duhul Domnului l-a consacrat pe Cristos şi l-a trimis să vestească Evanghelia (cf. Lc 4,18). Misiunea nu este un element exterior şi alăturat consacrării, ci ea îi constituie destinaţia intrinsecă şi vitală: consacrarea este pentru misiune. Astfel, nu numai consacrarea, dar şi misiunea stă sub semnul Duhului, sub influenţa sa sfinţitoare.

Aşa a fost în cazul lui Isus. Aşa a fost în cazul apostolilor şi succesorilor lor. Aşa este în cazul întregii Biserici şi în ea a preoţilor: toţi primesc Duhul ca dar şi chemare la sfinţire în cadrul şi prin împlinirea misiunii. ⁽⁵⁷⁾

Există, aşadar, un raport intim între viaţa spirituală a preotului şi exercitarea ministerului său, ⁽⁵⁸⁾ raport pe care Conciliul îl exprimă astfel: "Îndeplinind slujirea Duhului şi a dreptăţii (cf. 2Cor 3,8-9), ei (preoţii) sunt întăriţi în viaţa spiritului, cu condiţia să se lase învăţaţi de Duhul lui Cristos care le dă viaţă şi îi călăuzeşte. Într-adevăr, preoţii sunt orientaţi spre desăvârşirea vieţii prin înseşi acţiunile sacre de fiecare zi precum şi prin întreaga lor slujire pe care o împlinesc în strânsă unire cu episcopul şi confraţii. La rândul ei, sfinţenia preoţilor, contribuie în cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a slujirii lor". ⁽⁵⁹⁾

"Trăieşte misterul încredinţat în mâinile tale!". Aceasta este invitaţia, îndemnul pe care Biserica îl adresează preotului în ritul hirotonirii, când îi sunt încredinţate ofrandele poporului pentru jertfa euharistică. De fapt, "misterul" al cărui împărţitor este preotul (cf. 1Cor 4,1), este însuşi Isus Cristos, care, în Duhul Sfânt este izvor de sfinţenie şi apel la sfinţire. "Misterul" cere să fie inserat în viaţa trăită a preotului. De aceea, recere o mare vigilenţă şi o conştiinţă vie. Tot ritul hirotonirii plasează în faţa cuvintelor amintite, recomandarea: "Dă-ţi seama de ceea ce vei face". Deja Paul îi atrăgea atenţia episcopului Timotei: "Nu neglija darul spiritual care este în tine" (1Tim 4,14; cf. 2Tim 1,16).

Raportul dintre viaţa spirituală şi exercitarea ministerului sacerdotal, îşi poate găsi o explicaţie şi pornind de la iubirea pastorală dăruită prin sacramentul Ordinului. Tocmai pentru că este o participare la misterul mântuitor al lui Isus Cristos, cap şi păstor, ministerul preotului nu poate să nu reexprime şi să nu retrăiască acea iubire pastorală a sa, care este în acelaşi timp izvorul şi sufletul slujirii sale şi a dăruirii de sine însuşi. În realitatea sa subiectivă, ministerul sacerdotal este "amoris officium", după expresia deja citată a sfântului Augustin: tocmai această realitate obiectivă se constituie drept fundament şi chemare pentru un ethos corespunzător, care nu poate fi decât acela de a trăi iubirea, după cum arată acelaşi sfânt Augustin: "Sit amoris officium pascere dominicum gregem". ⁽⁶⁰⁾ Acest ethos, şi deci viaţa spirituală, nu este altceva decât primirea în conştiinţă şi în libertate, şi deci în minte, în inimă, în hotărâri şi în acţiuni, a "adevărului" ministerului sacerdotal ca "amoris officium".

25. Pentru o viaţă spirituală care se desfăşoară prin exercitarea ministerului, este absolut necesar ca preotul să reînnoiască încontinuu şi să aprofundeze tot mai mult conştiinţa că este ministru al lui Isus Cristos în virtutea consacrării sacramentale şi a asemănării cu el, cap şi păstor al Bisericii.

O asemenea conştiinţă nu numai că este în concordanţă cu adevărata natură a misiunii pe care preotul o desfăşoară în favoarea Bisericii şi a omenirii, dar hotărăşte şi viaţa spirituală a preotului care împlineşte acea misiune. În realitate, preotul este ales de Cristos nu ca un "lucru", dar ca o "persoană": el nu este un instrument inert şi pasiv, ci un "instrument viu", aşa cum se exprimă Conciliul atunci când vorbeşte despre obligaţia de a tinde la desăvârşire. ⁽⁶¹⁾ Tot Conciliul este cel care vorbeşte despre preoţi ca "asociaţi şi colaboratori" ai lui Dumnezeu "cel sfânt şi sfinţitor". ⁽⁶²⁾

În felul acesta, în exercitarea ministerului este angajată profund persoana conştientă, liberă şi responsabilă a preotului. Legătura cu Isus Cristos, pe care o asigură consacrarea şi configurarea din sacramentul Ordinului, pune bazele şi recere în preot o legătură ulterioară care este dată de "intenţie", adică de voinţa conştientă şi liberă de a face, prin gestul ministerial, ceea ce intenţionează să facă Biserica. Din natura sa, o asemenea legătură tinde să devină cât mai amplă şi cât mai profundă, angajând mintea, sentimentele, viaţa, adică o serie întreagă de "dispoziţii" morale şi spirituale corespunzătoare gesturilor ministeriale pe care le face preotul.

Nu există nici o îndoială că exercitarea misiunii preoţeşti, şi în special celebrarea sacramentelor, îşi primeşte eficacitatea sa mântuitoare din însăşi acţiunea lui Isus Cristos, făcută prezentă prin sacramente. Dar printr-un plan divin, care vrea să preamărească gratuitatea absolută a mântuirii făcând din om un "mântuit" şi în acelaşi timp un "mântuitor" - totdeauna şi numai cu Isus Cristos -, eficacitatea exercitării misiunii preoţeşti este condiţionată şi de mai marea sau mai mica primire şi participare umană. ⁽⁶³⁾ În special, mai marea sau mai mica sfinţenie a ministrului sacru are o influenţă veritabilă asupra vestirii cuvântului, a celebrării sacramentelor, a conducerii comunităţii în dragoste. Este ceea ce afirmă clar Conciliul: "Însăşi sfinţenia preoţilor, contribuie în cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a slujirii lor: în realitate, chiar dacă harul lui Dumnezeu poate împlini lucrarea mântuirii şi prin slujitori nevrednici, Dumnezeu totuşi doreşte în mod obişnuit să-şi arate faptele minunate mai degrabă prin oameni care, făcându-se mai ascultători faţă de inspiraţiile şi călăuzirea Duhului Sfânt şi datorită unirii intime cu Cristos şi sfinţeniei vieţii proprii, pot spune cu apostolul: «Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine» (Gal 2,20)". ⁽⁶⁴⁾

Conştiinţa că este ministru al lui Isus Cristos, cap şi păstor, comportă şi conştiinţa recunoscătoare şi veselă a unui har special primit de la Isus Cristos: harul de a fi fost ales în mod gratuit de Domnul ca "instrument viu" al operei de mântuire. Această alegere dă mărturie despre iubirea lui Isus Cristos faţă de preot. Tocmai această iubire, ca şi în cazul, ba mai mult decât în cazul oricărei alte iubiri, cere corespundere. După învierea sa, Isus îi pune lui Petru întrebarea fundamentală despre iubire: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?". Iar după răspunsul lui Petru, urmează încredinţarea misiunii: "Paşte mieluşeii mei!" (In 21,15). Isus îl întreabă pe Petru dacă-l iubeşte, mai înainte şi pentru a-i putea încredinţa turma sa. Dar, în realitate, iubirea liberă şi prevenitoare a lui Isus însuşi este aceea care-l determină să adreseze această întrebare apostolului şi să-i încredinţeze oile "sale". În felul acesta orice gest al slujirii preoţeşti, în timp ce conduce spre iubirea şi slujirea Bisericii, determină la creşterea din ce în ce mai mult în iubirea şi slujirea lui Isus Cristos, cap, păstor şi mire al Bisericii, o iubire care se prezintă mereu ca răspuns la iubirea prevenitoare, liberă şi gratuită a lui Dumnezeu în Cristos. La rândul său, creşterea în iubire faţă de Isus Cristos determină creşterea iubirii faţă de Biserică: "Suntem păstorii voştri (pascimus vobis), împreună cu voi suntem hrăniţi (pascimur vobiscum). Domnul să ne dea puterea să vă iubim până într-atât încât să putem muri pentru voi, fie efectiv, fie afectiv (aut effectu aut affectu)". ⁽⁶⁵⁾

26. Datorită învăţăturii preţioase a Conciliului Vatican II, ⁽⁶⁶⁾ putem culege condiţiile şi exigenţele, modalităţile şi roadele raportului intim care există între viaţa spirituală a preotului şi îndeplinirea triplei sale misiuni: a cuvântului, a sacramentelor şi a slujirii dragostei.

Înainte de toate, preotul este ministrul cuvântului lui Dumnezeu, este consacrat şi trimis să vestească tuturor Evanghelia împărăţiei, chemând pe fiecare om la ascultarea credinţei şi conducându-i pe credincioşi spre o cunoaştere şi comuniune tot mai profundă a misterului lui Dumnezeu, revelat şi comunicat nouă în Cristos. De aceea, în primul rând preotul însuşi trebuie să dobândească o mare familiaritate personală cu cuvântul lui Dumnezeu: nu-i este suficientă cunoaşterea aspectului lui lingvistic sau exegetic, care este totuşi necesar; el trebuie să se apropie de cuvânt cu o inimă docilă şi rugătoare, ca el să pătrundă profund în gândurile şi sentimentele sale şi să dea naştere unei mentalităţi noi în el - "gândirea lui Cristos" (1Cor 2,16) - astfel încât cuvintele, alegerile şi atitudinile sale să devină tot mai mult o transparenţă, o vestire şi o mărturie adusă Evangheliei. Numai "rămânând" în cuvânt, preotul va deveni un discipol desăvârşit al Domnului, va cunoaşte adevărul şi va fi într-adevăr liber, învingând orice condiţionare contrară sau străină Evangheliei (cf. In 8,31-32). Preotul trebuie să fie primul "credincios" al cuvântului, conştient pe deplin că cuvintele slujirii sale nu sunt "ale sale", ci ale aceluia care l-a trimis. El nu este stăpânul acestui cuvânt: este slujitorul lui. El nu este unicul posesor al acestui cuvânt: este un datornic faţă de poporul lui Dumnezeu. Tocmai pentru că evanghelizează şi pentru a putea evangheliza, preotul, ca şi Biserica, trebuie să crească în conştientizarea nevoii sale permanente de a fi evanghelizat. ⁽⁶⁷⁾

El vesteşte cuvântul în calitatea sa de "ministru", părtaş al autorităţii profetice a lui Cristos şi a Bisericii. De aceea, pentru a avea în el însuşi şi pentru a da credincioşilor garanţia că transmite Evanghelia în integritatea sa, preotul este chemat să cultive o sensibilitate, o iubire şi o disponibilitate întru totul speciale faţă de tradiţia vie a Bisericii şi a magisteriului ei: toate acestea nu sunt străine cuvântului, dar contribuie la interpretarea lui corectă şi-i păstrează sensul autentic. ⁽⁶⁸⁾

Mai ales în celebrarea sacramentelor şi în celebrarea liturgiei orelor, preotul este chemat să trăiască şi să dea mărturie despre unitatea profundă dintre exercitarea slujirii sale şi viaţa sa spirituală: darul harului oferit Bisericii devine principiu de sfinţenie şi chemare la sfinţire. Şi pentru preot, atât în slujire cât şi în viaţa spirituală, locul cu adevărat central îl ocupă Euharistia, pentru că în ea "este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, paştele nostru şi pâinea cea vie, care prin trupul său însufleţit de Duhul Sfânt, dă viaţă oamenilor, care sunt în felul acesta chemaţi şi călăuziţi să se ofere împreună cu el pe ei înşişi, truda lor şi toate cele create". ⁽⁶⁹⁾

Din diferitele sacramente, şi în special din harul specific şi propriu fiecăruia dintre ele, viaţa spirituală a preotului capătă conotaţii speciale. De fapt, ea este structurată şi modelată de multiplele caracteristici şi exigenţe ale diferitelor sacramente celebrate şi trăite.

Vreau să acord un cuvânt special pentru sacramentul pocăinţei, ai cărui miniştri sunt preoţii dar trebuie să fie şi beneficiarii lui, devenind martori ai milostivirii lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi. Viaţa spirituală şi pastorală a preotului, ca şi cea a fraţilor săi laici şi călugări, depinde, în ceea ce priveşte calitatea şi fervoarea sa, de practica personală asiduă şi conştiincioasă a sacramentului pocăinţei. Reproduc ceea ce am scris în exortaţia Reconciliatio et paenitentia: "Viaţa spirituală şi pastorală a preotului, ca şi aceea a fraţilor săi laici şi călugări, depinde, privitor la calitatea şi fervoarea ei, de practica personală, asiduă şi conştiincioasă a sacramentului pocăinţei. Celebrarea Euharistiei şi misterul celorlalte sacramente, zelul pastoral, relaţiile cu credincioşii, comuniunea cu fraţii săi preoţi, colaborarea cu episcopul, viaţa de rugăciune, într-un cuvânt întreaga viaţă sacerdotală suferă un declin inevitabil, dacă el însuşi, din neglijenţă sau din oricare alt motiv, nu recurge, în mod regulat şi cu o credinţă şi o pietate autentică, la sacramentul penitenţei. La un preot care nu s-ar mai spovedi sau s-ar spovedi rău, existenţa lui sacerdotală şi acţiunea lui sacerdotală s-ar resimţi repede, iar comunitatea însăşi, al cărei păstor este, negreşit şi-ar da seama de aceasta". ⁽⁷⁰⁾

În sfârşit, preotul este chemat să retrăiască autoritatea şi slujirea lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii animând şi conducând comunitatea eclezială, adică adunând laolaltă "familia lui Dumnezeu ca fraternitate adunată în unitate" şi conducând-o "la Tatăl prin Cristos, în Duhul Sfânt". ⁽⁷¹⁾ Acest "munus regendi" este o misiune foarte delicată şi complexă, care include, pe lângă atenţia faţă de fiecare persoană şi faţă de diferitele vocaţii, capacitatea de a coordona toate darurile şi carismele pe care Duhul le trezeşte în comunitate, analizându-le şi punându-le în valoare pentru edificarea Bisericii totdeauna în unire cu episcopii. Este vorba despre o misiune care recere preotului o viaţă spirituală intensă, bogată în acele calităţi şi virtuţi care sunt proprii persoanei care "este în fruntea" şi "conduce" o comunitate, şi "bătrânului" în sensul cel mai nobil şi mai deplin al cuvântului: aşa sunt fidelitatea, coerenţa, înţelepciunea, primirea tuturor, bunătatea plină de amabilitate, fermitatea autoritară în lucrurile esenţiale, detaşarea în ceea ce priveşte punctele de vedere prea subiective, dezinteresul personal, răbdarea, plăcerea angajamentului zilnic, încrederea în lucrarea ascunsă a harului care se manifestă în cei simpli şi în cei săraci (cf. Tit 1,7-8).

Existenţa sacerdotală şi radicalismul evanghelic

27. "Duhul Domnului este asupra mea" (Lc 44,18). Duhul Sfânt revărsat în sacramentul Ordinului este izvor de sfinţenie şi chemare la sfinţire, nu numai pentru că-l face pe preot asemenea lui Cristos, cap şi păstor al Bisericii, şi-i încredinţează misiunea profetică, sacerdotală şi regală de îndeplinit în numele şi în persoana lui Cristos, dar şi pentru că animă şi-i înviorează existenţa zilnică, îmbogăţind-o cu daruri şi exigenţe, cu virtuţi şi imbolduri care se concretizează în iubirea pastorală. O asemenea iubire este sinteza care uneşte valorile şi virtuţile evanghelice şi totodată forţa care sprijină dezvoltarea lor până la desăvârşirea creştină. ⁽⁷²⁾

Pentru toţi creştinii, fără excepţie, radicalismul evanghelic este o exigenţă fundamentală şi de neînlocuit, care izvorăşte din chemarea lui Cristos la urmarea şi imitarea lui, în virtutea strânsei comuniuni de viaţă cu el, realizată prin Duhul (cf. Mt 8,18 ş.u.; 10,37 ş.u.; Mc 8,34 ş.u.; 10,17-21; Lc 9,5 ş.u.). Aceeaşi exigenţă este impusă preoţilor, nu numai pentru că sunt "în" Biserică, dar şi pentru faptul că sunt "în fruntea" Bisericii, întrucât sunt făcuţi asemenea lui Cristos, cap şi păstor, abilitaţi şi angajaţi în ministerul Ordinului, însufleţiţi de iubirea pastorală. Ei bine, în cadrul şi ca manifestare a radicalismului evanghelic, există o serie întreagă de virtuţi şi exigenţe etice care sunt hotărâtoare pentru viaţa pastorală şi spirituală a preotului, cum ar fi de exemplu, credinţa, umilinţa în faţa misterului lui Dumnezeu, milostivirea, prudenţa. Expresia privilegiată a radicalismului sunt aşa-numitele "sfaturi evanghelice", pe care ni le propune Isus în predica de pe munte, iar dintre aceste sfaturi, intim legate între ele sunt: ascultarea, castitatea şi sărăcia. ⁽⁷³⁾ Preotul este chemat să le trăiască în conformitate cu acele modalităţi şi, mai profund, cu acele finalităţi şi acele semnificaţii originale, care provin din identitatea proprie a preotului şi o exprimă.

28. "Printre virtuţile cele mai necesare slujirii preoţeşti, trebuie amintită acea dispoziţie sufletească prin care ei sunt întotdeauna gata să caute nu voia lor, ci voia Aceluia care i-a trimis" (cf. In 4,34; 5,30; 6,38)". ⁽⁷⁴⁾ Este vorba despre ascultare, care în cazul vieţii spirituale a preotului prezintă anumite caracteristici speciale.

Înainte de toate, ea este o ascultare "apostolică", în sensul că recunoaşte, iubeşte şi slujeşte Biserica în structura ei ierarhică. În realitate, nu există slujire preoţească decât în comuniune cu suveranul pontif şi colegiul episcopal, în speţă cu propriul episcop diecezan, cărora le datorează "respectul filial şi ascultarea" pe care le-au promis la hirotonire. Această "supunere" faţă de cei care sunt investiţi cu autoritatea bisericească nu are nimic umilitor, ci provine din libertatea responsabilă a preotului, care acceptă nu numai exigenţele unei vieţi ecleziale organice şi organizate, dar şi acel har al discernământului şi al responsabilităţii în deciziile ecleziale pe care Isus le-a garantat apostolilor săi şi succesorilor lor, pentru ca misterul Bisericii să fie păzit cu fidelitate şi pentru ca ansamblul comunităţii creştine să fie slujit în itinerarul său unitar spre mântuire.

Motivată corect şi trăită fără servilisme, ascultarea creştină autentică îl ajută pe preot să-şi îndeplinească cu o transparenţă evanghelică autoritatea care i-a fost încredinţată faţă de poporul lui Dumnezeu: fără autoritarisme şi fără opţiuni demagogice. Numai acela care ştie să asculte în Cristos, ştie cum să ceară, în spiritul Evangheliei, ascultare de la altul.

În plus, ascultarea preoţească prezintă o exigenţă "comunitară": nu este ascultarea unuia singur care individual este în raport cu autoritatea, ci este în schimb ascultarea inserată profund în unitatea ordinului preoţesc, care este chemat ca atare să trăiască în colaborare armonioasă cu episcopul şi, prin el, cu succesorul lui Petru. ⁽⁷⁵⁾

Acest aspect al ascultării preotului recere o asceză considerabilă, fie în sensul unei obişnuinţe de a nu ţine prea mult la preferinţele proprii sau la propriile puncte de vedere, fie în sensul de a lăsa loc confraţilor ca ei să-şi poată pune în valoare talentele şi capacităţile proprii, excluzând orice gelozie, invidie şi rivalitate. Ascultarea preotului este o ascultare solidară, care porneşte de la apartenenţa sa la unicul ordin preoţesc şi care întotdeauna în cadrul lui şi împreună cu el, exprimă orientări şi alegeri coresponsabile.

În sfârşit, ascultarea preoţească are un special caracter "pastoral". Adică este trăită într-un climat de disponibilitate permanentă de a se lăsa prins, "cvasidevorat", de necesităţile şi cerinţele turmei. Aceste cerinţe trebuie desigur să fie într-adevăr raţionale, şi uneori trebuie selecţionate şi analizate, dar în mod incontestabil, viaţa preotului este total "ocupată" de foamea după Evanghelie, după credinţa, speranţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de misterul său, care, mai mult sau mai puţin conştient este prezentă în poporul lui Dumnezeu care i-a fost încredinţat.

29. Între sfaturile evanghelice - scrie Conciliul - "străluceşte mai ales preţiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruieşte unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai uşor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită (cf. 1Cor 7,32-34) în feciorie sau în celibat. Această înfrânare desăvârşită pentru împărăţia cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume". ⁽⁷⁶⁾ În feciorie şi în celibat, castitatea îşi menţine semnificaţia ei originară, adică cea a unei sexualităţi umane trăită ca manifestare autentică şi slujire preţioasă a iubirii de comuniune şi de dăruire interpersonală. Această semnificaţie subzistă pe deplin în starea de feciorie, care realizează, chiar în renunţarea la căsătorie, "semnificaţia sponsală" a trupului printr-o comuniune şi o dăruire personală faţă de Isus Cristos şi faţă de Biserica sa care prefigurează şi anticipă comuniunea şi dăruirea desăvârşită şi definitivă din ceruri: "În starea de feciorie, omul este în aşteptarea - chiar şi cu trupul - nunţii escatologice a lui Cristos cu Biserica, dăruindu-se integral Bisericii în speranţa că Cristos i se va dărui în plinătatea adevărului vieţii veşnice". ⁽⁷⁷⁾

În această lumină se pot înţelege şi aprecia mai uşor motivele alegerii multiseculare pe care Biserica din Occident a făcut-o şi pe care a menţinut-o, în ciuda tuturor dificultăţilor şi obiecţiilor care au apărut de-a lungul secolelor, de a conferi hirotonirea preoţească numai bărbaţilor care dau dovadă că sunt chemaţi de Dumnezeu la darul castităţii în celibatul absolut şi perpetuu.

Părinţii sinodali au exprimat clar şi răspicat gândirea lor printr-o propoziţie importantă, care merită să fie relatată integral şi literal: "Rămânând intactă disciplina Bisericilor orientale, sinodul, convins că curăţia perfectă în celibatul preoţesc este o carismă, aminteşte preoţilor că ea constituie un dar inestimabil al lui Dumnezeu pentru Biserică şi reprezintă o valoare profetică pentru lumea actuală. Acest sinod afirmă din nou şi cu tărie ceea ce Biserica latină şi unele rituri orientale recer, şi anume ca preoţia să fie conferită numai acelor bărbaţi care au primit de la Dumnezeu darul chemării la castitate în celibat (fără a prejudicia tradiţia anumitor Biserici orientale şi anumite cazuri particulare de clerici căsătoriţi proveniţi din convertirea la catolicism, pentru care s-a făcut excepţie în enciclica lui Paul al VI-lea despre celibatul preoţesc, nr. 42). Sinodul vrea să nu lase nici un dubiu în mintea tuturor asupra voinţei ferme a Bisericii de a menţine legea care cere celibatul ales în mod liber şi perpetuu pentru candidaţii la hirotonirea preoţească în ritul latin. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat şi explicat în toată bogăţia sa biblică, teologică şi spirituală, ca dar preţios făcut de Dumnezeu Bisericii sale şi ca semn al împărăţiei care nu este din această lume, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de această lume, precum şi al iubirii neîmpărţite a preotului faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu, astfel încât celibatul să fie privit ca o îmbogăţire pozitivă a preoţiei". ⁽⁷⁸⁾

Este foarte important ca preotul să înţeleagă motivaţia teologică a legii bisericeşti a celibatului. În calitate de lege, exprimă voinţa Bisericii chiar înainte de voinţa subiectului exprimată prin disponibilitatea sa. Dar voinţa Bisericii îşi află ultima sa motivaţie în legătura pe care celibatul o are cu sfânta hirotonire, care-l face pe preot asemenea cu Isus Cristos, capul şi mirele Bisericii. Ca mireasă a lui Isus Cristos, Biserica vrea să fie iubită de preot în mod total şi exclusiv, aşa cum a iubit-o Isus Cristos, capul şi mirele său. Prin urmare, celibatul preoţesc înseamnă dăruirea de sine în şi cu Cristos Bisericii sale şi exprimă slujirea preotului faţă de Biserică în şi cu Domnul.

Pentru o viaţă spirituală adecvată a preotului, celibatul trebuie considerat şi trăit nu ca un element izolat sau pur negativ, ci ca un aspect al unei orientări pozitive, specifică şi caracteristică preotului: părăsindu-şi tatăl şi mama, el îl urmează pe Isus, păstorul cel bun, într-o comuniune apostolică, în slujirea poporului lui Dumnezeu. De aceea, celibatul trebuie acceptat printr-o hotărâre liberă şi iubitoare care trebuie reînnoită încontinuu, ca dar inestimabil al lui Dumnezeu, ca "imbold pentru iubirea pastorală", ⁽⁷⁹⁾ ca participare specială la paternitatea lui Dumnezeu şi la rodnicia Bisericii, ca mărturie dată lumii despre împărăţia escatologică. Pentru a trăi toate exigenţele morale, pastorale şi spirituale ale celibatului preoţesc este absolut necesară rugăciunea umilă şi încrezătoare, aşa cum ne atrage atenţia Conciliul: "În lumea de astăzi, înfrânarea desăvârşită e socotită imposibilă de mulţi oameni; de aceea, preoţii trebuie cu atât mai mult să ceară cu umilinţă şi perseverenţă, împreună cu Biserica, harul fidelităţii, care nu este refuzat niciodată celor care îl cer, recurgând în acelaşi timp la toate ajutoarele naturale şi supranaturale care se află la îndemâna tuturor". ⁽⁸⁰⁾ Rugăciunea, unită cu sacramentele Bisericii şi trăirea normelor ascetice, va fi aceea care va da speranţă în dificultăţi, iertare în cazul unor deficienţe, încredere şi curaj în reluarea drumului.

30. Referitor la sărăcia evanghelică, părinţii sinodali i-au făcut o descriere cât se poate de concisă şi profundă, prezentând-o ca "supunerea tuturor bunurilor Binelui suprem al lui Dumnezeu şi împărăţiei sale". ⁽⁸¹⁾ În realitate, numai cel care contemplă şi trăieşte misterul lui Dumnezeu ca Bine unic şi suprem, ca Bogăţia adevărată şi definitivă, poate înţelege şi trăi sărăcia, care desigur nu înseamnă dispreţuirea şi refuzarea bunurilor materiale, ci înseamnă folosirea recunoscătoare şi cordială a acestor bunuri şi în acelaşi timp renunţarea bucuroasă la acestea printr-o mare libertate interioară, adică pentru Dumnezeu şi planurile sale.

Datorită asemănării sale sacramentale cu Cristos, cap şi păstor, sărăcia preotului capătă conotaţii "pastorale" precise, asupra cărora, reluând şi dezvoltând învăţătura conciliară, ⁽⁸²⁾ s-au oprit părinţii sinodali. Ei notează printre altele: "După exemplul lui Cristos care bogat fiind s-a făcut sărac din iubire faţă de noi (cf. 2Cor 8,9), preoţii trebuie să-i considere pe cei săraci şi pe cei mai slabi ca fiindu-le încredinţaţi lor într-un chip special, şi trebuie să fie capabili să dea mărturie despre sărăcie printr-o viaţă simplă şi austeră, fiind deja obişnuiţi să renunţe cu generozitate la bunurile superflue" (Optatam totius, 9; CIC, can. 282)". ⁽⁸³⁾

Este adevărat că "vrednic este lucrătorul de plata sa" (Lc 10,7) şi că "Domnul a rânduit ca aceia care propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" (1Cor 9,14), dar este tot atât de adevărat că acest drept al apostolului nu poate fi nici într-un fel confundat cu pretenţia de a subordona slujirea Evangheliei şi a Bisericii avantajelor şi intereselor care pot deriva de aici. Numai sărăcia asigură preotului disponibilitatea sa de a fi trimis acolo unde activitatea sa este mai utilă şi mai urgentă, chiar cu preţul sacrificiului personal. Este condiţia şi premisa indispensabilă a docilităţii apostolului faţă de Duhul Sfânt, care-l face apt să "meargă", fără lucruri superflue şi fără condiţionări, urmând numai voinţa Învăţătorului (cf. Lc 9,57-62; Mc 10,17-22).

Inserat personal în viaţa comunităţii şi responsabil de ea, preotul trebuie să ofere şi mărturia unei "transparenţe" totale în administrarea bunurilor comunităţii, pe care nu o va trata niciodată ca şi cum ar fi un patrimoniu propriu, dar ca pe ceva de care va trebui să dea cont în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor, mai ales a celor săraci. Apoi conştiinţa că aparţine la o unică preoţie îl va determina pe preot să se angajeze în înlesnirea atât a unei distribuiri mai echitabile a bunurilor între confraţi, cât şi la o anumită folosire în comun a bunurilor (cf. Fap 2,42-47).

Libertatea interioară, pe care sărăcia evanghelică o păstrează şi o alimentează, îl face pe preot capabil de a fi alături de cei mai slabi, de a deveni solidar în eforturile lor pentru instaurarea unei societăţi mai drepte, în a fi mai sensibil şi mai capabil în înţelegerea şi discernământul fenomenelor care privesc aspectul economic şi social al vieţii, în a promova alegerea preferenţială faţă de cei săraci: aceasta, fără a exclude pe nimeni de la vestirea şi de la darul mântuirii, ştie să fie atentă faţă de cei mici, faţă de păcătoşi, faţă de marginalizaţii de orice fel, după modelul dat de Isus în desfăşurarea misiunii sale profetice şi sacerdotale (cf. Lc 4,18).

Nu trebuie uitată semnificaţia profetică a sărăciei sacerdotale, care este deosebit de urgentă în societăţile bogate şi consumiste: "Preotul cu adevărat sărac este cu siguranţă un semn concret al detaşării, al renunţării şi al nesupunerii faţă de tirania lumii contemporane, care-şi pune toată încrederea în bani şi în siguranţa materială". ⁽⁸⁴⁾

Isus Cristos, care pe cruce duce la desăvârşire iubirea sa pastorală printr-o despuiere extremă, exterioară şi interioară, este modelul şi izvorul virtuţilor ascultării, castităţii şi sărăciei, pe care preotul este chemat să le trăiască drept expresie a iubirii sale pastorale faţă de fraţi. Aşa cum scrie Paul creştinilor din Filipi, preotul trebuie să aibă "aceleaşi sentimente" ca şi Isus, despuindu-se de "eul" propriu, pentru a găsi în iubirea ascultătoare, castă şi săracă, drumul măreţ al unirii cu Dumnezeu şi al unităţii cu fraţii (cf. Fil 2,5).

Apartenenţa şi devotamentul faţă de Biserica locală

31. Ca orice viaţă spirituală autentic creştină, şi viaţa preotului posedă o esenţială şi obligatorie dimensiune eclezială: este participarea la sfinţenia Bisericii însăşi, pe care o mărturisim în Crez drept "comuniunea sfinţilor". Sfinţenia creştinului provine din cea a Bisericii, o exprimă şi în acelaşi timp o îmbogăţeşte. Această dimensiune eclezială îmbracă modalităţi, finalităţi şi semnificaţii speciale în viaţa spirituală a preotului, în virtutea raportului său special cu Biserica, pornind totdeauna de la asemănarea sa cu Cristos, cap şi păstor, de la slujirea sa preoţească, de la iubirea sa pastorală.

În această perspectivă trebuie considerată ca valoare spirituală a preotului apartenenţa sa precum şi devotamentul său faţă de Biserica locală. În realitate, acestea, nu sunt motivate numai din raţiuni organizatorice şi disciplinare. Dimpotrivă, raportul cu episcopul în unica preoţie, împărtăşirea grijii sale ecleziale, devotamentul faţă de grija evanghelică a poporului lui Dumnezeu în concretele condiţii istorice şi ambientale ale Bisericii locale, sunt elementele de care nu se poate face abstracţie în trasarea portretului propriu al preotului şi al vieţii sale spirituale. În acest sens, încardinarea nu se epuizează într-o legătură pur juridică, ci comportă şi o serie întreagă de atitudini şi alegeri spirituale şi pastorale, care contribuie la conturarea unei fizionomii specifice imaginii vocaţionale a preotului.

Este necesar ca preotul să conştientizeze clar că "existenţa sa într-o Biserică locală" constituie, prin natura sa, un element determinant pentru trăirea spiritualităţii creştine. În acest sens, preotul găseşte tocmai în apartenenţa şi devotamentul faţă de Biserica locală, un izvor de semnificaţii, de criterii de discernământ şi acţiune, care dau contur atât misiunii pastorale cât şi vieţii sale spirituale.

În progresul spre perfecţiune pot contribui şi alte inspiraţii sau referiri la alte tradiţii de viaţă spirituală, capabile să îmbogăţească viaţa sacerdotală a fiecăruia şi să anime ordinul preoţesc cu daruri spirituale preţioase. Este vorba despre multe asociaţii ecleziale vechi şi noi, care primesc în rândul lor şi preoţi: începând de la societăţile de viaţă apostolică la institutele seculare sacerdotale, de la diferitele forme de comuniune şi trăire spirituală împreună la mişcările ecleziale. Preoţii care aparţin ordinelor şi congregaţiilor religioase, sunt o adevărată bogăţie spirituală pentru întreg clerul diecezan, căruia îi oferă contribuţia unor carisme specifice şi slujiri calificate, stimulând prin prezenţa lor Biserica locală în trăirea mai intensă a deschiderii sale universale. ⁽⁸⁵⁾

Apartenenţa preotului la Biserica locală şi devotamentul său, până la dăruirea vieţii, pentru edificarea Bisericii "în persoana" lui Cristos, cap şi păstor, pentru slujirea întregii comunităţi creştine, într-un cordial şi filial raport cu episcopul, trebuie să fie consolidate prin orice altă carismă care face parte dintr-o existenţă sacerdotală sau este în legătură cu ea. ⁽⁸⁶⁾

Pentru ca belşugul harurilor Duhului să fie primit cu bucurie şi să rodească spre slava lui Dumnezeu pentru binele Bisericii întregi, se cere din partea tuturor, în primul rând, cunoaşterea şi discernământul carismelor proprii şi ale altuia, precum şi trăirea lor în spiritul umilinţei creştine, al curajului autocriticii, al intenţiei, mai presus de orice altă preocupare, de a ajuta la edificarea întregii comunităţi, în slujba căreia este pusă orice carismă particulară. În plus, se cere tuturor un efort sincer de stimă reciprocă, de respect reciproc şi valorificarea coordonată a tuturor diversităţilor pozitive şi legitime prezente în rândul clerului. Şi toate acestea fac parte din viaţa spirituală şi din asceza continuă a preotului.

32. Apartenenţa şi devotamentul faţă de Biserica locală nu închid în ea activitatea şi viaţa preotului: de fapt acestea nu pot fi închise, prin însăşi natura atât a Bisericii locale, ⁽⁸⁷⁾ cât şi a misiunii sacerdotale. În această privinţă, Conciliul scrie: "Darul spiritual pe care preoţii l-au primit la hirotonire nu-i pregăteşte pentru o misiune limitată şi restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea şi universala misiune a mântuirii «până la marginile pământului» (Fap 1,8), căci orice slujire preoţească participă la dimensiunea universală a misiunii încredinţate de Cristos apostolilor". ⁽⁸⁸⁾

De aici rezultă că viaţa spirituală a preoţilor trebuie să fie profund marcată de zelul şi dinamismul misionar. Lor le revine, prin exercitarea misiunii lor şi prin mărturia vieţii, să facă din comunitatea încredinţată lor, o comunitate autentic misionară. Aşa cum am scris în enciclica Redemptoris missio: "Toţi preoţii trebuie să aibă inimă şi mentalitate misionară, să fie deschişi la nevoile Bisericii şi ale lumii, atenţi la cei mai îndepărtaţi, şi mai ales la grupurile necreştine din zona în care se află. În rugăciune şi mai ales la jertfa euharistică, să poarte grija întregii Biserici pentru întreaga omenire". ⁽⁸⁹⁾

Dacă acest spirit misionar va anima cu generozitate viaţa preoţilor, atunci va fi uşurat răspunsul la acea exigenţă din ce în ce mai simţită în Biserică astăzi, care provine dintr-o inegală răspândire a clerului. În acest sens, deja Conciliul a fost cât se poate de clar şi de categoric: "Preoţii să-şi aducă aminte că trebuie să aibă la inimă grija pentru toate Bisericile. De aceea, preoţii din diecezele mai bogate în vocaţii să se arate gata să meargă bucuroşi, cu permisiunea sau la îndemnul ordinariului propriu, pentru a-şi împlini slujirea în regiuni, misiuni sau activităţi care suferă din lipsă de cler". ⁽⁹⁰⁾

"Reînnoieşte în ei revărsarea Duhului tău dătător de sfinţenie"

33. "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună..." (Lc 4,18). Isus face să răsune şi astăzi în inima noastră de preoţi cuvintele pe care le-a pronunţat în sinagoga din Nazaret. În realitate, credinţa noastră, ne descoperă prezenţa operantă a Duhului lui Cristos în fiinţa noastră, în acţiunea şi trăirea noastră aşa cum l-a configurat, abilitat şi plăsmuit sacramentul Ordinului.

Da, Duhul Domnului este marele protagonist al vieţii noastre spirituale. El crează "inima nouă", o animă şi o conduce prin "legea cea nouă" a iubirii, a iubirii pastorale. Pentru dezvoltarea vieţii spirituale este hotărâtoare conştiinţa că preotului nu-i lipseşte niciodată harul Duhului Sfânt, ca dar absolut gratuit şi ca datorie plină de răspundere. Conştiinţa darului revarsă şi sprijină credinţa de nezdruncinat a preotului în timpul dificultăţilor, ispitelor, slăbiciunilor care sunt întâlnite pe parcursul spiritual.

Repropun tuturor preoţilor ceea ce am zis multora dintre ei cu altă ocazie: "Vocaţia la preoţie este în mod esenţial o chemare la sfinţenie, în forma care izvorăşte din sacramentul Ordinului. Sfinţenia înseamnă intimitate cu Dumnezeu, înseamnă imitarea lui Cristos, sărac, curat şi umil; înseamnă iubire fără rezerve faţă de suflete şi dăruire pentru adevăratul lor bine; înseamnă iubire faţă de Biserică pentru că este sfântă şi ne vrea sfinţi, pentru că aceasta este misiunea pe care i-a încredinţat-o Cristos. Fiecare dintre voi trebuie să fie sfânt şi pentru a-i ajuta pe fraţi să urmeze chemarea lor la sfinţenie.

Oare cum să nu reflectăm... asupra rolului esenţial pe care îl are Duhul Sfânt în chemarea specifică la sfinţenie, care este proprie ministerului sacerdotal? Să ne amintim de cuvintele din ritul hirotonirii preoţeşti, care sunt considerate centrale în formula sacramentală: «Dăruieşte, Tată atotputernic, acestor fii ai tăi demnitatea preoţiei. Reînnoieşte în ei revărsarea Duhului tău dătător de sfinţenie; să îndeplinească, Doamne, cu fidelitate, slujirea preoţească de gradul doi primită de la tine, iar prin exemplul lor să-i conducă pe toţi la o conduită integră a vieţii».

Prin hirotonire, voi aţi primit, preaiubiţilor, însuşi Duhul lui Cristos, care vă face asemenea lui, ca să puteţi acţiona în numele său şi să trăiţi în voi propriile sale sentimente. Această comuniune intimă cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acţiunii sacramentale pe care o împliniţi «in persona Christi», recere în egală măsură şi să se exprime în fervoarea rugăciunii, în coerenţa vieţii, în iubirea pastorală a unui minister orientat neîncetat spre mântuirea fraţilor. Într-un cuvânt recere sfinţirea voastră personală". ⁽⁹¹⁾

IV

VENIŢI ŞI VEDEŢI
Chemarea la preoţie, în pastoraţia Bisericii

A căuta, a urma, a rămâne

34. "Veniţi şi vedeţi" (In 1,39). Aşa răspunde Isus celor doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul, care-l întrebau unde locuieşte. În aceste cuvinte găsim semnificaţia chemării.

Iată cum relatează Evanghelistul chemarea lui Andrei şi a lui Petru: "În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: «Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!» Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: «Ce căutaţi?» Ei i-au spus: «Rabbi, - ceea ce, tradus, înseamnă Învăţătorule - Unde locuieşti?» El le-a zis: «Veniţi şi vedeţi». Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră pe Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: «L-am găsit pe Mesia!» - care tradus înseamnă Cristos - şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Kefas - care înseamnă Piatră»" (In 1,35-42).

Această pagină a Evangheliei este una dintre multele din Cartea Sfântă în care este descris "misterul" chemării, în cazul nostru misterul chemării de a fi apostoli ai lui Isus. Pagina din Ioan, care are o semnificaţie şi pentru chemarea creştină ca atare, capătă o valoare exemplară pentru chemarea la preoţie. Ca şi comunitate a discipolilor lui Isus, Biserica este chemată să-şi îndrepte privirea spre această scenă care, într-un oarecare mod, se reînnoieşte încontinuu în istorie. Ea este invitată să aprofundeze sensul original şi personal al chemării la urmarea lui Cristos în slujirea preoţească şi legătura inseparabilă dintre harul divin şi responsabilitatea umană, legătură conţinută şi revelată în cele două cuvinte pe care le întâlnim de mai multe ori în Evanghelie: vino şi urmează-mă (cf. Mt 19,21). I se cere să descifreze şi să parcurgă dinamismul propriu al chemării, dezvoltarea sa graduală şi concretă în fazele căutării lui Isus, a urmării sale şi a rămânerii cu el.

Biserica culege din această "Evanghelie a chemării" modelul, forţa şi elanul pastoraţiei sale vocaţionale, adică al misiunii sale destinată să se îngrijească de naşterea, discernământul şi călăuzirea vocaţiilor, în special a vocaţiilor la preoţie. Tocmai pentru că "lipsa preoţilor este cu siguranţă tristeţea oricărei Biserici", ⁽⁹²⁾ pastoraţia vocaţională cere, mai ales astăzi, să fie reluată printr-un angajament nou, viguros şi mai hotărât de către toţi credincioşii, în convingerea că ea nu este un element secundar sau accesoriu, nici un moment izolat sau sectorial, cam ca o simplă parte, chiar dacă importantă, a pastoraţiei globale a Bisericii: dimpotrivă, ea este, aşa cum au afirmat în mod repetat părinţii sinodali, o activitate intim inserată în pastoraţia generală a fiecărei Biserici, ⁽⁹³⁾ o grijă care trebuie să fie integrată şi pe deplin identificată cu aşa-numita "grijă obişnuită a sufletelor", ⁽⁹⁴⁾ o dimensiune connaturală şi esenţială a pastoraţiei Bisericii, adică a vieţii şi misiunii ei. ⁽⁹⁵⁾

Într-adevăr, dimensiunea vocaţională este connaturală şi esenţială pastoraţiei Bisericii. Motivaţia constă în faptul că vocaţia defineşte, într-un anumit sens, fiinţa profundă a Bisericii, mai înainte chiar de acţiunea ei. Însuşi numele ei de biserică, ecclesia, arată intima sa fizionomie vocaţională, pentru că ea este într-adevăr "convocare", adunarea celor chemaţi: "Dumnezeu a chemat laolaltă pe aceia care prin credinţă privesc spre Cristos, înfăptuitorul mântuirii şi principiul unităţii şi al păcii şi a constituit Biserica spre a fi pentru toţi şi pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare". ⁽⁹⁶⁾

O interpretare propriu-zis teologică a chemării la preoţie şi a pastoralei care o priveşte poate proveni numai din interpretarea misterului Bisericii ca mysterium vocationis.

Biserica şi darul chemării

35. Orice chemare creştină îşi află fundamentul în alegerea gratuită şi prevenitoare din partea Tatălui "care în Cristos, ne-a binecuvântat în cer cu toată binecuvântarea spirituală. În el ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi nepătaţi în faţa lui. Cu dragoste ne-a predestinat la înfiere, prin Cristos Isus, după bunul plac al voinţei sale" (Ef 1,3-5).

Orice chemare creştină vine de la Dumnezeu, este darul lui Dumnezeu. Însă ea nu este dată niciodată în afara sau independent de Biserică, ci trece totdeauna în Biserică şi prin Biserică, pentru că, aşa cum ne aminteşte Conciliul Vatican II, "I-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie". ⁽⁹⁷⁾ Biserica, nu numai că adună în sine toate vocaţiile pe care i le dă Dumnezeu în drumul ei de mântuire, ci ea însăşi se prezintă ca mister de vocaţie, ca reflex luminos şi viu al misterului Preasfintei Treimi. În realitate, Biserica, "popor reunit prin unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt", ⁽⁹⁸⁾ poartă în sine misterul Tatălui, care fără să fie chemat sau trimis de cineva (cf. Rom 11,33-35), îi cheamă pe toţi la sfinţirea numelui său şi la împlinirea voinţei sale; păstrează în ea misterul Fiului care este chemat şi trimis de Tatăl să vestească tuturor împărăţia lui Dumnezeu chemându-i pe toţi să-l urmeze; şi este depozitara misterului Duhului Sfânt care îi consacră pentru misiune pe cei pe care Tatăl îi cheamă prin Fiul său Isus Cristos.

Biserica, fiind prin natura sa este "vocaţie", este generatoare şi educatoare de vocaţii. Ea este aşa în fiinţa ei de "sacrament", întrucât este "semn" şi "instrument" în care răsună şi se împlineşte vocaţia fiecărui creştin; şi este aşa în acţiunea ei, adică în exercitarea ministerului său de vestire a cuvântului, de celebrare a sacramentelor şi de slujire şi mărturie a dragostei.

Acum se poate observa dimensiunea eclezială esenţială a vocaţiei creştine: ea, nu numai că provine "din" Biserică şi din medierea ei, nu numai că este recunoscută şi se realizează "în" Biserică, dar - în slujirea fundamentală faţă de Dumnezeu - ea se şi prezintă chiar în mod necesar, ca slujire "faţă de" Biserică. În orice formă a ei, vocaţia creştină este un dar destinat edificării Bisericii, creşterii împărăţiei lui Dumnezeu în lume. ⁽⁹⁹⁾

Ceea ce spunem despre orice chemare creştină îşi află o realizare specifică în chemarea la preoţie: prin sacramentul Ordinului primit în Biserică, ea este chemată să se pună în slujirea poporului lui Dumnezeu printr-o apartenenţă şi o asemănare specială cu Isus Cristos şi prin autoritatea de a acţiona în numele şi în persoana lui, care este capul şi păstorul Bisericii.

În această perspectivă se înţelege bine ceea ce scriu părinţii sinodali: "Vocaţia fiecărui preot subzistă în Biserică şi pentru Biserică: prin ea se realizează o asemenea vocaţie. De aici urmează că fiecare preot primeşte chemarea Domnului prin Biserică drept un dar gratuit, adică gratia gratis data (charisma). Episcopului sau superiorului competent îi revine misiunea nu numai să examineze aptitudinile şi chemarea candidatului, dar şi să le recunoască. Un astfel de element ecleziastic ţine de vocaţia la ministerul preoţesc ca atare. Candidatul la preoţie trebuie să primească chemarea, nu impunând condiţiile sale personale, ci acceptând şi normele şi condiţiile pe care le pune Biserica însăşi, datorită responsabilităţii pe care o are". ⁽¹⁰⁰⁾

Dialogul vocaţional: iniţiativa lui dumnezeu şi răspunsul omului

36. Istoria oricărei chemări preoţeşti, ca de altfel a oricărei vocaţii creştine, este istoria unui dialog inefabil între Dumnezeu şi om, între iubirea lui Dumnezeu care cheamă şi libertatea omului care-i răspunde lui Dumnezeu prin iubire. Aceste două aspecte de nedespărţit ale vocaţiei, darul gratuit al lui Dumnezeu şi libertatea responsabilă a omului, ies foarte bine şi pregnant în evidenţă din puţinele cuvinte prin care evanghelistul Marcu prezintă chemarea celor Doisprezece: Isus "s-a urcat pe munte şi i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el" (3,13). Pe de o parte avem hotărârea absolut liberă a lui Isus, iar pe de altă parte "venirea" celor Doisprezece, adică "urmarea" lui Isus.

Acesta este modelul permanent, lucrul absolut esenţial, al oricărei vocaţii: cea a profeţilor, a apostolilor, a preoţilor, a călugărilor, a credincioşilor laici, a fiecărei persoane.

Dar ceea ce este cu totul prioritar, ba chiar primordial şi decisiv, este intervenţia liberă şi gratuită a lui Dumnezeu care cheamă. Iniţiativa chemării îi aparţine. Aceasta este, de exemplu, experienţa profetului Ieremia: "Cuvântul Domnului mi s-a adresat, zicându-mi: «Mai înainte de a te fi plăsmuit în sânul mamei tale, te cunoşteam, mai înainte de a vedea lumina zilei te-am sfinţit şi te-am rânduit profet pentru popoare»" (Ier 1,4-5). Acelaşi adevăr este prezentat de apostolul Paul, care fundamentează orice vocaţie în alegerea veşnică în Cristos, făcută "mai înainte de întemeierea lumii, după bunul plac al voinţei sale" (Ef 1,5). Primatul absolut al harului în vocaţie, îşi află proclamarea desăvârşită în cuvântul lui Isus: "Nu voi m-aţi ales, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână" (In 15,16).

Dacă chemarea la preoţie dă mărturie fără echivoc despre primatul harului, atunci libera şi suverana decizie a lui Dumnezeu de a-l chema pe om cere respect absolut, ea nu poate fi deloc forţată de vreo pretenţie omenească şi nici nu poate fi înlocuită de vreo decizie umană. Chemarea este un dar al harului divin şi niciodată un drept al omului; de aceea "nu se poate considera niciodată viaţa sacerdotală ca o simplă promovare umană, nici misiunea preotului ca un simplu proiect personal". ⁽¹⁰¹⁾ Astfel este exclusă în mod absolut orice laudă sau prezumţie din partea celor chemaţi (cf. Evr 5,4 ş.u.). Întreg spaţiul spiritual al inimii lor trebuie să fie pătruns de o recunoştinţă plină de admiraţie şi respect, de încredere şi speranţă neclintită, pentru că cei chemaţi ştiu că nu se bazează pe puterile proprii, ci pe fidelitatea necondiţionată a lui Dumnezeu care cheamă.

"I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el" (Mc 3,13). Acest "a veni", care se identifică cu "a-l urma" pe Isus, exprimă răspunsul liber al celor Doisprezece la chemarea Învăţătorului. Aşa a fost şi în cazul lui Petru şi Andrei: "Şi le-a spus: «Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni». Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat" (Mt 4,19-20). Identică a fost şi experienţa lui Iacob şi Ioan (cf. Mt 4,21-22). Aşa este întotdeauna: în chemare strălucesc împreună iubirea gratuită a lui Dumnezeu şi exaltarea cea mai înaltă posibilă a libertăţii omului: aceea a adeziunii la chemarea lui Dumnezeu şi a încrederii în el.

În realitate, harul şi libertatea nu se opun între ele. Dimpotrivă, harul animă şi susţine libertatea umană, eliberând-o de sclavia păcatului (cf. In 8,34-36), însănătoşind-o şi înălţând-o în capacitatea sa de deschidere şi de primire a darului lui Dumnezeu. Şi dacă nu se poate atenta la iniţiativa absolut gratuită a lui Dumnezeu care cheamă, la fel nu se poate atenta la seriozitatea extraordinară cu care omul este confruntat în libertatea sa. Astfel, la invitaţia lui Isus, "vino şi urmează-mă", tânărul bogat răspunde printr-un refuz, semn - deşi negativ - al libertăţii sale: "Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii" (Mc 10,22).

Prin urmare, libertatea este esenţială pentru chemare, o libertate care printr-un răspuns pozitiv capătă sensul unei adeziuni personale profunde, ca dăruire de iubire, sau mai exact ca redăruire faţă de Donator care este Dumnezeu care cheamă, ca oferire de sine. "Chemarea - spunea Paul al VI-lea - este proporţionată cu răspunsul. Nu pot exista vocaţii decât libere; adică numai cele care sunt oferte de sine spontane, conştiente, generoase, totale... Le numim oferte: în aceasta constă practic adevărata problemă... Este glasul umil şi pătrunzător al lui Cristos, care spune, astăzi ca şi ieri, şi alaltăieri: vino. Libertatea este pusă la cea mai grea încercare: cea a ofertei, a generozităţii, a jertfei". ⁽¹⁰²⁾

Oferta liberă, care constituie nucleul intim şi cel mai preţios al răspunsului omului faţă de Dumnezeu care cheamă, îşi găseşte incomparabilul său model, ba chiar rădăcina sa vie, în oferta absolut liberă a lui Isus Cristos, primul dintre cei chemaţi, la îndeplinirea voinţei Tatălui: "De aceea, intrând în lume, Cristos spune: «Tu n-ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plăsmuit un trup... Atunci am zis: Iată, vin..., Dumnezeule, ca să fac voinţa ta»" (Evr 10,5-7).

În comuniune intimă cu Cristos, Maria, Fecioara Mamă, a fost creatura care a trăit mai mult decât toţi adevărul desăvârşit al vocaţiei, deoarece nimeni nu a răspuns asemenea ei printr-o iubire atât de mare iubirii imense a lui Dumnezeu. ⁽¹⁰³⁾

37. "Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii" (Mc 10,22). Tânărul bogat din Evanghelie, care nu urmează chemarea lui Isus, ne aminteşte de obstacolele care pot bloca şi stinge răspunsul liber al omului: nu numai bunurile materiale pot închide inima omului la valorile spiritului şi la cerinţele radicale ale împărăţiei lui Dumnezeu, dar şi unele condiţii sociale şi culturale din timpul nostru pot prezenta multe primejdii şi impune viziuni deformate şi false referitor la adevărata natură a chemării, făcând dificile, dacă nu chiar imposibile, primirea şi însăşi înţelegerea ei.

Mulţi au despre Dumnezeu o idee atât de generică şi de confuză încât degenerează în forme de religiozitate fără Dumnezeu, în care voinţa lui Dumnezeu este concepută ca un destin imutabil şi fatal, în faţa căruia omul nu are altceva de făcut decât să se conformeze şi să se resemneze cu o pasivitate deplină. Dar nu aceasta este faţa lui Dumnezeu pe care Isus Cristos a venit să ne-o reveleze: în realitate, Dumnezeu este Tatăl care-l cheamă pe om cu o iubire veşnică şi prevenitoare şi-l stabileşte într-un minunat şi permanent dialog cu el, invitându-l să participe, ca fiu, din însăşi viaţa sa divină. Este clar că printr-o viziune greşită despre Dumnezeu, omul nu poate recunoaşte nici măcar adevărul despre sine însuşi, astfel că vocaţia nu poate fi nici percepută şi nici trăită în adevărata ei valoare: cel mult poate fi simţită ca o povară impusă şi insuportabilă.

De asemenea, şi anumite idei false despre om, adesea susţinute de pretinse argumente filozofice sau "ştiinţifice", îl determină uneori pe om să înţeleagă existenţa şi libertatea proprie ca fiind total determinate şi condiţionate de factori externi, de ordin educativ, psihologic, cultural sau ambiental. Alteori, libertatea este înţeleasă în termeni de autonomie absolută, şi pretinzând că este sursa unică şi necontrolabilă a alegerilor personale, se constituie în afirmare de sine cu orice preţ. Dar în felul acesta se blochează calea pentru a înţelege şi trăi vocaţia ca pe un dialog liber de iubire, care se naşte din comunicarea lui Dumnezeu făcută omului şi se încheie prin dăruirea sinceră de sine însuşi.

În contextul actual nu lipseşte nici tendinţa de a gândi în mod individualist şi intimist raportul omului cu Dumnezeu, ca şi cum chemarea lui Dumnezeu ar fi adresată fiecărei persoane pe o cale directă, fără nici o mediere comunitară, şi ar avea drept scop un avantaj, sau însăşi mântuirea fiecărui chemat şi nicidecum dăruirea totală faţă de Dumnezeu în slujirea comunităţii. În felul acesta întâlnim o altă primejdie mult mai profundă şi în acelaşi timp subtilă, care face imposibilă recunoaşterea şi acceptarea cu bucurie a dimensiunii ecleziale înscrisă în mod natural în orice vocaţie creştină, şi în special în vocaţia la preoţie: în realitate, aşa cum ne aminteşte Conciliul, preoţia ministerială îşi capătă semnificaţia sa autentică şi-şi realizează adevărul deplin în slujirea şi în contribuirea la creşterea comunităţii creştine şi a preoţiei comune a credincioşilor. ⁽¹⁰⁴⁾

Contextul cultural pe care tocmai l-am evocat, a cărui influenţă nu lipseşte chiar şi printre creştini şi mai ales printre tineri, ajută la înţelegerea răspândirii crizelor vocaţiilor la preoţie, care sunt datorate şi însoţite de cele mai radicale crize de credinţă. Aceasta au declarat-o explicit părinţii sinodali, recunoscând că criza vocaţiilor la preoţie îşi are rădăcini adânci în ambientul cultural şi în mentalitatea şi practica creştinilor. ⁽¹⁰⁵⁾

De aici şi urgenţa ca pastoraţia vocaţională a Bisericii să tindă hotărât şi în mod prioritar spre reconstruirea "mentalităţii creştine", care este generată şi susţinută de credinţă. Este mai necesară ca niciodată o evanghelizare care să nu înceteze de a prezenta adevărata faţă a lui Dumnezeu, Tatăl care în Isus Cristos ne cheamă pe fiecare dintre noi, precum şi sensul adevărat al libertăţii umane ca principiu şi forţă de dăruire responsabilă de sine. Numai aşa vor fi puse bazele indispensabile pentru ca orice vocaţie, inclusiv cea la preoţie, să poată fi percepută în adevărul ei, iubită în frumuseţea ei şi trăită printr-o dăruire totală şi cu o bucurie profundă.

Conţinutul şi mijloacele pastoraţiei vocaţionale

38. Vocaţia este cu siguranţă un mister de nepătruns, care implică raportul pe care-l stabileşte Dumnezeu cu omul în unicitatea şi irepetabilitatea sa, un mister care este perceput şi simţit ca un apel care aşteaptă un răspuns din adâncul conştiinţei, în acel "sanctuar al omului, unde el este singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în intimitatea proprie". ⁽¹⁰⁶⁾ Dar aceasta nu elimină dimensiunea comunitară, şi în special dimensiunea eclezială, a vocaţiei: şi Biserica este realmente prezentă şi operantă în vocaţia fiecărui preot.

Pentru a sluji vocaţia la preoţie precum şi itinerarul ei, adică apariţia, discernământul şi asistenţa acordată vocaţiei, Biserica poate găsi un model în Andrei, unul din primii doi discipoli care îl urmează pe Isus. El însuşi este acela care-i relatează fratelui ceea ce i s-a întâmplat: "L-am găsit pe Mesia! (care tradus înseamnă Cristos)" (In 1,41). Iar relatarea acestei "descoperiri" deschide calea întâlnirii: "Şi l-a adus la Isus" (In 1,42). Nu există nici o îndoială cu privire la iniţiativa absolut liberă şi la decizia suverană a lui Isus. El este acela care-l cheamă pe Simon şi îi dă un nou nume: "Privindu-l, Isus i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Kefas» - care înseamnă «Piatră»" (In 1,42). Dar şi Andrei a avut iniţiativa sa: a contribuit la întâlnirea fratelui său cu Isus.

"Şi l-a adus la Isus". Într-un anumit sens aici se află centrul întregii pastoraţii vocaţionale a Bisericii, prin care ea se îngrijeşte de apariţia şi dezvoltarea vocaţiilor, slujindu-se de darurile şi responsabilităţile, de carismele şi ministerul primite de la Cristos şi de la Duhul său. Ca popor preoţesc, profetic şi regesc, Biserica este angajată în promovarea şi slujirea apariţiei şi dezvoltării vocaţiilor la preoţie prin rugăciune şi viaţă sacramentală, prin vestirea cuvântului şi instruirea în cele ale credinţei, prin conducerea şi mărturia iubirii.

În demnitatea şi responsabilitatea ei de popor preoţesc, Biserica are în rugăciune şi în celebrarea liturgiei, momentele esenţiale şi primare ale pastoraţiei vocaţionale. În realitate, rugăciunea creştină, hrănindu-se din cuvântul lui Dumnezeu, crează spaţiul ideal ca fiecare să poată descoperi adevărul propriei existenţe şi identitatea planului de viaţă, personal şi irepetabil pe care i-l încredinţează Tatăl. De aceea, este necesar ca mai ales copiii şi tinerii să fie educaţi în a fi fideli faţă de rugăciune şi de meditarea cuvântului lui Dumnezeu: prin tăcere şi prin ascultare vor putea percepe chemarea Domnului la preoţie şi să o urmeze cu promptitudine şi generozitate.

Biserica trebuie să primească în fiecare zi invitaţia convingătoare şi exigentă a lui Isus, care cere "să-l rugăm pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui" (Mt 9,38). Ascultând de porunca lui Cristos, Biserica face, înainte de toate, o umilă profesiune de credinţă: rugându-se pentru vocaţii, în timp ce-şi dă seama de urgenţa lor pentru viaţa şi misiunea ei, recunoaşte că ele sunt un dar al lui Dumnezeu şi, ca atare, ele trebuie să fie cerute printr-o rugăciune neîncetată şi încrezătoare. Această rugăciune, punctul principal de sprijin al întregii pastoraţii vocaţionale, trebuie însă să angajeze nu numai pe indivizi, ci şi întregile comunităţi ecleziale. Nimeni nu se îndoieşte de importanţa iniţiativelor particulare de rugăciune, de momentele speciale rezervate acestei invocaţii, începând de la ziua mondială anuală pentru vocaţii, şi de la angajarea explicită a persoanelor şi grupurilor deosebit de sensibile la problema vocaţiilor la preoţie. Dar astăzi aşteptarea rugătoare de noi vocaţii trebuie să devină tot mai mult o obişnuinţă permanentă şi larg împărtăşită de întreaga comunitate creştină şi de fiecare realitate eclezială. În felul acesta se va putea retrăi experienţa apostolilor care în cenacol, împreună cu Maria, aşteaptă în rugăciune revărsarea Duhului (cf. Fap 1,14), care nu va înceta să trezească mai departe în poporul lui Dumnezeu "slujitori demni ai altarului, vestitori curajoşi şi blânzi ai cuvântului care ne mântuieşte". ⁽¹⁰⁷⁾

Drept culme şi izvor al vieţii Bisericii ⁽¹⁰⁸⁾ şi, în special, a oricărei rugăciuni creştine, şi liturgia are un rol indispensabil şi o incidenţă privilegiată în pastoraţia vocaţiilor. În realitate, ea constituie o experienţă vie a darului lui Dumnezeu şi o mare şcoală a răspunsului dat chemării sale. Ca atare, fiecare celebrare liturgică, şi în primul rând cea euharistică, ne dezvăluie adevărata faţă a lui Dumnezeu, ne face să ne împărtăşim din misterul paştelui, adică din "ceasul" pentru care Isus a venit în lume şi spre care s-a îndreptat liber şi de bună-voie în ascultare faţă de chemarea Tatălui (cf. In 13,1), ne arată chipul Bisericii ca popor de preoţi şi comunitate bine închegată în varietatea şi complementaritatea carismelor şi vocaţiilor. Jertfa mântuitoare a lui Cristos pe care Biserica o celebrează în mister, dă o valoare deosebit de preţioasă suferinţei trăită în unirea cu Domnul Isus. Părinţii sinodali ne-au invitat să nu uităm niciodată că "prin oferirea suferinţelor, aşa de frecvente în viaţa oamenilor, creştinul bolnav se oferă pe sine însuşi ca victimă lui Dumnezeu, după exemplul lui Cristos, care s-a consacrat pe sine însuşi pentru noi toţi (cf. In 17,19)" şi că "oferirea suferinţelor cu această intenţie este foarte folositoare pentru promovarea vocaţiilor". ⁽¹⁰⁹⁾

39. În exercitarea misiunii sale profetice, Biserica simte misiunea de a vesti şi de a da mărturie despre sensul creştin al vocaţiei, am putea spune "Evanghelia vocaţiei", ca fiind ceva iminent şi absolut necesar. Şi în acest domeniu este conştientă de urgenţa cuvintelor apostolului: "Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!" (1Cor 9,16). Acest avertisment răsună în primul rând pentru noi păstorii şi se referă, împreună cu noi, la toţi educatorii din Biserică. Predica şi cateheza trebuie să evidenţieze mereu intrinseca lor dimensiune vocaţională: cuvântul lui Dumnezeu îi luminează pe credincioşi pentru a vedea viaţa ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu şi le stă alături pentru a primi în credinţă darul vocaţiei personale.

Însă, deşi importante şi esenţiale, toate acestea nu sunt suficiente: este necesară o "predicare directă despre misterul vocaţiei în Biserică, despre valoarea preoţiei ministeriale, despre necesitatea ei stringentă pentru poporul lui Dumnezeu". ⁽¹¹⁰⁾ O cateheză organică şi oferită tuturor membrilor Bisericii, pe lângă faptul că înlătură dubiile şi combate ideile unilaterale sau greşite despre ministerul sacerdotal, deschide inimile credincioşilor spre aşteptarea darului şi crează condiţii favorabile pentru apariţia de noi vocaţii. A sosit momentul să vorbim cu mult curaj despre viaţa sacerdotală ca despre o valoare inestimabilă şi ca despre o formă de viaţă creştină excelentă şi privilegiată. Educatorii, şi în special preoţii, nu trebuie să aibă teamă în a propune în mod explicit şi categoric vocaţia la preoţie ca pe o posibilitate reală pentru acei tineri care dovedesc că au darurile şi calităţile corespunzătoare. Nu trebuie să se teamă deloc că prin aceasta li se condiţionează sau limitează libertatea; dimpotrivă, o propunere exactă, făcută la momentul potrivit, poate fi decisivă pentru a determina în tineri un răspuns liber şi autentic. De altfel, istoria Bisericii şi cea a multor vocaţii preoţeşti, apărute chiar la o vârstă fragedă, dovedesc cu prisosinţă caracterul providenţial al apropierii şi al cuvântului unui preot: nu numai al cuvântului, dar şi al apropierii, adică al unei mărturii concrete şi bucuroase, capabilă să trezească întrebări şi să conducă chiar la decizii definitive.

40. Ca popor regesc, Biserica se recunoaşte înrădăcinată şi animată de "legea Duhului care dă viaţă" (Rom 8,2), care este esenţialmente legea regească a iubirii (cf. Iac 2,8), sau legea desăvârşită a libertăţii (cf. Iac 1,25). De aceea, ea îşi îndeplineşte misiunea atunci când îl conduce pe fiecare credincios la descoperirea şi trăirea vocaţiei proprii în libertate şi la ducerea ei la desăvârşire în dragoste.

În misiunea ei educativă, Biserica urmăreşte cu atenţie deosebită, să trezească în copii, în adolescenţi şi în tineri, dorinţa şi voinţa unei urmări integrale şi captivante a lui Isus Cristos. Deşi se referă la comunitatea ca atare, munca educativă trebuie să se îndrepte spre fiecare persoană: în realitate, Dumnezeu, prin chemarea sa atinge inima fiecărui om, iar Duhul, care locuieşte înlăuntrul fiecărui discipol (cf. 1In 3,24), se dăruieşte fiecărui creştin prin carisme diferite şi prin manifestări particulare. Prin urmare, fiecare trebuie ajutat să culeagă darul care tocmai lui, ca unei persoane unice şi irepetabile, îi este încredinţat şi să asculte cuvintele pe care Duhul lui Dumnezeu i le adresează numai lui în particular.

În această perspectivă, grija faţă de chemările la preoţie va şti să se exprime şi într-o fermă şi persuasivă ofertă a direcţiunii spirituale. Este necesară redescoperirea marii tradiţii a asistenţei spirituale, care a dat mereu roade bogate şi preţioase în viaţa Bisericii: ea poate fi sprijinită în cazuri determinate şi cu condiţii bine precizate, dar nicidecum înlocuită prin forme de analiză sau de ajutor psihologic. ⁽¹¹¹⁾ Copiii, adolescenţii şi tinerii vor fi invitaţi să descopere şi să aprecieze darul direcţiunii spirituale, să-l caute şi să-l experimenteze, să-l ceară cu insistenţă încrezătoare de la educatorii lor în credinţă. La rândul lor, preoţii să fie primii care să-şi consacre timpul şi energiile acestei opere de educare şi de ajutor spiritual personal: nu le va părea rău niciodată că au neglijat sau pus pe locul doi multe alte lucruri, chiar frumoase şi utile, dacă aceasta era absolut necesar pentru a rămâne fideli faţă de misiunea lor de colaboratori ai Duhului în luminarea şi călăuzirea celor chemaţi.

Scopul educaţiei creştine este de a ajunge, sub influenţa Duhului, la "deplina maturitate a lui Cristos" (Ef 4,13). Aceasta se realizează atunci când, imitându-i şi împărtăşindu-i iubirea, facem din întreaga noastră viaţă o slujire a iubirii (cf. In 13,14-15), oferind lui Dumnezeu un cult spiritual plăcut lui (cf. Rom 12,1) şi dăruindu-ne fraţilor. Slujirea iubirii este sensul fundamental al oricărei vocaţii, care-şi află o realizare specifică în vocaţia preotului: în realitate, el este chemat să retrăiască, în modul cel mai radical posibil, iubirea pastorală a lui Isus, adică iubirea bunului păstor care "îşi dă viaţa pentru oile sale" (In 10,11).

De aceea, o adevărată pastoraţie vocaţională nu va pregeta niciodată să educe copiii, adolescenţii şi tinerii spre gustul angajării, al semnificaţiei slujirii gratuite, al valorii jertfei, al dăruirii necondiţionată de sine. În acest sens este deosebit de utilă experienţa voluntariatului, faţă de care sensibilitatea multor tineri este în creştere: dacă va fi un voluntariat motivat evanghelic, capabil să formeze spre discernământul necesităţilor, trăit cu dăruire şi fidelitate în fiecare zi, deschis spre eventualitatea unei angajări definitive prin viaţa consacrată, hrănit de rugăciune, el va şti să susţină mai sigur o viaţă de angajare dezinteresată şi gratuită şi-l va face mai sensibil pe cel care-l practică ascultând glasul lui Dumnezeu care-l poate chema la preoţie. Spre deosebire de tânărul bogat, voluntarul va putea accepta cu multă bucurie invitaţia pe care Isus i-o adresează (cf. Mc 10,21); şi o va putea accepta întrucât bunurile sale constau numai în dăruirea de sine pentru ceilalţi şi în "pierderea" vieţii sale.

Toţi suntem responsabili de vocaţiile la preoţie

41. Chemarea la preoţie este un dar al lui Dumnezeu care cu siguranţă constituie un mare bine pentru cel care-i este primul destinatar. Dar este un dar pentru Biserica întreagă, un bine pentru viaţa şi misiunea ei. De aceea Biserica este chemată să păzească acest dar, să-l preţuiască şi să-l iubească: ea este responsabilă de apariţia şi dezvoltarea vocaţiilor preoţeşti. În consecinţă, pastoraţia vocaţională are ca subiect activ, ca protagonist comunitatea eclezială ca atare, în diferitele sale expresii: de la Biserica Universală la Biserica locală şi, analog, de la acesta la parohie şi la toţi membrii poporului lui Dumnezeu.

Astăzi, mai mult ca oricând, este necesară răspândirea şi înrădăcinarea convingerii că toţi membrii Bisericii, fără nici o excepţie, au harul şi responsabilitatea de a se îngriji de vocaţii. Conciliul Vatican II a fost mai explicit ca oricând, afirmând că "promovarea vocaţiilor preoţeşti este o îndatorire a întregii comunităţi creştine şi ea trebuie să urmărească acest scop în primul rând printr-o viaţă pe deplin creştină". ⁽¹¹²⁾ Numai în baza acestei convingeri va putea pastoraţia vocaţională să-şi manifeste faţa sa cu adevărat eclezială, să desfăşoare o activitate concordantă, slujindu-se şi de organismele specifice, precum şi de instrumentele adecvate de comuniune şi coresponsabilitate.

Responsabilitatea principală în ceea ce priveşte pastoraţia vocaţiilor la preoţie revine episcopului, ⁽¹¹³⁾ care este chemat să o trăiască personal, chiar dacă va putea şi va trebui să solicite multiple colaborări. El este tată şi prieten faţă de preoţii săi, şi lui îi revine în primul rând datoria "să menţină continuitatea" carismei şi ministerului sacerdotal, asociindu-şi noi forţe prin impunerea mâinilor. El va avea grijă ca dimensiunea vocaţională să fie prezentă în întreg ansamblul pastoraţiei obişnuite, ba chiar să fie pe deplin integrată şi cvasiidentificată cu ea. Lui îi revine datoria de a promova şi coordona diferitele iniţiative vocaţionale. ⁽¹¹⁴⁾

Episcopul este conştient că poate conta înainte de toate pe colaborarea preoţilor săi. Toţi preoţii sunt solidari şi împreună responsabili cu el în căutarea şi în promovarea chemărilor la preoţie. În realitate, aşa cum afirmă Conciliul, "este datoria preoţilor, ca educatori în credinţă, să se îngrijească personal sau prin alţii ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări". ⁽¹¹⁵⁾ Aceasta este "o îndatorire care decurge din însăşi misiunea preoţească, în virtutea căreia preotul devine părtaş la grija pentru Biserica întreagă, ca nu cumva în poporul lui Dumnezeu aici pe pământ să lipsească vreodată lucrătorii". ⁽¹¹⁶⁾ Însăşi viaţa preoţilor, dăruirea lor necondiţionată faţă de turma lui Dumnezeu, mărturia lor de slujire iubitoare faţă de Domnul şi faţă de Biserica sa - o mărturie semnată de alegerea crucii primită în speranţa şi în bucuria pascală -, unitatea fraternă dintre ei precum şi zelul lor pentru evanghelizarea lumii sunt primul şi cel mai convingător factor al rodniciei vocaţionale. ⁽¹¹⁷⁾

O responsabilitate cu totul specială o are familia creştină, care în virtutea sacramentului căsătoriei participă în mod propriu şi original la misiunea educativă a Bisericii învăţătoare şi mamă. Aşa cum au scris părinţii sinodali: "Familia creştină, care este într-adevăr «ca o Biserică domestică» (Lumen gentium, 11), a oferit mereu şi continuă să ofere condiţiile favorabile pentru apariţia vocaţiilor. Întrucât astăzi, imaginea familiei creştine este în pericol, o mare importanţă trebuie să fie acordată pastoraţiei familiare, astfel încât înseşi familiile, primind cu generozitate darul vieţii umane, să constituie "un fel de prim seminar" (Optatam totius, 2), în care copiii pot dobândi încă de la început sensul evlaviei şi al rugăciunii precum şi iubirea faţă de Biserică". ⁽¹¹⁸⁾

În continuitate şi în sintonie cu activitatea părinţilor şi a familiei trebuie să se plaseze şcoala, care este chemată să-şi trăiască identitatea de "comunitate care educă" şi printr-o propunere culturală capabilă să facă lumină asupra dimensiunii vocaţionale ca valoare nativă şi fundamentală a persoanei umane. În acest sens, dacă este îmbogăţită oportun de spiritul creştin (fie prin prezenţe ecleziale semnificative în şcoala de stat, conform diferitelor norme naţionale, fie mai ales în cazul şcolii catolice), ea poate revărsa "în sufletul copiilor şi al tinerilor dorinţa de a împlini voinţa lui Dumnezeu în starea de viaţă cea mai potrivită fiecăruia, fără a exclude vreodată vocaţia la ministerul preoţesc". ⁽¹¹⁹⁾

De asemenea, şi credincioşii laici, în special cateheţii, profesorii, educatorii, animatorii pastoraţiei pentru tineri, fiecare prin resursele şi modalităţile proprii, au o mare importanţă în ceea ce priveşte pastoraţia vocaţiilor la preoţie: cu cât vor aprofunda mai mult sensul vocaţiei şi misiunii lor în Biserică, cu atât mai mult vor putea recunoaşte valoarea şi caracterul de neînlocuit al vocaţiei şi misiunii preoţeşti.

În cadrul comunităţilor diecezane şi parohiale trebuie preţuite şi promovate acele grupuri vocaţionale, ai căror membri îşi aduc contribuţia lor de rugăciune şi de suferinţă pentru vocaţiile la preoţie şi călugărie, precum şi de sprijin moral şi material.

Trebuie să amintim aici şi numeroasele grupuri, mişcări şi asociaţii de credincioşi laici pe care Duhul Sfânt le face să apară şi să se dezvolte în Biserică în vederea unei prezenţe creştine mai misionare în lume. Aceste diferite organizaţii de laici se dezvăluie ca un câmp deosebit de rodnic pentru apariţia de vocaţii consacrate, adevărate locuri de propunere şi creştere vocaţională. În realitate, tocmai în cadrul şi datorită acestor organizaţii, mulţi tineri şi-au dat seama de chemarea Domnului în a-l urma pe calea preoţiei ministeriale ⁽¹²⁰⁾ şi au răspuns cu o încurajatoare generozitate. De aceea ele trebuie puse în valoare, pentru ca, în comuniune cu întreaga Biserică şi pentru creşterea ei, ele să-şi aducă propria lor contribuţie pentru dezvoltarea pastoraţiei vocaţionale.

Diferitele componente şi diferiţii membri ai Bisericii angajaţi în pastoraţia vocaţională îşi vor îndeplini cu atât mai eficient activitatea lor, cu cât vor stimula mai mult comunitatea eclezială ca atare, începând de la parohie, să simtă că problema vocaţiilor la preoţie nu poate fi delegată câtuşi de puţin numai unor "acreditaţi speciali" (preoţii în general, preoţii din seminar în special), pentru că, fiind "o problemă vitală care se plasează în însăşi inima Bisericii" ⁽¹²¹⁾, ea trebuie să se situeze în centrul iubirii fiecărui creştin faţă de Biserică.

V

ŞI A CONSTITUIT DOISPREZECE CARE SĂ FIE CU EL
Formarea candidaţilor la preoţie

Trăirea urmării lui Cristos, asemenea apostolilor

42. "Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit Doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă puterea să alunge diavolii" (Mc 1,13-15).

"Care să fie cu el": în aceste cuvinte nu este greu de citit "asistenţa vocaţională" a apostolilor din partea lui Isus. După ce i-a chemat, şi mai înainte de a-i trimite, ba chiar pentru a-i putea trimite să predice, Isus le cere un "timp" de formare destinat dezvoltării unui raport de comuniune şi de prietenie profundă cu el însuşi. Lor le rezervă Isus o cateheză mai aprofundată în comparaţie cu cea a mulţimii (cf. Mt 13,11) şi vrea să-i facă martorii rugăciunii sale tăcute către Tatăl (cf. In 17,1-26; Lc 22,39-45).

În grija sa faţă de chemările la preoţie, Biserica din toate timpurile se inspiră din exemplul lui Cristos. Au existat şi în parte există şi acum, forme concrete foarte diferite prin care Biserica s-a angajat în pastoraţia vocaţională, destinată nu numai să discearnă, dar şi să "asiste" chemările la preoţie. Dar spiritul care trebuie să le anime şi să le susţină, rămâne acelaşi: acela de a-i conduce la preoţie numai pe aceia care au fost chemaţi şi să-i conducă formaţi în mod adecvat, adică printr-un răspuns conştient şi liber al unei adeziuni şi al unei angajări a întregii lor persoane faţă de Isus Cristos care cheamă la intimitatea vieţii cu el şi la împărtăşirea misiunii sale de mântuire. În acest sens, seminarul, în diferitele sale forme, şi în mod analog "casa" de formare a preoţilor călugări, mai înainte de a fi un loc, un spaţiu material, reprezintă un spaţiu spiritual, un itinerar de viaţă, o atmosferă care favorizează şi asigură un proces formativ astfel încât cel care este chemat de Dumnezeu la preoţie să poată deveni, prin sacramentul Ordinului, o imagine vie a lui Cristos Isus, cap şi păstor al Bisericii.

În mesajul lor final, părinţii sinodali au exprimat în mod clar şi profund semnificaţia originală şi specifică a formării candidaţilor la preoţie, spunând că "a trăi în seminar, şcoală a Evangheliei, înseamnă a trăi în urmarea lui Cristos ca apostolii; înseamnă a se lăsa instruiţi de el în slujirea Tatălui şi a oamenilor, sub călăuzirea Duhului Sfânt; înseamnă a se lăsa să fie făcuţi asemenea cu Cristos, păstorul cel bun, pentru o cât mai bună slujire preoţească în Biserică şi în lume. A se forma pentru preoţie înseamnă a se obişnui să dea un răspuns personal la întrebarea fundamentală a lui Cristos: «Mă iubeşti?». Pentru viitorul preot, răspunsul nu poate fi decât dăruirea totală a vieţii proprii". ⁽¹²²⁾

Este vorba de a transpune acest spirit, care nu poate lipsi niciodată în Biserică, în condiţiile sociale, psihologice, politice şi culturale ale lumii actuale, de altfel atât de variate şi de complexe, aşa cum au mărturisit părinţii sinodali având în vedere situaţia diferitelor Biserici locale. Aceiaşi părinţi, cu accente pline de preocupare neliniştitoare dar şi de mare speranţă, au putut cunoaşte şi reflecta îndelung asupra efortului de căutare şi aducere la zi a metodelor de formare a candidaţilor la preoţie, care sunt în toate Bisericile lor.

Această exortaţie intenţionează să adune rodul lucrărilor sinodale, stabilind unele puncte dobândite, indicând unele obiective la care nu se poate renunţa, punând la dispoziţia tuturor bogăţia experienţelor şi itinerarelor formative deja experimentate pozitiv. Această exortaţie analizează în mod distinct formarea "iniţială" şi formarea "permanentă", fără a uita însă niciodată legătura profundă care le uneşte şi care trebuie să facă din ambele un itinerar unic şi organic al vieţii creştine şi preoţeşti. Exortaţia se opreşte asupra diferitelor dimensiuni ale formării, umane, spirituale, intelectuale şi pastorale, ca şi asupra ambientelor şi asupra subiecţilor responsabili cu însăşi formarea candidaţilor la preoţie.

I. Dimensiunile formării sacerdotale

Formarea umană, fundament al întregii formări sacerdotale

43. "Fără o formare umană adecvată, întreaga formare sacerdotală ar fi privată de fundamentul său necesar". ⁽¹²³⁾ Această afirmaţie a părinţilor sinodali exprimă nu numai o realitate sugerată zilnic de raţiune şi confirmată de experienţă, ci o exigenţă care-şi află motivaţia cea mai profundă şi specifică în însăşi natura preotului şi a misiunii sale.

Preotul, chemat să fie imaginea vie a lui Isus Cristos, capul şi păstorul Bisericii, trebuie să caute să întruchipeze în sine, în limita posibilităţilor, acea perfecţiune umană care străluceşte în Fiul lui Dumnezeu făcut om şi care transpare cu o eficacitate specială în atitudinile sale faţă de alţii, aşa cum ni le prezintă evangheliştii. De fapt, misiunea preotului constă într-adevăr în a vesti cuvântul, a celebra sacramentele, a conduce în dragoste comunitatea creştină "în numele şi în persoana lui Cristos", dar aceasta o face totdeauna şi numai adresându-se unor oameni concreţi: "Orice mare preot este luat dintre oameni şi este pus pentru oameni în slujba celor privitoare la Dumnezeu" (Evr 5,1). De aceea, formarea umană a preotului are o importanţă deosebită în raport cu destinatarii misiunii sale: tocmai pentru ca ministerul său să fie cât mai credibil şi acceptabil din punct de vedere uman, este necesar ca preotul astfel să-şi formeze personalitatea sa umană încât ea să devină punte şi nicidecum obstacol pentru ceilalţi în întâlnirea cu Isus Cristos, răscumpărătorul omului; este necesar ca preotul, după exemplul lui Isus care "cunoştea ce era în om" (In 2,25; cf. 8,3-11), să fie capabil să cunoască în profunzime sufletul omenesc, să intuiască dificultăţile şi problemele lui, să faciliteze întâlnirea şi dialogul, să obţină încredere şi colaborare, să exprime judecăţi clare şi obiective.

Aşadar, nu numai pentru o justă şi necesară maturizare şi realizare de sine, dar şi în vederea misiunii lor, viitorii preoţi trebuie să cultive o serie întreagă de calităţi umane necesare realizării lor ca personalităţi echilibrate, puternice şi libere, devenind astfel capabili să poarte povara responsabilităţilor pastorale. De aceea este necesară educarea la iubirea adevărului, la loialitate, la respect faţă de orice persoană, la simţul dreptăţii, la fidelitate faţă de cuvântul dat, la adevărata compasiune, la coerenţă şi în special la echilibrul în judecată şi comportament. ⁽¹²⁴⁾ Un program simplu şi angajant pentru această formare umană este propus de apostolul Paul filipenilor: "La orice este adevărat, orice este de cinste, drept, curat, vrednic de iubire, cu faimă bună, ce este virtuos şi lăudabil, la acestea îndreptaţi-vă cugetul" (Fil 4,8). Este interesant de remarcat că Paul, tocmai prin aceste calităţi profund umane, se prezintă pe sine însuşi ca model pentru credincioşii săi: "Ceea ce aţi învăţat - continuă el imediat - deprins, auzit şi văzut la mine, acestea să le faceţi!" (Fil 4,9).

De o importanţă deosebită este capacitatea relaţiei cu ceilalţi, element cu adevărat esenţial pentru cel care este chemat să fie responsabilul unei comunităţi şi să fie un "om al comuniunii". Aceasta cere ca preotul să nu fie nici arogant şi nici certăreţ, ci să fie amabil, ospitalier, sincer în cuvinte şi în inimă, ⁽¹²⁵⁾ prudent şi discret, generos şi disponibil la slujire, capabil să ofere personal, şi să trezească în toţi, raporturi senine şi frăţeşti, gata să înţeleagă, să ierte şi să consoleze (cf. şi 1Tim 3,1-5; Tit 1,7-9). Lumea de astăzi, adesea condamnată la situaţii de globalizare şi de solitudine, mai ales în marile aglomeraţii urbane, devine tot mai sensibilă la valoarea comuniunii: acesta este astăzi unul dintre semnele cele mai elocvente şi una din căile cele mai eficace ale mesajului evanghelic.

În acest context se înscrie, ca moment specific şi hotărâtor, formarea candidatului la preoţie la maturitatea afectivă, ca rezultat al educării la iubire adevărată şi responsabilă.

44. Maturizarea afectivă presupune conştientizarea că iubirea ocupă locul central în existenţa umană. În realitate, aşa cum am scris în enciclica Redemptor hominis, "omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine însuşi o fiinţă de neînţeles, viaţa sa este lipsită de sens, dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o însuşeşte, dacă nu participă în mod activ la ea". ⁽¹²⁶⁾

Este vorba despre o iubire care angajează întreaga persoană, în dimensiunile şi componentele sale fizice, psihice şi spirituale, şi care se exprimă în "semnificaţia sponsală" a trupului omenesc, graţie căreia persoana se dăruieşte pe sine însăşi alteia şi o primeşte. La înţelegerea şi la realizarea acestui "adevăr" al iubirii umane tinde educaţia sexuală înţeleasă corect. În realitate, constatăm o situaţie socială şi culturală destul de răspândită "care «banalizează» în mare parte sexualitatea umană, deoarece o interpretează şi o trăieşte în mod reductiv şi sărăcit, legând-o în mod exclusiv de trup şi de plăcerea egoistă". ⁽¹²⁷⁾ Deseori chiar situaţiile familiilor, din care provin vocaţiile la preoţie, prezintă în această privinţă multe carenţe şi uneori chiar dezechilibre grave.

Într-un asemenea context devine mai dificilă, dar şi mai urgentă, o educaţie la sexualitate care să fie cu adevărat şi pe deplin personală şi care totuşi să se deschidă către stima şi iubirea faţă de castitate, ca "virtute care dezvoltă maturitatea autentică a persoanei şi o face capabilă să respecte şi să promoveze «semnificaţia sponsală» a trupului". ⁽¹²⁸⁾

Prin urmare, educarea la iubirea responsabilă şi la maturizarea afectivă a persoanei sunt întru totul necesare pentru cel care, ca preot, este chemat la celibat, adică să ofere, cu ajutorul harului Duhului şi prin răspunsul liber al propriei sale voinţe, totalitatea iubirii şi a disponibilităţii sale lui Isus Cristos şi Bisericii. În vederea angajării la celibat, maturitatea afectivă trebuie să fie capabilă să includă, în cadrul raporturilor umane de prietenie senină şi de fraternitate profundă, o mare iubire, vie şi personală faţă de Isus Cristos. Aşa cum au scris părinţii sinodali, "în stimularea maturităţii afective, iubirea faţă de Cristos, prelungită într-o dăruire universală, este de cea mai mare importanţă. În felul acesta, candidatul chemat la celibat va afla în maturitatea afectivă un punct de sprijin puternic pentru trăirea castităţii în fidelitate şi bucurie. ⁽¹²⁹⁾

Întrucât carisma celibatului, chiar atunci când este autentică şi dovedită, lasă intacte înclinaţiile afectivităţii şi impulsurile instinctului, candidaţii la preoţie au nevoie de o maturitate afectivă capabilă de prudenţă, de renunţare la tot ceea ce poate să-i compromită, de vigilenţă asupra trupului şi spiritului, de stimă şi respect în relaţiile interpersonale cu bărbaţii şi femeile. Un ajutor preţios poate veni dintr-o educaţie adecvată la adevărata prietenie după modelul legăturilor de afecţiune fraternă pe care le-a trăit Isus însuşi în timpul vieţii sale (cf. In 11,5).

Maturitatea umană, şi în special cea afectivă cer o formare clară şi solidă la o libertate care se prezintă ca o ascultare convinsă şi cordială de "adevărul" fiinţei proprii, de "semnificaţia" propriei existenţe, adică de "dăruirea sinceră de sine", drept cale şi conţinut fundamental al adevăratei realizări de sine. ⁽¹³⁰⁾ Înţeleasă în felul acesta, libertatea cere ca persoana să fie într-adevăr stăpână pe sine însăşi, hotărâtă să combată şi să depăşească diferitele forme de egoism şi de individualism care întind curse vieţii fiecăruia, gata să se deschidă faţă de ceilalţi, generoasă în dăruirea şi în slujirea aproapelui. Acest lucru este important pentru răspunsul care trebuie dat chemării, şi în special chemării la preoţie, şi pentru fidelitatea faţă de ea şi faţă de angajamentele care sunt legate de ea, chiar în momentele dificile. În acest itinerar educativ spre o libertate matură şi responsabilă, un ajutor important poate veni din viaţa comunitară din seminar. ⁽¹³¹⁾

Strâns unită cu formarea la libertatea responsabilă este educaţia conştiinţei morale: aceasta, în timp ce solicită intimului propriului "eu" ascultare faţă de obligaţiile morale, revelează semnificaţia profundă a acestei ascultări, adică de a fi un răspuns conştient şi liber, şi, prin urmare, din iubire faţă de cererile lui Dumnezeu şi ale iubirii sale. "Maturitatea umană a preotului - scriu părinţii sinodali - trebuie să includă în special formarea conştiinţei sale. În realitate, pentru a-şi putea îndeplini cu fidelitate obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică şi pentru a putea călăuzi cu înţelepciune conştiinţele credincioşilor, candidatul trebuie să se obişnuiască să asculte de glasul lui Dumnezeu, care-i vorbeşte la inimă, şi să adere cu iubire şi tărie la voinţa sa". ⁽¹³²⁾

Formarea spirituală: în comuniune cu Dumnezeu şi în căutarea lui Cristos

45. Însăşi formarea umană, dacă este dezvoltată în contextul unei antropologii care cuprinde întregul adevăr despre om, se deschide şi se completează în formarea spirituală. Fiecare om, creat de Dumnezeu şi răscumpărat de sângele lui Cristos, este chemat să fie renăscut "din apă şi din Duh" (cf. In 3,5) şi să devină "fiu în Fiul". În acest plan eficace al lui Dumnezeu se află fundamentul dimensiunii religioase constitutive a fiinţei umane, care de altfel este descoperită şi recunoscută chiar şi numai de raţiune: omul este deschis spre transcendent, spre absolut; are o inimă care este neliniştită până ce nu se odihneşte în Domnul. ⁽¹³³⁾

Tocmai din această fundamentală şi de nesuprimat exigenţă religioasă porneşte şi se dezvoltă procesul educativ al unei vieţi spirituale, înţeleasă ca raport şi comuniune cu Dumnezeu. Conform revelaţiei şi experienţei creştine, formarea spirituală are o originalitate inconfundabilă care provine din "noutatea" evanghelică. În realitate, "ea este lucrarea Duhului şi angajează persoana în totalitatea sa; introduce în comuniunea profundă cu Isus Cristos, bunul păstor; conduce la supunerea întregii vieţi faţă de Duhul, într-o atitudinea filială faţă de Tatăl şi într-o ataşare încrezătoare faţă de Biserică. Ea se înrădăcinează în experienţa crucii, pentru a putea introduce, într-o comuniune profundă la plinătatea misterului pascal". ⁽¹³⁴⁾

După cum putem vedea, este vorba despre o formare spirituală care este comună tuturor credincioşilor, dar care cere să fie structurată după acele semnificaţii şi acele conotaţii care derivă din identitatea preotului şi a misiunii sale. Şi aşa cum pentru fiecare credincios formarea spirituală trebuie să fie centrală şi unificatoare în raport cu fiinţa şi trăirea sa de creştin, adică de creatură nouă în Cristos care înaintează în Duh, tot aşa pentru fiecare preot formarea spirituală constituie inima care unifică şi însufleţeşte fiinţa sa de preot şi acţiunea sa de preot. În acest sens, părinţii sinodali afirmă că "fără formarea spirituală, formarea pastorală ar rămâne fără fundament" ⁽¹³⁵⁾ şi că formarea spirituală constituie "elementul de maximă importanţă în educaţia preoţească". ⁽¹³⁶⁾

Conţinutul esenţial al formării spirituale printr-un itinerar exact spre preoţie este bine exprimat de decretul conciliar Optatam totius: "Formarea spirituală... să fie astfel realizată încât seminariştii să înveţe să trăiască în continua intimitate a Tatălui, prin Fiul său Isus Cristos, în Duhul Sfânt. Fiind destinaţi să îmbrace prin sfânta preoţie chipul lui Cristos, preotul, ei trebuie să se obişnuiască de pe acum să-şi trăiască în prietenie intimă cu el întreaga viaţă. Să trăiască misterul pascal în aşa fel încât să poată iniţia în acest mister şi pe poporul care le va fi încredinţat. Să fie învăţaţi să-l caute pe Cristos în meditarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu; în participarea activă la tainele preasfinte ale Bisericii, mai ales la Euharistie şi la Oficiul divin; în episcopul care îi trimite şi în oamenii la care sunt trimişi, mai ales în cei săraci, în cei mici, în cei bolnavi, în cei păcătoşi şi în necredincioşi. Cu o încredere filială să o iubească şi să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria, pe care Isus, murind pe cruce, a dat-o ca mamă ucenicului său". ⁽¹³⁷⁾

46. Textul conciliar merită o meditaţie atentă şi plină de iubire, din care se pot uşor explica unele valori şi exigenţe fundamentale ale drumului spiritual propus candidatului la preoţie.

Înainte de toate, se impune valoarea şi exigenţa de "a trăi strâns uniţi" cu Isus Cristos. Unirea cu Domnul Isus, bazată pe Botez şi alimentată de Euharistie, cere să fie exprimată în viaţa de zi cu zi pe care o reînnoieşte radical. Comuniunea intimă cu Preasfânta Treime, adică viaţa nouă a harului care ne face fii ai lui Dumnezeu, constituie "noutatea" credinciosului: o noutate care angajează fiinţa şi acţiunea. Ea constituie "misterul" existenţei creştine care se află sub suflul Duhului: în consecinţă, ea trebuie să constituie "etosul" vieţii creştinului. Isus ne-a învăţat acest minunat aspect al vieţii creştine, care este şi inima vieţii spirituale, prin alegoria viţei şi mlădiţelor: "Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul... Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără de mine nu puteţi face nimic" (In 15,1.4-5).

Desigur, în cultura actuală nu lipsesc valori spirituale şi religioase, iar omul, în ciuda oricărei aparenţe contrare, rămâne permanent un înfometat şi însetat de Dumnezeu. Dar adesea religia creştină riscă să fie considerată o religie printre multe altele, sau să fie redusă la o simplă etică socială în slujirea omului. În felul acesta nu iese la iveală totdeauna uluitoarea ei noutate în istorie: ea este "mister", este evenimentul Fiului lui Dumnezeu care se face om şi dă tuturor acelora care-l primesc "puterea să devină fii ai lui Dumnezeu" (In 1,12), ea este anunţul, ba chiar dăruirea unei alianţe personale de iubire şi de viaţă a lui Dumnezeu cu omul. Viitorii preoţi vor putea împărtăşi şi celorlalţi această veste surprinzătoare şi dătătoare de fericire numai dacă printr-o formare spirituală adecvată vor cunoaşte profund şi vor experimenta tot mai mult acest "mister" (cf. 1In 1,1-4).

Textul conciliar, deşi conştient de absoluta transcendenţă a misterului creştin, prezintă intima comuniune a viitorilor preoţi cu Isus prin nuanţa prieteniei. Aceasta nu este o pretenţie absurdă a omului. Este pur şi simplu darul inestimabil al lui Cristos, care a spus apostolilor săi: "Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15).

Textul conciliar continuă indicând o a doua mare valoare spirituală: căutarea lui Isus. "Să fie învăţaţi să-l caute pe Cristos". Împreună cu quaerere Deum aceasta este o temă clasică a spiritualităţii creştine, care-şi află o aplicare specifică tocmai în cadrul chemării apostolilor. Relatându-ne urmarea lui Isus din partea primilor doi discipoli, Ioan scoate în evidenţă locul pe care-l ocupă această "căutare". Isus însuşi este cel care pune întrebarea: "Ce căutaţi?". Iar cei doi răspund: "Rabbi, unde locuieşti?". Evanghelistul continuă: "El le-a zis: «Veniţi şi vedeţi». Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea" (In 1,37-39). Într-un anumit sens, viaţa spirituală a celui care se pregăteşte la preoţie este dominată de această căutare: de aceasta, şi de "a-l găsi" pe Învăţătorul, pentru a-l urma, pentru a fi în comuniune cu el. Iar în ministerul şi în viaţa preoţească această "căutare" va trebui să continue, căci misterul imitării şi al participării la viaţa lui Cristos este inepuizabil. La fel va trebui să continue şi această "găsire" a Mântuitorului, în sensul de a-l arăta altora, sau şi mai bine în sensul de a trezi şi în alţii dorinţa de a-l căuta pe Învăţătorul. Dar aceasta este cu adevărat posibil dacă le este propusă altora o "experienţă" de viaţă, o experienţă care merită să fie împărtăşită. Aceasta a fost calea urmată de Andrei pentru a-l conduce pe fratele său Simon la Isus: Andrei, scrie evanghelistul Ioan, "l-a întâlnit mai întâi pe fratele său Simon, şi i-a spus: «L-am găsit pe Mesia!» - care tradus înseamnă Cristos - şi l-a dus la Isus"(In 1,41-42). Şi astfel şi Simon va fi chemat, ca apostol, să-l urmeze pe Mesia: "Privindu-l, Isus i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Kefas» - care înseamnă Piatră" (In 1,42).

Dar ce înseamnă în viaţa spirituală, a-l căuta pe Cristos? Şi unde să-l găsim? "Rabbi, unde locuieşti?". Decretul conciliar Optatam totius pare să indice o întreită cale de parcurs: meditarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu, participarea activă la sfintele Taine ale Bisericii, slujirea dragostei faţă de "cei mici". Acestea sunt cele trei mari valori şi exigenţe care definesc ulterior conţinutul formării spirituale a candidatului la preoţie.

47. Elementul esenţial al formării spirituale este lectura meditată şi în spirit de rugăciune a cuvântului lui Dumnezeu (lectio divina), este ascultarea umilă şi plină de iubire a celui care vorbeşte. În realitate, tocmai în lumina şi în puterea cuvântului lui Dumnezeu poate fi descoperită, înţeleasă, iubită şi urmată chemarea proprie şi împlinită propria misiune, astfel încât întreaga existenţă îşi află semnificaţia sa unitară şi radicală în a fi destinatarul cuvântului lui Dumnezeu care-l cheamă pe om şi principiul cuvântului omului care răspunde lui Dumnezeu. Familiaritatea cu cuvântul lui Dumnezeu va uşura drumul convertirii, nu numai în sensul dezlipirii de rău pentru a adera la bine, ci şi în sensul de a hrăni în inimă gândurile lui Dumnezeu, astfel încât credinţa, ca răspuns dat cuvântului, să devină noul criteriu de judecare şi evaluare a oamenilor şi lucrurilor, a evenimentelor şi problemelor.

Cu condiţia ca cuvântul lui Dumnezeu să fie tratat şi primit în adevărata sa natură: de fapt, el ne face să-l întâlnim pe Dumnezeu însuşi, Dumnezeu care-i vorbeşte omului; ne face să-l întâlnim pe Cristos, cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul care este în acelaşi timp şi Calea şi Viaţa (cf. In 14,6). Este vorba de a citi "scripturile" ascultând "cuvintele", "cuvântul" lui Dumnezeu, aşa cum ne aminteşte Conciliul: "Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu şi, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu". ⁽¹³⁸⁾ Şi tot acelaşi Conciliu spune: "În realitate, prin această revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17) în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el". ⁽¹³⁹⁾

Cunoaşterea iubitoare şi familiaritatea rugătoare cu cuvântul lui Dumnezeu îmbracă o semnificaţie deosebită pentru ministerul profetic al preotului, pentru a cărui desfăşurare devin o condiţie indispensabilă mai ales în contextul "noii evanghelizări", la care este chemată astăzi Biserica. Conciliul îndeamnă: "Este necesar ca toţi clericii, în primul rând preoţii lui Cristos şi toţi ceilalţi care, în calitate de diaconi sau de cateheţi, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se ataşeze de Scriptură prin lectură asiduă şi prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă cineva «un predicator zadarnic al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înăuntru» (AUGUSTIN, Serm. 179: PL 18,966)". ⁽¹⁴⁰⁾

Prima şi fundamentala formă de răspuns la cuvânt este rugăciunea, care fără îndoială, constituie o valoare şi o exigenţă primordială a formării spirituale. Ea trebuie să-i conducă pe candidaţii la preoţie la cunoaşterea şi experimentarea sensului autentic al rugăciunii creştine, acela de a fi o întâlnire vie şi personală cu Tatăl prin Fiul unic născut sub acţiunea Duhului, un dialog care devine participare la dialogul filial pe care-l are Isus cu Tatăl. Un aspect deloc secundar al misiunii preotului este cel de a fi "educator al rugăciunii". Dar numai dacă preotul a fost format şi continuă să se formeze la şcoala lui Isus care se roagă, va putea forma pe alţii la această şcoală. Aceasta cer oamenii de la preot: "Preotul este omul lui Dumnezeu, cel care-i aparţine lui Dumnezeu şi determină spre a gândi la Dumnezeu. Când Scrisoarea către Evrei vorbeşte despre Cristos, îl prezintă ca «un mare preot milostiv şi credincios în cele ce se referă la Dumnezeu...» (Evr 2,17). Creştinii speră să găsească în preot nu numai un om care-i primeşte, care-i ascultă cu plăcere şi dă dovadă faţă de ei de o simpatie sinceră, ci mai ales un om care-i ajută să-l vadă pe Dumnezeu, să urce spre el. De aceea preotul trebuie să fie format spre o intimitate profundă cu Dumnezeu. Cei care se pregătesc la preoţie trebuie să înţeleagă că întreaga valoare a preoţiei lor va depinde de dăruirea de ei înşişi pe care vor şti s-o facă faţă de Cristos şi, prin Cristos, faţă de Tatăl". ⁽¹⁴¹⁾

Într-un context de agitaţie şi de zgomot, aşa cum este cel din societatea noastră, o necesară pedagogie la rugăciune este educaţia la sensul uman profund şi la valoarea religioasă a tăcerii, acea atmosferă spirituală indispensabilă pentru a percepe prezenţa lui Dumnezeu şi a se lăsa cuceriţi de ea (cf. 1Reg 19,11 ş.u.).

48. Culmea rugăciunii creştine este Euharistia, care la rândul ei se plasează drept "culme şi izvor" pentru celelalte sacramente şi pentru liturgia orelor. Iar pentru formarea spirituală a fiecărui creştin, şi în special a fiecărui preot, este întru totul necesară educaţia liturgică în sensul deplin al unei inserări vitale în misterul pascal al lui Isus Cristos mort şi înviat, prezent şi operant în sacramentele Bisericii. Comuniunea cu Dumnezeu, punctul central al întregii vieţi spirituale, este darul şi rodul sacramentelor; şi, în acelaşi timp, este datoria şi responsabilitatea pe care sacramentele le încredinţează libertăţii credinciosului, ca să trăiască chiar această comuniune în hotărârile, alegerile, atitudinile şi acţiunile existenţei sale de fiecare zi. În acest sens, "harul" care face "nouă" viaţa creştină este harul lui Isus Cristos mort şi înviat, care continuă să-l reverse pe Duhul său Sfânt şi sfinţitor în sacramente; ca şi cum "legea cea nouă" care trebuie să călăuzească şi să conducă existenţa creştinului este scrisă de sacramente în "inima cea nouă". Şi este lege a dragostei faţă de Dumnezeu şi fraţi, ca răspuns şi prelungire a dragostei lui Dumnezeu faţă de om semnificată şi comunicată de sacramente. Putem înţelege imediat valoarea unei participări "depline, conştiente şi active" ⁽¹⁴²⁾ la celebrările sacramentale datorită darului şi datoriei acelei "iubiri pastorale" care constituie sufletul ministerului preoţesc.

Acest lucru este valabil mai ales pentru participarea la Euharistie, memorial al morţii ca jertfă a lui Cristos şi al învierii sale glorioase, "sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a dragostei", ⁽¹⁴³⁾ ospăţ pascal în care "ne hrănim cu Cristos, sufletul este copleşit de har, ne este dăruită garanţia slavei". ⁽¹⁴⁴⁾ Aşadar, preoţii, în calitate de slujitori ai celor sfinte, sunt, înainte de toate, slujitori ai jertfei sfintei Liturghii: ⁽¹⁴⁵⁾ rolul lor este de neînlocuit, pentru că fără preot nu poate exista jertfă euharistică.

Aceasta explică importanţa esenţială a Euharistiei pentru viaţa şi pentru slujirea preoţească şi, în consecinţă, în formarea spirituală a candidaţilor la preoţie. Cu mare simplitate şi pentru a fi foarte concret, repet: "De aceea se cuvine ca seminariştii să participe în fiecare zi la celebrarea euharistică, astfel încât, după aceea, să ia ca regulă a vieţii lor preoţeşti această celebrare zilnică. În plus ei vor fi educaţi să considere celebrarea euharistică drept momentul esenţial al zilei lor, la care vor participa activ, fără să se mulţumească vreodată numai cu o asistenţă habitudinară. În sfârşit, candidaţii la preoţie vor fi formaţi la dispoziţiile intime pe care le suscită Euharistia: recunoştinţa pentru binefacerile primite de sus, pentru că Euharistia este o aducere de mulţumire; atitudinea oblativă care-i determină să unească ofertei euharistice a lui Cristos propria ofertă personală; dragostea alimentată de un sacrament care este semn al unităţii şi împărtăşirii; dorinţa de contemplare şi de adoraţie în faţa lui Cristos prezent în mod real sub speciile euharistice". ⁽¹⁴⁶⁾

Necesară şi mai urgentă ca niciodată este invitaţia la redescoperirea, în cadrul formării spirituale, a frumuseţii şi bucuriei sacramentului pocăinţei. Într-o cultură care, prin repetare şi cele mai subtile forme de autojustificare, riscă în mod fatal să piardă "simţul păcatului" şi, în consecinţă, bucuria mângâietoare a cererii de iertare (cf. Ps 51,14) şi a întâlnirii cu Dumnezeu "cel bogat în milostivire" (Ef 2,4), este urgentă educarea viitorilor preoţi la virtutea pocăinţei, care este alimentată cu înţelepciune de Biserică prin celebrările sale şi prin timpurile anului liturgic şi care-şi află plinătatea în sacramentul reconcilierii. De aici izvorăsc sensul ascezei şi al disciplinei interioare, spiritul de sacrificiu şi de renunţare, acceptarea greutăţilor şi a crucii. Este vorba despre elemente ale vieţii spirituale, care deseori se vădesc a fi deosebit de grele pentru mulţi candidaţi la preoţie care au crescut în condiţii relativ comode şi de bunăstare şi au devenit mai puţin înclinaţi şi sensibili la aceste elemente, datorită exemplelor şi idealurilor vehiculate de mijloacele de comunicare socială, chiar în ţările în care condiţiile de viaţă sunt mai sărace şi în care situaţia tinerilor este mai grea. De aceea, dar mai ales pentru a realiza după exemplul lui Cristos, păstorul cel bun, "dăruirea radicală de sine" proprie preotului, părinţii sinodali au scris: "Este necesar să se insufle sensul crucii, care este în inima misterului pascal. Graţie acestei identificări cu Cristos răstignit, ca slujitor, lumea poate regăsi valoarea austerităţii, a durerii şi chiar a martiriului, în sânul culturii actuale impregnată de secularism, lăcomie şi hedonism". ⁽¹⁴⁷⁾

49. Formarea spirituală comportă şi căutarea lui Cristos în oameni.

De fapt, viaţa spirituală este într-adevăr viaţă interioară, viaţă de intimitate cu Dumnezeu, viaţă de rugăciune şi de contemplaţie. Dar tocmai întâlnirea cu Dumnezeu şi cu iubirea sa de Tată al tuturor, impune exigenţa inevitabilă a întâlnirii cu aproapele, a dăruirii de sine pentru alţii, în slujirea umilă şi dezinteresată pe care Isus a propus-o tuturor ca program de viaţă prin spălarea picioarelor apostolilor: "Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,15).

Formarea la dăruirea generoasă şi gratuită de sine, favorizată şi de forma comunitară acceptată în mod obişnuit în pregătirea pentru preoţie, reprezintă o condiţie indispensabilă pentru cel care este chemat să devină epifania şi transparenţa bunului păstor care-şi dă viaţa (cf. In 10,11.15). Sub acest aspect, formarea spirituală posedă şi trebuie să dezvolte dimensiunea ei intrinsecă, pastorală sau caritativă, şi se poate util folosi şi de o justă, adică puternică şi gingaşă devoţiune către Inima lui Isus, aşa cum au subliniat părinţii sinodali: "Formarea viitorilor preoţi în spiritualitatea faţă de Inima Domnului implică ducerea unei vieţi care corespunde iubirii şi afecţiunii lui Cristos, preot şi bun păstor: iubirii sale faţă de Tatăl în Duhul Sfânt, iubirii sale faţă de oameni până la jertfirea vieţii sale". ⁽¹⁴⁸⁾

Aşadar, preotul este omul iubirii, şi este chemat să-i educe pe alţii la imitarea lui Cristos şi la porunca cea nouă a iubirii fraterne (cf. In 15,12). Dar aceasta recere ca el însuşi să se lase permanent educat de Duhul Sfânt la iubirea lui Cristos. În acest sens, pregătirea la preoţie nu poate să nu implice o formare serioasă la dragoste, în special la iubirea preferenţială faţă de "cei săraci" în care credinţa descoperă prezenţa lui Isus (cf. Mt 25,40) şi la iubirea milostivă faţă de cei păcătoşi.

În perspectiva dragostei, care constă în dăruirea de sine prin iubire, îşi află locul său în formarea spirituală a viitorului preot educarea la ascultare, la celibat, şi la sărăcie. ⁽¹⁴⁹⁾ În acest sens, avem invitaţia Conciliului: "Seminariştii să înţeleagă foarte limpede că nu sunt meniţi să stăpânească şi să primească cinstire, ci sunt destinaţi total slujirii lui Dumnezeu şi misiunii pastorale. Cu deosebită grijă să fie educaţi la ascultarea preoţească, la viaţa de sărăcie şi la spiritul de abnegaţie, aşa încât să se obişnuiască să renunţe fără ezitare la cele care sunt îngăduite dar nu sunt de folos şi să se conformeze lui Cristos cel răstignit". ⁽¹⁵⁰⁾

50. Formarea spirituală a celui care este chemat să trăiască celibatul, trebuie să acorde o atenţie deosebită pentru pregătirea viitorului preot în vederea cunoaşterii, stimării, iubirii şi trăirii celibatului în adevărata sa natură şi în adevăratele sale finalităţi, deci în motivaţiile sale evanghelice, spirituale şi pastorale. Premisa şi conţinutul acestei pregătiri este virtutea castităţii, care înnobilează toate relaţiile umane şi care conduce "la experimentarea şi manifestarea... unei iubiri sincere, umane, fraterne, pastorale şi capabilă de jertfe faţă de toţi şi faţă de fiecare în parte, după exemplul lui Cristos". ⁽¹⁵¹⁾

Celibatul preoţilor conferă castităţii anumite caracteristici, graţie cărora ei "renunţând, pentru împărăţia cerurilor, la viaţa de căsătorie (cf. Mt 19,12), se ataşează de Dumnezeu cu o iubire neîmpărţită, profund conformă noului legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20,36) şi primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârşite prin care, în slujirea preoţească, se pot face tuturor toate". ⁽¹⁵²⁾ În acest sens, celibatul preoţesc nu trebuie considerat ca o simplă normă juridică, nici ca o condiţie cu totul exterioară pentru a fi admişi la hirotonire, dar ca o valoare profund legată de hirotonirea sfântă, care face asemenea lui Isus Cristos, păstorul cel bun şi mirele Bisericii, şi deci ca alegerea unei iubiri mai mari şi neîmpărţite faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa în disponibilitatea deplină şi bucuroasă a inimii pentru slujirea pastorală. Celibatul trebuie considerat ca un har special, ca un dar: "nu toţi înţeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le-a fost dat" (Mt 19,11). Un har care desigur nu dispensează, dar cere cu o tărie deosebită răspunsul conştient şi liber din partea celui care îl primeşte. Această carismă a Duhului cuprinde şi harul ca acela care o primeşte să rămână fidel pentru toată viaţa şi să îndeplinească cu generozitate şi cu bucurie obligaţii care sunt legate de aceasta. În formarea la celibatul preoţesc va trebui să fie asigurată conştiinţa acestui "dar preţios al lui Dumnezeu", ⁽¹⁵³⁾ care va conduce la rugăciune şi la veghere pentru ca darul să fie păzit de tot ceea ce îl poate ameninţa. Trăindu-şi celibatul, preotul îşi va putea îndeplini mai bine misiunea sa în poporul lui Dumnezeu. În special, în timp ce va da mărturie despre valoarea evanghelică a fecioriei, îi va putea sprijini pe soţii creştini să-şi trăiască pe deplin "marele sacrament" al iubirii lui Cristos mirele faţă de Biserica mireasa lui, iar fidelitatea sa în celibat va fi de ajutor pentru fidelitatea soţilor. ⁽¹⁵⁴⁾

Importanţa şi delicateţea pregătirii la celibatul preoţesc, mai ales în situaţiile sociale şi culturale actuale, i-au condus pe părinţii sinodali la o serie de cereri, a căror valoare permanentă este de altfel confirmată de înţelepciunea Bisericii mamă. Ei le repropun cu autoritate, drept criterii de urmat pentru formarea la castitate în celibat: "Episcopii împreună cu rectorii şi directorii spirituali ai seminariilor să stabilească principii, să ofere criterii şi să dea ajutoare pentru discernământul în această materie. De o maximă importanţă pentru formarea la castitate în celibat, sunt grija episcopului şi viaţa fraternă între preoţi. În seminar, în timpul perioadei de formare, celibatul trebuie să fie prezentat cu claritate, fără nici o ambiguitate şi în mod pozitiv: seminaristul trebuie să aibă un grad suficient de maturitate psihică şi sexuală, ca şi o viaţă asiduă şi autentică de rugăciune, şi trebuie să se pună sub îndrumarea unui părinte spiritual. Directorul spiritual trebuie să-l ajute pe seminarist să ajungă la o decizie matură şi liberă, care să fie fundamentată pe respectul prieteniei preoţeşti şi al autodisciplinei, ca şi pe acceptarea singurătăţii şi într-o corectă stare personală fizică şi psihologică. Pentru aceasta, seminariştii vor cunoaşte bine doctrina Conciliului Vatican II, enciclica Sacerdotalis caelibatus şi instrucţia pentru formarea la celibatul preoţesc publicată de Congregaţia pentru Educaţia Catolică în anul 1974. Pentru ca seminaristul să poată îmbrăţişa printr-o hotărâre liberă celibatul preoţesc pentru împărăţia cerurilor, este necesar să cunoască natura creştină şi cu adevărat umană ca şi scopul sexualităţii în căsătorie şi în celibat. De asemenea, este necesară instruirea şi educarea credincioşilor laici referitor la motivaţiile evanghelice, spirituale şi pastorale proprii celibatului preoţesc, astfel încât să-i ajute pe preoţi cu prietenia, înţelegerea şi colaborarea lor". ⁽¹⁵⁵⁾

Formarea intelectuală: înţelegerea credinţei

51. Deşi are un specific al său, formarea intelectuală este legată profund de formarea umană şi cea spirituală până într-acolo încât îi constituie o dimensiune necesară: de fapt, ea se prezintă ca o exigenţă de neînlocuit a inteligenţei prin care omul "participă la lumina inteligenţei divine" ⁽¹⁵⁶⁾ şi caută să obţină o înţelepciune care, la rândul ei, se deschide şi conduce la cunoaşterea şi la adeziunea faţă de Dumnezeu.

Formarea intelectuală a candidaţilor la preoţie îşi află justificarea ei specifică în însăşi natura ministerului sacerdotal şi-şi dovedeşte urgenţa actuală în faţa sfidării "noii evanghelizări" la care Domnul cheamă Biserica în pragul celui de-al treilea mileniu. "Dacă deja fiecare creştin - scriu părinţii sinodali - trebuie să fie pregătit să-şi apere credinţa şi să răspundă despre speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15), cu mult mai mult candidaţii la preoţie şi preoţii trebuie să aibă o grijă deosebită faţă de valoarea formării intelectuale în educaţia şi în activitatea pastorală, din moment ce pentru mântuirea fraţilor şi surorilor trebuie să caute o mai profundă cunoaştere a misterelor divine". ⁽¹⁵⁷⁾ Apoi, situaţia actuală, puternic marcată de indiferenţa religioasă şi în acelaşi timp de o neîncredere larg răspândită privind capacitatea reală a raţiunii de a ajunge la adevărul obiectiv şi universal, şi de probleme şi întrebări noi provocate de descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, cere imperativ un nivel excelent de formare intelectuală, care să le permită preoţilor să vestească, într-un asemenea context, neschimbătoarea Evanghelie a lui Cristos şi să o facă credibilă în faţa exigenţelor legitime ale raţiunii umane. În plus, actualul fenomen al pluralismului mai accentuat ca niciodată, nu numai în cadrul societăţii umane, dar chiar al comunităţii ecleziale, recere o atitudine specială pentru discernământul critic: este un motiv în plus care demonstrează necesitatea unei formări intelectuale mai serioasă ca niciodată.

Această motivaţie "pastorală" a formării intelectuale reconfirmă ceea ce s-a spus deja despre unitatea procesului educativ în diferitele sale dimensiuni. De fapt, obligaţia studiului, care ocupă o parte considerabilă din viaţa celui care se pregăteşte la preoţie, nu este o componentă exterioară şi secundară a creşterii sale umane, creştine, spirituale şi vocaţionale: în realitate, prin studiul, în special al teologiei, viitorul preot aderă la cuvântul lui Dumnezeu, creşte în viaţa lui spirituală şi se predispune pentru îndeplinirea slujirii sale pastorale. Acesta este multiplul şi unitarul scop al studiului teologic indicat de Conciliu ⁽¹⁵⁸⁾ şi repropus de documentul sinodal Instrumentum laboris: "Pentru a putea fi eficientă din punct de vedere pastoral, formarea intelectuală trebuie integrată într-un itinerar spiritual marcat de experimentarea personală a lui Dumnezeu, astfel încât să depăşească o ştiinţă pur intelectuală şi să ajungă la acea înţelegere a inimii care ştie mai întâi «să vadă» şi este apoi în măsură să comunice fraţilor misterul lui Dumnezeu". ⁽¹⁵⁹⁾

52. Un moment esenţial în formarea intelectuală este studierea filozofiei, care conduce spre o înţelegere şi interpretare mai profundă a persoanei, a libertăţii sale, a relaţiilor sale cu lumea şi cu Dumnezeu. Ea se dovedeşte a fi de mare urgenţă, nu numai datorită legăturii care există între argumentele filozofice şi misterele mântuirii studiate de teologie în lumina superioară a credinţei, ⁽¹⁶⁰⁾ dar şi datorită unei situaţii culturale, răspândită mai mult ca oricând, care exaltă subiectivismul drept criteriu şi măsură a adevărului: numai o filozofie sănătoasă poate ajuta candidaţii la preoţie să-şi dezvolte o conştiinţă matură privind raportul constitutiv care există între spiritul uman şi adevăr, acel adevăr care ni se revelează pe deplin în Isus Cristos. De asemenea, nu trebuie subevaluată importanţa filozofiei în garantarea acelei "certitudini a adevărului" care, numai ea, poate sta la baza dăruirii personale totale lui Isus şi Bisericii. Nu este greu de înţeles cum anumite chestiuni foarte concrete, cum ar fi identitatea preotului şi angajarea sa apostolică şi misionară, sunt profund legate de problema, deloc abstractă, a adevărului: dacă nu suntem siguri de adevăr, oare cum ne putem risca viaţa întreagă şi să avem puterea de a interpela în mod serios viaţa celorlalţi?

Filozofia îl ajută mult pe candidat să-şi îmbogăţească formarea intelectuală prin "cultul faţă de adevăr", adică printr-un fel de veneraţie iubitoare faţă de adevăr, care conduce la recunoaşterea că adevărul însuşi nu este creat şi măsurat de om, ci îi este dăruit omului de către Adevărul suprem, Dumnezeu; că raţiunea umană poate, chiar dacă cu limite şi uneori cu greu, să ajungă la adevărul obiectiv şi universal, chiar acela care îl priveşte pe Dumnezeu şi sensul radical al existenţei; că chiar credinţa nu poate face abstracţie de raţiune şi de efortul de "a gândi" conţinutul său, aşa cum mărturisea marele geniu Augustin: "Am dorit să văd cu intelectul ceea ce am crezut, şi am discutat şi ostenit mult". ⁽¹⁶¹⁾

Pentru o înţelegere mai profundă a omului şi a fenomenelor şi liniilor evolutive ale societăţii, în vederea exercitării cât mai "întrupate" a slujirii pastorale, de un real folos pot fi aşa-numitele "ştiinţe umane", cum ar fi sociologia, psihologia, pedagogia, ştiinţa economiei şi politicii, ştiinţa comunicării sociale. Fie şi numai în cadrul strict al ştiinţelor pozitive sau descriptive, acestea îl ajută pe viitorul preot să prelungească "contemporaneitatea" trăită de Cristos. "Cristos, spunea Paul al VI-lea, s-a făcut contemporan cu anumiţi oameni şi a vorbit în limbajul lor. Fidelitatea faţă de el cere continuarea acestei contemporaneităţi". ⁽¹⁶²⁾

53. Formarea intelectuală a viitorului preot se bazează şi se construieşte mai ales pe studiul doctrinei sacre, a teologiei. Valoarea şi autenticitatea formării teologice depind de respectarea cu stricteţe a naturii proprii a teologiei, pe care părinţii sinodali au rezumat-o astfel: "Adevărata teologie provine din credinţă şi tinde să conducă la credinţă". ⁽¹⁶³⁾ Aceasta este concepţia pe care Biserica Catolică, şi în special magisteriul său, au propus-o permanent. Aceasta este linia urmată de marii teologi, care au îmbogăţit gândirea Bisericii Catolice de-a lungul secolelor. Sfântul Toma este cum nu se poate mai explicit, atunci când afirmă că credinţa este ca habitus-ul teologiei, adică principiul său operativ permanent, ⁽¹⁶⁴⁾ şi că întreaga teologie este menită să alimenteze credinţa. ⁽¹⁶⁵⁾

Aşadar, înainte de toate, teologul este un credincios, un om de credinţă. Dar este un credincios care se întreabă despre propria credinţă (fides quaerens intellectum), care se întrebă pentru a ajunge la o înţelegere mai profundă a credinţei înseşi. Cele două aspecte, credinţa şi reflecţia matură, sunt profund legate între ele, întrepătrunse: tocmai intima lor coordonare şi întrepătrundere decide adevărata natură a teologiei şi, prin urmare, conţinutul, modalităţile şi spiritul după care doctrina sacră trebuie elaborată şi studiată.

Apoi, întrucât credinţa, punct de pornire şi de sosire a teologiei, realizează un raport personal al credinciosului cu Isus Cristos în Biserică, şi teologia posedă conotaţii intrinsece cristologice şi ecleziale, pe care candidatul la preoţie trebuie să şi le asume în mod conştient, nu numai datorită implicaţiilor care privesc viaţa lui personală, dar şi pentru cele care privesc slujirea sa pastorală. Dacă există primirea cuvântului lui Dumnezeu, credinţa se încheie printr-un "da" radical spus de credincios lui Isus Cristos, cuvântul plenar şi definitiv al lui Dumnezeu adresat lumii (cf. Evr 1,1 ş.u.). În consecinţă, reflecţia teologică îşi află centrul în adeziunea la Isus Cristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu: însăşi reflecţia matură trebuie să fie considerată ca o participare la "gândirea" lui Cristos (cf. 1Cor 2,16) în forma umană a unei ştiinţe (scientia fidei). În acelaşi timp, credinţa îl inserează pe credincios în Biserică şi-l face părtaş la viaţa Bisericii, ca şi comunitate de credinţă. În consecinţă, teologia posedă o dimensiune eclezială, pentru că este o reflecţie matură despre credinţa Bisericii şi este făcută de către un teolog care este membru al Bisericii. ⁽¹⁶⁶⁾

Aceste perspective cristologice şi ecleziale, care sunt connaturale teologiei, contribuie la dezvoltarea în candidaţii la preoţie, împreună cu rigoarea ştiinţifică, a unei mari şi vii iubiri faţă de Isus Cristos şi faţă de Biserica sa: această iubire, în timp ce alimentează viaţa lor spirituală, îi orientează spre împlinirea cu generozitate a slujirii lor. În definitiv, tocmai aceasta era intenţia Conciliului Vatican II care cerea revizuirea studiilor ecleziastice structurând mai bine diferitele discipline teologice şi filozofice şi îndreptându-le "spre o corelare armonioasă a lor în vederea unei deschideri progresive a minţilor seminariştilor către misterul lui Cristos care străbate toată istoria neamului omenesc, acţionează necontenit asupra Bisericii şi lucrează în primul rând prin slujirea preoţească". ⁽¹⁶⁷⁾

Formarea intelectuală teologică şi viaţa spirituală, în special viaţa de rugăciune, se întâlnesc şi se întăresc reciproc, fără a lua ceva din seriozitatea cercetării sau din savoarea spirituală a rugăciunii. Sfântul Bonaventura ne atenţionează: "Nimeni să nu creadă că îi este suficientă lectura fără ungere, speculaţia fără evlavie, cercetarea fără admiraţie, observarea fără exaltare, activitatea fără pietate, ştiinţa fără dragoste, inteligenţa fără umilinţă, studiul fără harul divin, cercetarea fără înţelepciunea inspiraţiei divine". ⁽¹⁶⁸⁾

54. Formarea teologică este o lucrare foarte complexă şi angajantă. Ea trebuie să-l conducă pe candidatul la preoţie la posesia unei viziuni a adevărurilor revelate de Dumnezeu în Isus Cristos şi a experienţei de credinţă a Bisericii care să fie completă şi unitară: de aici, dubla exigenţă de a cunoaşte "toate" adevărurile creştine, fără a face alegeri arbitrare, şi de a le cunoaşte în mod organic. Aceasta recere ca seminaristul să fie ajutat să facă o sinteză care să fie rodul aportului diferitelor discipline teologice, al căror caracter specific dobândeşte valoare autentică numai prin profunda lor coordonare.

În reflecţia ei matură asupra credinţei, teologia se mişcă în două direcţii. Prima este cea a studierii cuvântului lui Dumnezeu: cuvântul scris în Cartea sfântă, celebrat şi trăit în tradiţia vie a Bisericii, interpretat cu autoritate de magisteriul Bisericii. De aici se impune studierea Sfintei Scripturi, "care trebuie să fie sufletul întregii teologii", ⁽¹⁶⁹⁾ a sfinţilor părinţi ai Bisericii şi a liturgiei, ca şi a istoriei Bisericii şi a declaraţiilor magisteriului. Cea de-a doua direcţie este cea a omului, interlocutorul lui Dumnezeu: omul chemat să "creadă", să "trăiască", să "comunice" altora credinţa şi etosul creştin. De aici se impune studierea dogmaticii, a teologiei morale, a teologiei spirituale, a dreptului canonic şi a teologiei pastorale.

Referirea la omul credincios conduce teologia spre a avea o atenţie specială, pe de o parte, la cerinţa fundamentală şi permanentă a raportului credinţă-raţiune, iar pe de altă parte, la unele exigenţe mai legate de situaţia socială şi culturală de astăzi. Referitor la primul punct de vedere, avem studiul teologiei fundamentale, care are ca obiect faptul revelaţiei creştine şi transmiterea ei în Biserică. Referitor la cel de-al doilea punct de vedere, se impun acele discipline care au cunoscut şi cunosc o dezvoltare mai intensă ca răspunsuri la problemele foarte simţite astăzi. Aşa avem studiul doctrinei sociale a Bisericii, care "aparţine... domeniului teologiei şi, în special, teologiei morale" ⁽¹⁷⁰⁾ şi care trebuie enumerat printre "componentele esenţiale" ale "noii evanghelizări", pentru care are valoarea de instrument. ⁽¹⁷¹⁾ Tot aşa şi studiul misiunii, al ecumenismului, al iudaismului, al islamismului şi al altor religii necreştine.

55. Formarea teologică actuală trebuie să acorde atenţie şi unor probleme care crează de multe ori dificultăţi, tensiuni, confuzii în cadrul vieţii Bisericii. Ne gândim la raportul dintre declaraţiile magisteriului şi discuţiile teologice, un raport care nu totdeauna se prezintă aşa cum ar trebui să fie, adică sub semnul colaborării. Desigur "magisteriul viu al Bisericii şi teologia, deşi au daruri şi funcţii diferite, în definitiv au acelaşi scop: păstrarea poporului lui Dumnezeu în adevărul care eliberează şi în felul acesta să facă din el "lumina neamurilor". Această slujire faţă de comunitatea eclezială pune în relaţie reciprocă pe teolog cu magisteriul. Magisteriul învaţă în mod autentic doctrina apostolilor şi, beneficiind de munca teologică, respinge obiecţiile şi deformările credinţei, propunând în plus, cu autoritatea primită de la Isus Cristos, noi aprofundări, explicitări şi aplicări ale doctrinei revelate. În schimb, teologia dobândeşte, prin reflecţie, o înţelegere tot mai profundă a cuvântului lui Dumnezeu, conţinut în Scriptură şi transmis cu fidelitate de tradiţia vie a Bisericii sub călăuza magisteriului, caută să clarifice învăţătura revelaţiei în faţa cerinţei raţiunii, şi în sfârşit îi dă o formă organică şi sistematică". ⁽¹⁷²⁾ Însă atunci când, dintr-o serie întreagă de motive, această colaborare lipseşte, trebuie să nu ne pretăm la echivocuri şi la confuzii, ştiind să distingem cu grijă "doctrina comună a Bisericii de opiniile teologilor şi de tendinţele care trec rapid (aşa numitele "mode")". ⁽¹⁷³⁾ Nu există un magisteriu "paralel", pentru că singurul magisteriu este cel al lui Petru şi al apostolilor, al papei şi al episcopilor. ⁽¹⁷⁴⁾

O altă problemă care se întâlneşte mai ales acolo unde studiile seminariale sunt încredinţate instituţiilor academice, priveşte raportul dintre rigoarea ştiinţifică a teologiei şi destinaţia ei pastorală, şi deci natura pastorală a teologiei. În realitate, este vorba despre cele două caracteristici ale teologiei şi ale învăţăturii sale care nu numai că nu se opun între ele, dar contribuie, deşi sub aspecte diferite, la o înţelegere mai completă a credinţei. În realitate, caracterul pastoral al teologiei nu înseamnă o teologie mai puţin doctrinală sau de-a dreptul lipsită de caracterul său ştiinţific; dimpotrivă, înseamnă că ea îi obişnuieşte pe viitorii preoţi să vestească mesajul evanghelic prin modalităţile culturale ale timpului lor şi să propună acţiunea pastorală într-o viziune teologică autentică. Şi în felul acesta, pe de o parte, un studiu plin de respect faţă de caracterul riguros ştiinţific al fiecărei discipline teologice va contribui la formarea mai completă şi mai profundă a păstorului de suflete ca învăţător al credinţei; iar pe de altă parte, sensibilitatea adecvată faţă de destinaţia pastorală va face ca studiul serios şi ştiinţific al teologiei să devină cu adevărat formator pentru viitorii preoţi.

O altă problemă o constituie exigenţa, astăzi foarte resimţită, a evanghelizării culturilor şi a înculturării mesajului credinţei. Aceasta este o problemă eminamente pastorală, care trebuie introdusă cu mai mare amploare şi sensibilitate în formarea candidaţilor la preoţie: "În circumstanţele actuale în care, în diferite regiuni ale lumii, religia creştină este considerată ca fiind ceva străin culturilor atât vechi cât şi moderne, este de mare importanţă ca în întreaga formare intelectuală şi umană, dimensiunea înculturării să fie considerată ca necesară şi esenţială". ⁽¹⁷⁵⁾ Dar aceasta presupune o teologie autentică, inspirată din principiile catolice referitoare la înculturare. Aceste principii sunt legate de misterul întrupării cuvântului lui Dumnezeu şi de antropologia creştină şi clarifică sensul autentic al înculturării: aceasta, în faţa celor mai diferite şi uneori opuse culturi, prezente în diferitele părţi ale lumii, vrea să fie o ascultare faţă de porunca lui Cristos de a predica evanghelia la toate popoarele până la marginile pământului. O asemenea ascultare nu înseamnă nici sincretism şi nici simplă adaptare a vestirii evanghelice, dar că Evanghelia pătrunde în mod vital în culturi, se întrupează în ele, depăşind elementele culturale din ele incompatibile cu credinţa şi cu viaţa creştină şi înălţându-le valorile până la misterul mântuirii care provine din Cristos. ⁽¹⁷⁶⁾ Problema înculturării poate avea un interes deosebit atunci când candidaţii la preoţie provin ei înşişi din mediul vechilor culturi: în acest caz, ei vor avea nevoie de itinerare de formare adecvate, atât pentru a depăşi pericolul de a fi mai puţin exigenţi şi de a realiza o educaţie mai slabă faţă de valorile umane, creştine şi preoţeşti, cât şi pentru a pune în valoare elementele bune şi autentice ale culturilor şi tradiţiilor lor. ⁽¹⁷⁷⁾

56. Urmând învăţătura şi orientările Conciliului Vatican II şi indicaţiile practice ale documentului Ratio fundamentalis insititutionis sacerdotalis, a fost înfăptuită în Biserică o vastă aducere la zi a învăţăturii disciplinelor filozofice şi mai ales teologice din seminarii. Deşi are nevoie în unele cazuri de ulterioare retuşuri şi dezvoltări, această aducere la zi a contribuit în ansamblul său la îmbunătăţirea tot mai mult a educaţiei în cadrul formării intelectuale. În această privinţă "părinţii sinodali au afirmat din nou, deseori şi clar, necesitatea, ba chiar urgenţa aplicării, în seminarii şi în casele de formare, a planului fundamental de studii, atât universal, cât şi cel al fiecărei naţiuni sau conferinţe episcopale". ⁽¹⁷⁸⁾

Este necesară combaterea cu hotărâre a tendinţei de a reduce seriozitatea şi angajarea cât priveşte studiile, tendinţă care se manifestă în unele sectoare ecleziale, drept consecinţă şi a unei pregătiri de bază insuficientă şi deficitară a seminariştilor care încep ciclul filozofic şi teologic. Însăşi situaţia contemporană cere tot mai mult profesori care să fie într-adevăr la înălţimea complexităţii timpurilor şi să fie în măsură să abordeze, cu competenţă şi cu claritate şi profunzime în argumentare, întrebările semnificative ale oamenilor de astăzi, cărora doar evanghelia lui Isus Cristos le dă răspunsul deplin şi definitiv.

Formarea pastorală: împărtăşire din dragostea lui Isus Cristos, păstorul cel bun

57. Întreaga formare a candidaţilor la preoţie este destinată să-i predispună într-un mod mai deosebit la împărtăşirea din dragostea lui Cristos, păstorul cel bun. De aceea, această formare, în diferitele sale aspecte, trebuie să aibă un caracter esenţialmente pastoral. Aceasta o afirma clar decretul conciliar Optatam totius în ceea ce priveşte seminariile mari: "În ele educarea seminariştilor trebuie să tindă spre formarea unor adevăraţi păstori sufleteşti, după modelul Domnului nostru Isus Cristos, învăţător, preot şi păstor. De aceea seminariştii să fie pregătiţi pentru slujirea cuvântului: pentru a înţelege tot mai adânc cuvântul revelat al lui Dumnezeu, a-l asimila prin meditaţie şi a-l exprima prin cuvânt şi viaţă; pentru slujirea cultului şi a sfinţirii: ca, rugându-se şi celebrând acţiunile liturgice, să înfăptuiască lucrarea mântuirii prin jertfa euharistică şi prin sacramente; pentru slujirea de păstori: să ştie să-l facă prezent oamenilor pe Cristos care «nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji şi a-şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi» (Mc 10,45; cf. In 13,12-17) şi, făcându-se slujitori ai tuturor, să-i câştige pe cât mai mulţi (cf. 1Cor 9,19)". ⁽¹⁷⁹⁾

Textul conciliar insistă asupra coordonării profunde care există între diferitele aspecte ale formării umane, spirituale, intelectuale şi, în acelaşi timp asupra scopului lor specific pastoral. În acest sens scopul pastoral asigură formării umane, spirituale şi intelectuale un conţinut determinat şi caracteristici precise, unificând şi specificând în acelaşi timp întreaga formare a viitorilor preoţi.

Ca oricare altă formare, şi formarea pastorală se realizează prin reflecţie matură şi aplicaţie practică, şi-şi fixează adânc rădăcinile într-un spirit, care este centrul a toate şi forţa impulsului şi a dezvoltării.

De aceea este necesară studierea unei adevărate discipline teologice: teologia pastorală sau practică, aceasta fiind o reflecţie ştiinţifică asupra Bisericii în edificarea ei zilnică prin puterea Duhului, în timpul istoriei; deci despre Biserică, "sacrament universal al mântuirii", ⁽¹⁸⁰⁾ semn şi instrument viu al mântuirii lui Isus Cristos prin cuvânt, prin sacramente şi prin slujirea dragostei. Pastoraţia nu este doar o artă, nici un complex de exortaţii, experienţe şi metode; ea are o demnitate teologică deplină a sa, pentru că primeşte de la credinţă principiile şi criteriile acţiunii pastorale a Bisericii în istorie, a unei Biserici care "naşte" în fiecare zi Biserica însăşi, după fericita expresie a sfântului Beda Venerabilul: "Nam et Ecclesia quotidie gignit Ecclesiam". ⁽¹⁸¹⁾ Printre aceste principii şi criterii se află acela, deosebit de important al discernământului evanghelic al situaţiei socio-culturale şi ecleziale în care se desfăşoară acţiunea pastorală.

Studiul teologiei pastorale trebuie să lumineze aplicarea practică prin prestarea unor servicii pastorale pe care candidaţii la preoţie trebuie să le îndeplinească, progresiv şi totdeauna în armonie cu celelalte exigenţe ale formării: este vorba despre "experienţe" pastorale, care pot constitui un adevărat "noviciat pastoral", care va putea dura un anumit timp şi va trebui să fie verificat în mod metodic.

Dar studiul şi activitatea pastorală retrimit la un izvor interior, pe care formarea se va îngriji să-l păstreze şi să-l pună în valoare: este comuniunea tot mai profundă cu iubirea pastorală a lui Isus, care, aşa cum a constituit originea şi puterea acţiunii sale mântuitoare, tot aşa, graţie revărsării Duhului Sfânt în sacramentul Preoţiei, trebuie să constituie principiul şi puterea slujirii preotului. Este vorba despre o formare destinată nu numai asigurării unei competenţe pastorale ştiinţifice şi a unei abilităţi practice, dar mai ales garantării creşterii unui mod de a fi în comuniune cu aceleaşi sentimente şi comportamente ale lui Cristos, păstorul cel bun: "Să aveţi în voi aceleaşi simţăminte care au fost în Cristos Isus" (Fil 2,5).

58. Astfel înţeleasă, formarea pastorală nu se poate reduce desigur la o simplă ucenicie, îndreptată spre familiarizarea cu o anumită tehnică pastorală. Planul educativ al seminarului îşi propune o adevărată iniţiere la sensibilitatea de păstor, la asumarea conştientă şi matură a responsabilităţilor sale, la obişnuinţa interioară a evaluării problemelor şi stabilirii priorităţilor şi mijloacelor de soluţionare, totdeauna în baza unor motivaţii clare de credinţă şi conform exigenţelor teologice ale pastoraţiei înseşi.

Prin experimentarea iniţială şi progresivă în slujire, viitorii preoţi vor putea fi inseraţi în tradiţia pastorală vie a Bisericii lor locale, vor învăţa să-şi deschidă orizontul minţii şi inimii lor la dimensiunea misionară a vieţii ecleziale, se vor exersa în câteva prime forme de colaborare între ei şi cu preoţii, alături de care vor fi trimişi. Acestora din urmă le revine, în colaborare cu propunerea seminarului, o responsabilitate educativă pastorală de mare importanţă.

În alegerea locurilor şi slujirilor adaptate exerciţiului pastoral va trebui să se acorde o atenţie deosebită parohiei, ⁽¹⁸²⁾ celula vitală a experienţelor pastorale sectoriale şi specializate, în care ei se vor afla în faţa problemelor particulare ale viitoarei lor misiuni. Părinţii sinodali au oferit o serie întreagă de exemple concrete, cum ar fi vizitarea bolnavilor; grija faţă de emigranţi, exilaţi şi nomazi; zelul carităţii care se traduce în diferite opere sociale. În special, ei scriu: "Este necesar ca preotul să fie martorul dragostei lui Cristos însuşi care a trecut făcând bine (Fap 10,38); preotul trebuie să fie, de asemenea, şi semnul vizibil al grijii Bisericii care este mamă şi învăţătoare. Şi întrucât omul este lovit astăzi de multe nenorociri, mai ales omul care este strivit de o sărăcie inumană, de violenţă oarbă şi de puterea nedreaptă, este necesar ca omul lui Dumnezeu bine pregătit pentru orice faptă bună (cf. 2Tim 3,17) să revendice drepturile şi demnitatea omului. Însă trebuie să se ferească de a adera la ideologii false şi de a uita, în timp ce intenţionează să-i promoveze perfecţiunea, că lumea este răscumpărată numai de crucea lui Cristos". ⁽¹⁸³⁾

Ansamblul acestora şi al altor activităţi pastorale îl educă pe viitorul preot să trăiască propria misiune de autoritate în comunitate ca pe o "slujire", abţinându-se de la orice atitudine de superioritate sau de exercitare a unei puteri, care nu este întotdeauna justificată numai de iubirea pastorală.

Pentru o formare corespunzătoare este necesar ca diferitele experienţe ale candidaţilor la preoţie să îmbrace un evident caracter ministerial, rămânând intim unite cu toate exigenţele care sunt proprii pregătirii la preoţie şi (desigur, nu în dauna studiului) cu referinţă la slujirile vestirii cuvântului, cultului şi conducerii. Aceste slujiri pot deveni expresia concretă a ministerelor lectoratului, acolitatului şi diaconatului.

59. Întrucât acţiunea pastorală este menită să animeze Biserica, ea fiind esenţialmente "mister", "comuniune", "misiune", formarea pastorală va trebui să cunoască şi să trăiască aceste dimensiuni ecleziale în exercitarea slujirii.

Fundamentală se dovedeşte a fi conştiinţa că Biserica este "mister", lucrare divină, rod al Duhului lui Cristos, semn eficace al harului, prezenţă a Trinităţii în comunitatea creştină: o astfel de conştiinţă, departe de a atenua sensul responsabilităţii personale a păstorului, îl va convinge că creşterea Bisericii este lucrarea gratuită a Duhului şi că slujirea sa - încredinţată de acelaşi har divin liberei responsabilităţi umane - este slujirea slujitorului nefolositor din evanghelie (cf. Lc 17,10).

Apoi conştiinţa Bisericii ca şi "comuniune" va pregăti candidatul la preoţie să practice o pastoraţie comunitară, într-o colaborare cordială cu diferiţii membri ai Bisericii: preoţi şi episcop, preoţi diecezani şi călugări, preoţi şi laici. Dar o asemenea colaborare presupune cunoaşterea şi respectarea diferitelor daruri şi carisme, a diferitelor vocaţii şi responsabilităţi pe care Duhul le oferă şi le încredinţează membrilor trupului lui Cristos; cere un simţ viu şi exact al identităţii proprii şi a altora în Biserică; cere încredere reciprocă, răbdare, blândeţe, capacitate de înţelegere şi de aşteptare; dar mai ales îşi are rădăcinile într-o iubire faţă de Biserică mai mare decât iubirea faţă de sine şi faţă de asociaţiile de care aparţin. De o importanţă deosebită este pregătirea viitorilor preoţi la colaborarea cu laicii. "Să-i asculte - spune Conciliul - cu bucurie pe laici ţinând seama frăţeşte de dorinţele lor şi apreciindu-le experienţa şi competenţa în diversele domenii ale activităţii umane, pentru a putea recunoaşte împreună cu ei semnele timpurilor". ⁽¹⁸⁴⁾ La fel, şi recentul sinod a insistat asupra grijii pastorale faţă de laici: "Trebuie ca seminaristul să devină capabil să propună şi să-i iniţieze pe credincioşii laici, mai ales pe tineri la diferitele lor vocaţii (căsătorie, servicii sociale, apostolat, slujiri şi responsabilităţi de ordin pastoral, viaţă consacrată, viaţă politică şi socială, cercetare ştiinţifică, învăţământ). Mai ales este necesar să-i înveţe şi să-i susţină pe laici şi vocaţia lor de a pătrunde şi transforma lumea cu lumina Evangheliei, recunoscându-le şi respectându-le misiunea lor". ⁽¹⁸⁵⁾

În sfârşit, conştiinţa Bisericii ca şi comuniune "misionară", îl va ajuta pe candidatul la preoţie să iubească şi să trăiască dimensiunea misionară esenţială a Bisericii şi a diferitelor activităţi pastorale; să fie deschis şi disponibil faţă de toate posibilităţile oferite astăzi vestirii Evangheliei, fără a uita aportul preţios pe care mijloacele de comunicare socială pot şi trebuie să-l dea în această privinţă; ⁽¹⁸⁶⁾ să se pregătească la o slujire care îi va putea cere disponibilitatea concretă faţă de Duhul Sfânt şi faţă de episcop, pentru a fi trimis să predice Evanghelia dincolo de frontierele ţării sale. ⁽¹⁸⁷⁾

II. Locurile formării sacerdotale

Comunitatea de formare din seminarul mare

60. Necesitatea seminarului mare - şi a casei religioase corespondente - pentru formarea candidaţilor la preoţie, afirmată cu autoritate de Conciliul Vatican II, ⁽¹⁸⁸⁾ a fost reafirmată de sinod cu aceste cuvinte: "Instituţia seminarului mare, ca loc optim de formare, trebuie desigur reafirmată ca spaţiu normal, chiar material, al unei vieţi comunitare şi ierarhice, ba chiar drept casa corespunzătoare formării candidaţilor la preoţie, cu superiori destinaţi acestei misiuni. Această instituţie a dat foarte multe roade de-a lungul secolelor şi continuă să le dea în lumea întreagă". ⁽¹⁸⁹⁾

Desigur, seminarul se prezintă ca un timp şi un spaţiu; dar se prezintă mai ales ca o comunitate educativă în drum: este comunitatea stabilită de episcop pentru a oferi celui care este chemat de Domnul să slujească aşa cum au slujit apostolii, posibilitatea de a retrăi experienţa educativă pe care a rezervat-o Domnul celor doisprezece. În realitate, o familiarizare prelungită şi intimă de viaţă cu Isus, este prezentată în Evanghelii ca o premisă necesară pentru ministerul apostolic. Ea recere celor doisprezece să realizeze, într-un mod deosebit de clar şi specific separarea, propusă într-o oarecare măsură tuturor discipolilor, de locul de origine, de munca obişnuită, de afecţiunile cele mai dragi (cf. Mc 1,16-20; 10,28; Lc 9,23,57-62; 14,25-27).

De mai multe ori am relatat tradiţia lui Marcu care sublinia legătura profundă care-i uneşte pe apostoli cu Cristos şi între ei: înainte de a fi trimişi să predice şi să vindece, ei sunt chemaţi "să fie cu el" (Mc 3,14).

Natura profundă a seminarului este de a fi, în modul său, o continuare în Biserică a comunităţii apostolice adunată în jurul lui Isus, în ascultarea cuvântului său, în drum spre experienţa paştelui, în aşteptarea darului Duhului pentru misiune. O astfel de identitate constituie idealul normativ care stimulează seminarul, în cele mai diferite forme şi în multiplele vicisitudini pe care ca instituţie umană le trăieşte în istorie, să găsească o realizare concretă, fidelă valorilor evanghelice din care se inspiră şi capabilă să răspundă situaţiilor şi necesităţilor timpurilor.

Seminarul este în sine însuşi, o experienţă originală a vieţii Bisericii: în el, episcopul se face prezent prin slujirea rectorului şi slujirea de coresponsabilitate şi de comuniune animată de el cu ceilalţi educatori, pentru creşterea pastorală şi apostolică a seminariştilor. Diferiţii membri ai comunităţii din seminar, reuniţi de Duhul într-o unică fraternitate, colaborează, fiecare după darul propriu, la creşterea tuturor în credinţă şi în dragoste, pentru a se pregăti în mod adecvat pentru preoţie şi, prin urmare, să prelungească în Biserică şi în istorie prezenţa mântuitoare a lui Isus Cristos, păstorul cel bun.

Deja pe plan uman, seminarul mare trebuie să tindă să devină "o comunitate unită printr-o profundă prietenie şi dragoste, astfel încât să fie considerată o adevărată familie care trăieşte în bucurie". ⁽¹⁹⁰⁾ Pe plan creştin, seminarul trebuie să se constituie, continuă părinţii sinodali, ca o "comunitate eclezială", ca o "comunitate a discipolilor Domnului în care se celebrează aceeaşi liturgie (care pătrunde viaţa de spirit de rugăciune), formată zi de zi prin lectura şi prin meditaţia cuvântului lui Dumnezeu şi prin sacramentul euharistiei şi prin practicarea dragostei fraterne şi a dreptăţii; o comunitate în care în progresul vieţii comunitare şi în viaţa fiecărui membru al ei, strălucesc Duhul lui Cristos şi iubirea faţă de Biserică". ⁽¹⁹¹⁾ Drept confirmare şi drept dezvoltare concretă a esenţialei dimensiuni ecleziale, părinţii sinodali continuă: "Ca şi comunitate eclezială, fie diecezană ca şi interdiecezană, fie religioasă, seminarul să cultive sensul comuniunii candidaţilor cu episcopul lor şi cu ordinul preoţesc, astfel încât să participe la speranţa şi neliniştile lor şi să fie capabili să extindă această deschidere la necesităţile Bisericii Universale". ⁽¹⁹²⁾

Pentru formarea candidaţilor la preoţie şi la slujirea pastorală, care prin natura sa este eclezială, este esenţial ca seminarul să fie perceput nu în mod exterior şi superficial, adică un simplu loc de locuit şi de studiu, ci într-un mod interior şi profund: ca o comunitate, o comunitate specific eclezială, o comunitate care retrăieşte experienţa grupului celor doisprezece uniţi cu Isus. ⁽¹⁹³⁾

61. Aşadar, seminarul este o comunitate eclezială educativă, sau mai curând o comunitate particulară care educă. Iar scopul său specific este să determine fizionomia, adică îndrumarea vocaţională a viitorilor preoţi, şi, prin urmare, discernerea acestei chemări, ajutorul pentru a răspunde acesteia şi pregătirea în vederea primirii sacramentului Preoţiei cu harurile şi responsabilităţile proprii, prin care preotul este făcut asemenea lui Isus Cristos, cap şi păstor şi este abilitat şi angajat să-i împărtăşească misiunea de mântuire în Biserică şi în lume.

Ca şi comunitate care educă, întreaga viaţă a seminarului, în cele mai diferite expresii ale sale, este angajată în formarea umană, spirituală, intelectuală şi pastorală a viitorilor preoţi: este o formare care, chiar dacă are multe aspecte comune cu formarea umană şi creştină a tuturor membrilor Bisericii, prezintă un conţinut, modalităţi şi trăsături care decurg în mod specific din scopul urmărit de a pregăti pentru preoţie.

Or, conţinutul şi formele operei educative cer ca seminarul să aibă o programare precisă a sa, adică un program de viaţă care să-l definească, atât prin unitatea sa organică, cât şi prin sintonia sau corespunderea sa cu unicul scop care justifică existenţa seminarului: pregătirea viitorilor preoţi.

În acest sens, părinţii sinodali scriu: "Ca şi comunitate educativă, (seminarul) trebuie să aibă un program bine definit, care să aibă ca notă caracteristică unitatea de conducere manifestată în persoana rectorului şi a colaboratorilor, în coerenţa organizării vieţii, a activităţii de formare şi a exigenţelor fundamentale ale vieţii comunitare, care comportă şi aspectele esenţiale ale misiunii de formare. Acest program trebuie să fie, fără ezitare şi sigur, în slujba finalităţii specifice, care numai ea justifică existenţa seminarului, adică formarea viitorilor preoţi, păstori ai Bisericii. ⁽¹⁹⁴⁾ Şi pentru ca programul să fie cu adevărat adaptat şi eficace, trebuie ca marile linii directoare să fie explicitate mai concret în detaliu, prin unele norme particulare destinate organizării vieţii comunitare, stabilindu-se unele instrumente şi ritmuri temporale precise.

Aici trebuie subliniat un alt aspect: opera educativă, prin natura sa, înseamnă asistarea persoanelor istorice concrete care înaintează spre alegerea şi adeziunea la anumite idealuri de viaţă. Tocmai de aceea, lucrarea educativă trebuie să fie capabilă să îmbine armonios propunerea clară a scopului de atins, cerinţa de a înainta cu seriozitate spre scop, atenţia faţă de "cel aflat pe cale", adică faţă de subiectul concret angajat în această aventură, şi, prin urmare, la o serie întreagă de situaţii, de probleme, de dificultăţi, de ritmuri diferite de înaintare şi de creştere. Aceasta recere o flexibilitate înţeleaptă, care de fapt nu înseamnă compromis nici în ceea ce priveşte valorile şi nici în ceea ce priveşte angajamentul conştient şi liber, ci iubire adevărată şi respect sincer faţă de acela care, în condiţiile sale personale, înaintează spre preoţie. Acest lucru este valabil nu numai în raport cu fiecare persoană, dar şi în raport cu diferitele contexte sociale şi culturale în care se află seminariile şi cu istoria diferită pe care o au ele. În acest sens opera educativă cere o continuă reînnoire. Părinţii sinodali au subliniat aceasta cu tărie, chiar în ceea ce priveşte structura seminariilor: "Păstrându-se validitatea formelor clasice ale seminarului, sinodul doreşte ca activitatea de consultare a conferinţelor episcopale privind necesităţile actuale ale formării să continue aşa cum s-a stabilit în decretul Optatam totius (nr. 1) şi în sinodul din 1967. Să fie revizuite oportun acele Rationes ale fiecărei naţiuni sau rituri, fie cu ocazia cererilor făcute de conferinţele episcopale, fie cu ocazia vizitelor apostolice în seminariile diferitelor naţiuni, pentru a introduce în ele diferite modalităţi de formare aprobate care trebuie să corespundă necesităţilor popoarelor de cultură aşa-zis autohtonă, necesităţilor chemărilor celor adulţi, chemărilor pentru misiuni, etc.". ⁽¹⁹⁵⁾

62. Finalitatea şi structura educativă specifică seminarului mare recer candidaţilor la preoţie să intre în seminar având o anumită pregătire anterioară. O astfel de pregătire nu punea probleme deosebite cel puţin până acum câteva decenii, din moment ce candidaţii la preoţie proveneau obişnuit din seminariile mici, iar viaţa creştină a comunităţilor ecleziale oferea cu uşurinţă tuturor, fără deosebire, o bună instruire şi educaţie creştină.

Situaţia s-a schimbat în multe locuri. Există, pe de o parte, o puternică discrepanţă între stilul de viaţă şi pregătirea de bază a copiilor, a adolescenţilor şi tinerilor, chiar dacă sunt creştini şi uneori angajaţi în viaţa Bisericii, iar pe de altă parte, stilul de viaţă din seminar şi exigenţele sale de formare. În acest context, în sintonie cu părinţii sinodali, cer să existe o perioadă adecvată de pregătire care să preceadă formarea din seminar: "Este folositor să existe o perioadă de pregătire umană, creştină, intelectuală şi spirituală pentru candidaţii la seminarul mare. Însă aceşti candidaţi trebuie să prezinte anumite calităţi: intenţia dreaptă, un grad suficient de maturitate umană, o cunoaştere îndeajuns de amplă a doctrinei credinţei, o anumită iniţiere în metodele de rugăciune şi moravuri conforme cu tradiţia creştină. De asemenea, trebuie să aibă comportamente care exprimă, după obiceiurile propriilor regiuni, un efort de căutare a lui Dumnezeu şi a credinţei (cf. Evangelii nuntiandi, 48". ⁽¹⁹⁶⁾

"O cunoaştere îndeajuns de amplă a doctrinei credinţei", despre care vorbesc părinţii sinodali, este recerută înainte de teologie: nu poate fi dezvoltată o "inteligentia fidei", dacă nu este cunoscută "fides" în conţinutul său. O atare lacună va putea fi cu uşurinţă umplută de viitorul Catehism universal.

În timp ce convingerea despre necesitatea unei asemenea pregătiri anterioare intrării în seminarul mare se generalizează, opiniile sunt diferite în ceea ce priveşte conţinutul şi caracteristicile acesteia, adică scopul său primar: formarea spirituală pentru discernerea chemării, sau formarea intelectuală şi culturală. Pe de altă parte, nu pot fi uitate multele şi profundele diferenţe care există nu numai între candidaţi, ci şi între regiuni sau ţări. Aceasta invită la încă o fază de studiu şi de experimentare, pentru a se putea defini într-un mod mai potrivit şi semnificativ diferitele elemente ale acestei pregătiri anterioare sau "perioade propedeutice": timpul, locul, forma, temele acestei perioade, care de altfel trebuie coordonată cu anii următori ai formării în seminar.

În acest sens, îmi asum şi repropun Congregaţiei pentru Educaţia Catolică cererea formulată de părinţii sinodali: "sinodul cere Congregaţiei pentru Educaţia Catolică să adune toate informaţiile referitoare la primele experienţe ale acestei formări deja făcute, sau care sunt în curs de desfăşurare. La timpul potrivit, Congregaţia să comunice conferinţelor episcopale informaţiile privind această problemă". ⁽¹⁹⁷⁾

Seminarul mic şi celelalte forme de asistenţă vocaţională

63. După cum demonstrează experienţa îndelungată, vocaţia la preoţie are adesea un prim moment de manifestare a sa, în anii preadolescenţei sau în primii ani ai tinereţii. Şi chiar în persoanele care se hotărăsc mai târziu să intre în seminar, se constată destul de des prezenţa chemării lui Dumnezeu încă din perioade mult anterioare. Istoria Bisericii este o mărturie continuă despre chemări pe care Domnul le adresează la o vârstă tânără. De exemplu, sfântul Toma, explică predilecţia lui Isus pentru apostolul Ioan "datorită vârstei sale tinere" şi de aici trage următoarea concluzie: "Acest lucru ne ajută să înţelegem că Dumnezeu iubeşte într-un chip special pe cei care se dăruiesc slujirii sale încă din prima lor tinereţe". ⁽¹⁹⁸⁾

Biserica are grijă de aceşti germeni ai chemării sădiţi în inimile copiilor, asigurându-le, prin instituirea seminariilor mici, o minuţioasă deşi iniţială discernere şi asistenţă. În diferite părţi ale lumii, aceste seminarii continuă să desfăşoare o preţioasă operă educativă, menită să păstreze şi să dezvolte germenii vocaţiei sacerdotale, pentru ca seminariştii să o poată recunoaşte mai uşor şi să devină mai capabili să-i corespundă. Propunerea lor educativă tinde să favorizeze într-un mod potrivit şi gradual acea formare umană, culturală şi spirituală care-l va conduce pe tânăr să intre în seminarul mare, având o bază adecvată şi solidă.

"Să se pregătească pentru a-l urma pe Cristos Răscumpărătorul cu suflet generos şi cu inimă curată": acesta este scopul seminarului mic indicat de Conciliu în decretul Optatam totius, care-i schiţează astfel aspectul educativ: seminariştii "sub călăuzirea părintească a superiorilor, ajutaţi în mod oportun de familie, să ducă o viaţă potrivită vârstei, spiritului şi dezvoltării unor adolescenţi şi în deplină armonie cu normele psihologiei sănătoase, fără a se neglija o experienţă corespunzătoare a vieţii oamenilor şi relaţiile cu propria familie". ⁽¹⁹⁹⁾

Seminarul mic va putea fi în dieceză şi un punct de referinţă pentru pastoraţia vocaţională, prin forme potrivite de primire şi oferind ocazii informative pentru acei adolescenţi care sunt în căutarea chemării sau care, fiind deja hotărâţi să o urmeze, sunt constrânşi să amâne intrarea în seminar din cauza anumitor circumstanţe, familiare sau şcolare.

64. Acolo unde seminarul mic - care în multe regiuni apare ca necesar şi foarte util - nu poate fi înfiinţat, trebuie să se prevadă constituirea altor "instituţii", ⁽²⁰⁰⁾ cum ar fi grupurile vocaţionale pentru adolescenţi şi pentru tineri. Deşi nu sunt permanente, aceste grupuri pot oferi, într-un context comunitar, un ghid sistematic pentru verificarea şi creşterea vocaţională. Deşi trăiesc în familie şi frecventează comunitatea creştină care îi ajută în drumul lor de formare, aceşti copii şi aceşti tineri nu trebuie să fie lăsaţi singuri. Ei au nevoie de un grup special sau de o comunitate de referinţă pe care să se poată sprijini pentru a realiza acel itinerar vocaţional specific pe care darul Duhului Sfânt l-a început în ei.

Aşa cum s-a întâmplat totdeauna în istoria Bisericii, şi cu o oarecare tentă de încurajatoare noutate şi frecvenţă în actualele circumstanţe, remarcăm fenomenul vocaţiilor la preoţie care au loc la vârsta adultă, după o mai scurtă sau mai lungă experienţă de viaţă laicală şi de angajare profesională. Nu este întotdeauna posibil şi adesea nici potrivit ca aceste persoane adulte să fie invitate să urmeze itinerarul educativ din seminarul mare. Mai curând trebuie, după un discernământ atent al autenticităţii acestor vocaţii, să se instituie o anumită formă specifică de asistenţă formativă astfel încât să se asigure, prin adaptări corespunzătoare, formarea lor spirituală şi intelectuală necesară. ⁽²⁰¹⁾ Un raport corect cu ceilalţi candidaţi la preoţie şi perioade de prezenţă în comunitatea seminarului mare vor putea garanta inserarea deplină a acestor vocaţii în unicul ordin prezbiteral şi comuniunea lor intimă şi cordială cu acesta.

III. Protagoniştii formării sacerdotale

Biserica şi episcopul

65. Întrucât formarea candidaţilor la preoţie aparţine pastoraţiei vocaţionale a Bisericii, trebuie să spunem că Biserica este subiectul comunitar care are harul şi responsabilitatea de a-i asista pe toţi aceia pe care Domnul îi cheamă să devină miniştrii săi prin preoţie.

În acest sens, tocmai citirea misterului Bisericii ne ajută să precizăm mai bine locul şi misiunea pe care diferiţii săi membri le au, fie individual, fie ca memebri ai unui trup, în formarea candidaţilor la preoţie.

Or, Biserica este prin natura sa intimă "memoria", "sacramentul" prezenţei şi acţiunii lui Isus Cristos în mijlocul nostru şi prin noi. Prezenţei sale mântuitoare i se datorează chemarea la preoţie: nu numai chemarea, dar şi asistarea ei, pentru ca cel chemat să poată recunoaşte harul Domnului şi să-i poată răspunde în libertate şi iubire. Duhul lui Isus este acela care luminează şi dă putere în discernământul şi în drumul vocaţional. Prin urmare, nu există operă autentică de formare la preoţie fără influxul Duhului lui Cristos. Orice educator uman trebuie să fie pe deplin conştient de acest lucru. Oare cum să nu vedem un "izvor" absolut gratuit şi fundamental eficient, care îşi are "ponderea" sa decisivă în angajarea de formare la preoţie? Dacă formarea la preoţie înseamnă în mod esenţial pregătirea viitorului "păstor" după imaginea lui Isus Cristos bunul păstor, oare cine mai bine decât Isus însuşi, prin revărsarea Duhului său, poate da şi conduce spre maturitate acea iubire pastorală pe care el a trăit-o până la dăruirea totală de sine (cf. In 15,13; 10,11) şi pe care vrea ca toţi preoţii săi să o retrăiască?

Primul reprezentant al lui Cristos în formarea preoţească este episcopul. Despre episcop, despre fiecare episcop, s-ar putea spune ceea ce ne spune evanghelistul Marcu în textul citat de mai multe ori: "I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit Doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, şi să-i trimită..." (Mc 3,13-14). În realitate, chemarea interioară a Duhului are nevoie să fie recunoscută drept chemare autentică de către episcop. Dacă toţi pot "veni" la episcop întrucât el este păstorul şi tatăl tuturor, o pot face de o manieră specială preoţii săi datorită participării comune la aceeaşi preoţie şi slujire: episcopul, spune Conciliul, trebuie să-i considere şi să-i trateze ca "fraţi şi prieteni". ⁽²⁰²⁾ Şi acest lucru se poate spune în mod analog despre cei care se pregătesc la preoţie. Referitor la acel "a fi cu el", cu episcopul, urmează ca un fapt cât se poate de semnificativ al responsabilităţii sale formative privitor la candidaţii la preoţie, realitatea că episcopul trebuie să-i viziteze adesea şi oarecum "să fie" cu ei.

Prezenţa episcopului are o valoare deosebită, nu numai pentru că ajută comunitatea din seminar să trăiască inserarea sa în Biserica locală şi comuniunea sa cu păstorul care o conduce, dar şi pentru că stimulează şi confirmă acea finalitate pastorală care constituie specificul întregii formări a candidaţilor la preoţie. Mai ales, prin prezenţa sa şi prin împărtăşirea cu candidaţii la preoţie a tot ceea ce priveşte parcursul pastoral al Bisericii locale, episcopul îşi aduce o contribuţie fundamentală la formarea acelui "a simţi cu Biserica", valoare spirituală şi pastorală centrală în exercitarea slujirii preoţeşti.

Comunitatea educativă din seminar

66. Comunitatea educativă din seminar se construieşte în jurul a diferiţi formatori: rectorul, directorul sau părintele spiritual, superiorii şi profesorii. Aceştia trebuie să se simtă profund uniţi cu episcopul, pe care prin titulaturi diferite şi în mod diferit îl reprezintă, şi trebuie să existe între ei o comuniune şi o colaborare convinsă şi cordială: această unitate a educatorilor, nu numai că face posibilă o realizare adecvată a programului educativ, dar oferă mai ales candidaţilor la preoţie exemplul semnificativ şi introducerea concretă la acea comuniune eclezială care constituie o valoare fundamentală a vieţii creştine şi a slujirii pastorale.

Este evident că o mare parte din eficienţa formativă depinde de personalitatea matură şi puternică a formatorilor din punct de vedere uman şi evanghelic. De aceea este deosebit de importantă, pe de o parte, alegerea cu multă grijă a formatorilor iar, pe de altă parte, stimularea formatorilor ca ei să fie din ce în ce tot mai corespunzători misiunii încredinţate lor. Conştienţi fiind că tocmai în alegerea şi formarea formatorilor constă viitorul pregătirii candidaţilor la preoţie, părinţii sinodali au insistat mult în ceea ce priveşte precizarea identităţii educatorilor. În speţă, ei au scris: "Desigur, misiunea formării candidaţilor la preoţie cere nu doar o pregătire specială a formatorilor, care să fie cu adevărat tehnică, pedagogică, spirituală, umană şi teologică, ci şi spiritul de comuniune şi de colaborare în unitate în desfăşurarea programului, astfel încât totdeauna să fie salvată unitatea în acţiunea pastorală a seminarului sub conducerea rectorului. Grupul de formatori să dea mărturia unei vieţi cu adevărat evanghelică şi a unei dăruiri totale Domnului. Este oportun ca acest grup să se bucure de o anumită stabilitate şi să locuiască în comunitatea seminarului. Să fie intim unit cu episcopul, în calitatea lui de prim responsabil de formarea preoţilor". ⁽²⁰³⁾

Episcopii trebuie să fie primii care să simtă grava lor responsabilitate pentru formarea acelora care vor avea misiunea educării viitorilor preoţi. Pentru această misiune trebuie să fie aleşi preoţi cu o viaţă exemplară, având diferite calităţi: "maturitate umană şi spirituală, experienţă pastorală, competenţă profesională, stabilitate în vocaţia proprie, capacitate de colaborare, pregătire doctrinală în ştiinţele umane (mai ales în psihologie) corespunzătoare misiunii, cunoaşterea metodelor de lucru în grup". ⁽²⁰⁴⁾

Rămânând intacte deosebirea dintre forul intern şi forul extern, libertatea oportună de alegere a confesorilor şi prudenţa şi discreţia care se cuvin misiunii directorului spiritual, comunitatea preoţească a educatorilor să se simtă solidară în responsabilitatea educării candidaţilor la preoţie. Acesteia, totdeauna ţinând cont de evaluarea globală şi autorizată a episcopului şi a rectorului, îi revine în primul rând datoria de a promova şi verifica aptitudinea candidaţilor în ceea ce priveşte calităţile spirituale, umane şi intelectuale, mai ales referitor la spiritul de rugăciune, la asimilarea profundă a doctrinei credinţei, la capacitatea unei fraternităţi autentice şi la carisma celibatului. ⁽²⁰⁵⁾

Ţinându-se cont - aşa cum au amintit şi părinţii sinodali - de indicaţiile exortaţiei Christifideles laici şi de scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem, ⁽²⁰⁶⁾ care subliniază utilitatea unei influenţe sănătoase a spiritualităţii laice şi a carismei feminităţii asupra oricărui itinerar educaţional, este oportună implicarea, în forme prudente şi adaptate diferitelor contexte culturale, în opera de formare a viitorilor preoţi. Aceştia trebuie aleşi cu grijă, în conformitate cu legile Bisericii şi conform carismelor proprii fiecăruia şi a competenţelor lor dovedite. De la colaborarea lor, oportun coordonată şi integrată în responsabilităţile educative primare ale formatorilor viitorilor preoţi, se pot aştepta roade binefăcătoare în vederea unei creşteri echilibrate a simţirii cu Biserica şi pentru o percepere mai exactă din partea candidaţilor la preoţie a propriei identităţi preoţeşti. ⁽²⁰⁷⁾

Profesorii de teologie

67. Toţi cei care îi introduc şi îi însoţesc pe viitorii preoţi în doctrina sacră prin învăţătura teologică au o responsabilitate educativă deosebită, despre care experienţa ne învaţă că adesea este mai decisivă decât cea a celorlalţi educatori, în dezvoltarea personalităţii preotului.

Responsabilitatea profesorilor de teologie, mai înainte de a se referi la raportul de predare pe care trebuie să-l stabilească cu candidaţii la preoţie, se referă la concepţia pe care ei înşişi trebuie s-o aibă despre natura teologiei şi a misiunii preoţeşti, ca şi la spiritul şi stilul conform cărora trebuie să-şi expună învăţătura teologică. În acest sens, părinţii sinodali au afirmat pe bună dreptate că "teologul trebuie să rămână conştient că prin învăţătura sa, nu se autoîmputerniceşte de la sine, dar trebuie să deschidă şi să împărtăşească, în ultimă instanţă înţelegerea credinţei în numele Domnului şi al Bisericii. În felul acesta, teologul, deşi foloseşte toate posibilităţile ştiinţifice, îşi exercită misiunea din însărcinarea Bisericii şi colaborează cu episcopul în misiunea de învăţare. Întrucât teologii şi episcopii sunt în slujba aceleiaşi Biserici în promovarea credinţei, trebuie să dezvolte şi să cultive o încredere reciprocă şi în acest spirit să depăşească şi tensiunile şi conflictele (cf. mai pe larg, Instrucţia Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei despre Vocaţia eclezială a teologului)". ⁽²⁰⁸⁾

Profesorul de teologie, ca orice alt educator, trebuie să rămână în comuniune şi să colaboreze cordial cu toate celelalte persoane angajate în formarea viitorilor preoţi şi să-şi aducă cu rigoare ştiinţifică, cu generozitate, umilinţă şi pasiune, contribuţia lui originală şi calificată, care nu este numai simpla comunicare a unei doctrine - fie chiar doctrina sacră -, ci este mai ales oferirea perspectivei care uneşte în planul lui Dumnezeu toate ştiinţele umane şi diferitele expresii de viaţă.

Caracterul specific şi eficienţa formativă a profesorilor de teologie se măsoară îndeosebi prin calitatea lor de a fi înainte de toate "oameni de credinţă şi plini de iubire faţă de Biserică, convinşi că subiectul adecvat al cunoaşterii misterului creştin rămâne Biserica, conştienţi că datoria lor de a învăţa este o adevărată slujire eclezială, plini de simţ pastoral în a discerne nu numai conţinutul dar şi formele adaptate în exercitarea acestei slujiri. De la profesori este cerută îndeosebi fidelitatea deplină faţă de magister. În realitate, ei învaţă în numele Bisericii şi de aceea sunt martori ai credinţei". ⁽²⁰⁹⁾

Comunităţile de origine, asociaţiile şi mişcările de tineri

68. Comunităţile din care provine candidatul la preoţie, în ciuda detaşării necesare pe care alegerea vocaţională o comportă, continuă să exercite o influenţă deloc neglijabilă asupra formării viitorului preot. De aceea trebuie să fie conştiente de partea lor specifică de responsabilitate.

Trebuie amintită în primul rând, familia: părinţii creştini, ca şi fraţii şi surorile şi ceilalţi membri ai nucleului familial, nu trebuie să caute niciodată să-l readucă pe viitorul preot în limitele înguste ale unei logici prea omeneşti, dacă nu chiar lumeşti, chiar dacă această logică este sprijinită de o afecţiune sinceră (cf. Mc 3,20-21. 31-35). Dimpotrivă, însufleţiţi ei înşişi de aceeaşi propunere de "a împlini voinţa lui Dumnezeu", vor şti să însoţească drumul formativ prin rugăciune, respect, exemplul bun al virtuţilor familiale şi ajutorul spiritual şi material, mai ales în momentele dificile. Experienţa ne învaţă că, în multe cazuri, acest ajutor multiplu s-a dovedit hotărâtor pentru candidatul la preoţie. Chiar şi în cazul unor părinţi sau ai unor membri din familie, indiferenţi sau potrivnici alegerii vocaţionale, confruntarea clară şi senină cu poziţia lor şi imboldurile care provin de aici pot fi de mare ajutor pentru maturizarea sacerdotală mai conştientă şi mai hotărâtă.

În strânsă legătură cu familia este comunitatea parohială, ambele integrându-se în planul educării la credinţă; în plus, adesea, parohia, datorită unei pastoraţii specific juvenilă şi vocaţională, îndeplineşte un rol de suplinire în raport cu familia. Mai cu seamă, ca realizare locală mai imediată a misterului Bisericii, parohia aduce o contribuţie originală şi deosebit de preţioasă la formarea viitorului preot. Comunitatea parohială trebuie să continue să-l simtă pe tânărul în drum spre preoţie ca o parte vie din ea însăşi, trebuie să-l însoţească cu rugăciunea, să-l primească din toată inima în timpul vacanţelor, să respecte şi să favorizeze formarea identităţii sale preoţeşti, oferindu-i ocazii potrivite şi imbolduri puternice în verificarea chemării sale la misiunea preoţească.

De asemenea, şi asociaţiile şi mişcările de tineri, semn şi confirmare a vitalităţii pe care Duhul o asigură Bisericii, pot şi trebuie să contribuie la formarea candidaţilor la preoţie, mai ales a acelora care provin din experienţa creştină, spirituală şi apostolică a acestora. Tinerii care au primit formarea lor de bază în asemenea asociaţii şi care depind de ele în ceea ce priveşte experienţa lor de Biserică, nu trebuie să se simtă invitaţi să renunţe la trecutul lor şi să întrerupă relaţiile cu ambientul care a contribuit la determinarea vocaţiei lor, şi nici nu trebuie să şteargă trăsăturile caracteristice ale spiritualităţii pe care au primit-o şi trăit-o, în tot ceea ce este bun, edificator şi îmbogăţeşte. ⁽²¹⁰⁾ Şi pentru ei, acest mediu de origine continuă să fie izvor de ajutor şi de sprijin pe drumul formării la preoţie.

Ocaziile de educare la credinţă şi de creştere creştină şi eclezială, pe care le oferă Duhul multor tineri, prin multiplele forme de grupări, mişcări şi asociaţii de inspiraţie evanghelică, trebuie să fie simţite şi trăite ca darul unui izvor de alimentare în cadrul instituţiei şi în slujirea ei. În realitate, o mişcare sau o spiritualitate specială, "nu este o structură alternativă instituţiei. Dimpotrivă, este izvorul unei prezenţe care-i regenerează încontinuu autenticitatea ei existenţială şi istorică. De aceea, preotul trebuie să afle într-o mişcare lumina şi căldura care-l fac capabil de fidelitate faţă de episcopul său, care îl dispune la împlinirea obligaţiilor instituţiei şi atent faţă de disciplina ecleziastică, astfel încât avântul credinţei şi gustul fidelităţii sale să fie mai rodnice". ⁽²¹¹⁾

Aşadar, este necesar ca, în noua comunitate a seminarului, în care sunt reuniţi de episcop, tinerii care provin din asociaţii şi din mişcări ecleziale, să înveţe "respectul faţă de celelalte căi spirituale şi spiritul de dialog şi colaborare", să se conformeze coerent şi cordial cu indicaţiile formative ale episcopului şi educatorilor din seminar, urmând cu încredere sinceră dispoziţiile şi judecăţile lor. ⁽²¹²⁾ De fapt, această atitudine pregăteşte şi anticipă oarecum adevărata alegere preoţească de slujire faţă de întregul popor al lui Dumnezeu, în comuniunea fraternă cu clerul şi în ascultare faţă de episcop.

Participarea seminaristului şi a preotului diecezan la diferitele spiritualităţi sau asociaţii ecleziale este desigur în sine însăşi un factor benefic de creştere şi de fraternitate sacerdotală. Dar această participare nu trebuie să împiedice, ci să ajute împlinirea slujirii şi a vieţii spirituale care sunt proprii preotului diecezan, şi care "rămâne totdeauna păstorul comunităţii. El este nu numai «permanentul», disponibil tuturor, ci conduce spre întâlnirea tuturor - este mai ales în fruntea parohiilor - pentru ca toţi, oricare ar fi sensibilitatea lor religioasă şi angajarea lor pastorală să afle primirea, pe care pe bună dreptate o aşteaptă, în comunitatea şi Euharistia care-i reuneşte". ⁽²¹³⁾

Candidatul însuşi

69. În sfârşit nu putem uita că însuşi candidatul la preoţie trebuie să fie protagonistul necesar şi de neînlocuit al formării sale: orice formare, chiar şi cea preoţească în ultimă instanţă, este o autoformare. În realitate, nimeni nu ne poate substitui în libertatea responsabilă pe care o avem ca persoane.

Desigur, şi viitorul preot este primul care trebuie să crească în conştiinţa că protagonistul prin excelenţă al formării sale este Duhul Sfânt care, prin darul inimii noi, îl face asemenea cu Isus Cristos, păstorul cel bun: în acest sens, candidatul îşi va afirma în forma cea mai radicală libertatea prin primirea acţiunii formative a Duhului. Dar primirea acestei acţiuni înseamnă, în ceea ce-l priveşte pe candidatul la preoţie, şi primirea medierilor umane de care se slujeşte Duhul. De aceea, acţiunea diferiţilor educatori este cu adevărat şi pe deplin eficientă numai dacă viitorul preot îi oferă acesteia, colaborarea sa personală, convinsă şi cordială.

VI.

ÎŢI AMINTESC SĂ REAPRINZI DARUL LUI DUMNEZEU CARE ESTE ÎN TINE
Formarea permanentă a preoţilor

Raţiunile teologice ale formării permanente

70. "Îţi amintesc să reaprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine" (2Tim 1,6).

Cuvintele apostolului adresate episcopului Timotei pot fi aplicate pe bună dreptate acelei formări permanente la care sunt chemaţi toţi preoţii în virtutea "darului lui Dumnezeu" pe care l-au primit prin sfânta hirotonire. Ele ne conduc spre înţelegerea adevărului întreg şi a originalităţii inconfundabile a formării permanente a preoţilor. În acest sens suntem ajutaţi şi de un alt text din Paul, care-i scrie aceluiaşi Timotei: "Nu lua cu uşurinţă harul care este în tine, care ţi-a fost dat în urma unei profeţii, o dată cu impunerea mâinilor adunării bătrânilor. Acestea să le ai în grijă, dedică-te total lor, pentru ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; în acestea stăruie, căci prin înfăptuirea lor te vei mântui atât pe tine, cât şi pe cei care te ascultă" (1Tim 4,14-16).

Apostolul îi cere lui Timotei să "reaprindă", aşa cum se procedează cu focul de sub cenuşă, darul divin, în sensul de a-l primi şi de a-l trăi fără a pierde sau uita vreodată acea "noutate permanentă" care este proprie oricărui dar al lui Dumnezeu, al aceluia care "toate le face noi" (Ap 21,5), şi, prin urmare, să trăiască acest dar în toată prospeţimea şi frumuseţea sa de la început.

Dar acel "a reaprinde", nu înseamnă doar împlinirea unei obligaţii încredinţate responsabilităţii personale a lui Timotei sau numai rezultatul unui efort al memoriei şi al voinţei sale. Este rezultatul unui dinamism al harului intrinsec darului lui Dumnezeu: aşadar, Dumnezeu însuşi este cel care reaprinde însuşi darul său, sau mai exact, descătuşează întreaga şi extraordinara bogăţie a harului şi a responsabilităţii pe care o are în el.

Prin revărsarea sacramentală a Duhului Sfânt care consacră şi trimite, preotul este făcut asemenea lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii şi este trimis să împlinească slujirea pastorală. În felul acesta, preotul este semnat în fiinţa sa pentru totdeauna şi într-un mod de neşters, ca ministru al lui Isus şi al Bisericii şi este inserat într-o condiţie permanentă şi ireversibilă de viaţă, şi îi este încredinţată o slujire pastorală care, înrădăcinată în fiinţa sa, angajează întreaga sa existenţă, fiind ea însăşi permanentă. Sacramentul Preoţiei îi conferă preotului harul sacramental, care-l face părtaş nu numai la "puterea" şi "ministerul" mântuitor al lui Isus, dar şi la "iubirea" pastorală; în acelaşi timp, îi asigură preotului toate acele haruri actuale care-i vor fi date ori de câte ori îi vor fi necesare şi utile pentru împlinirea demnă şi desăvârşită a ministerului primit.

Astfel, formarea permanentă îşi află fundamentarea proprie şi motivaţia originală în dinamismul sacramentului Preoţiei.

Desigur nu lipsesc raţiuni chiar pur umane care recer preotului realizarea unei formări permanente. Aceasta este o exigenţă a realizării sale progresive: fiecare viaţă este un drum neîncetat spre maturitate, şi aceasta trece printr-o formare continuă. În plus este o exigenţă a ministerului sacerdotal, fie şi numai considerat în natura sa generală şi comună celorlalte profesiuni, şi deci ca slujire faţă de ceilalţi: or, nu există profesie, muncă sau datorie care să nu ceară o continuă aducere la zi, dacă vrea să fie actuală şi eficientă. Necesitatea de "a ţine pasul" cu mersul istoriei este o altă motivaţie umană care justifică formarea permanentă.

Dar aceste raţiuni şi multe altele, trebuie asumate şi specificate de raţiunile teologice amintite aici şi care pot fi ulterior aprofundate.

Sacramentul Preoţiei, prin natura sa de "semn", care este caracteristica tuturor sacramentelor, poate fi considerat, aşa cum de fapt şi este, cuvânt al lui Dumnezeu: este cuvânt al lui Dumnezeu care cheamă şi trimite, este expresia cea mai puternică a vocaţiei şi a misiunii preotului. Prin sacramentul Preoţiei, Dumnezeu cheamă "coram Ecclesia" pe candidatul "la" preoţie. Acel "vino şi urmează-mă" al lui Isus îşi află proclamarea deplină şi definitivă în celebrarea sacramentului Bisericii sale: se manifestă şi se comunică prin glasul Bisericii care răsună pe buzele episcopului care se roagă şi impune mâinile. Iar preotul răspunde, în credinţă, la chemarea lui Isus: "vin şi te urmez". Din acest moment începe acel răspuns care, ca alegere fundamentală, trebuie să se reexprime şi reafirme de-a lungul anilor de preoţie în foarte multe alte răspunsuri, toate înrădăcinate şi însufleţite de "da-ul" Ordinului sacru.

În acest sens, putem vorbi despre o vocaţie "în" preoţie. În realitate, Dumnezeu continuă să cheme şi să trimită, revelându-şi planul mântuitor în desfăşurarea istorică a vieţii preotului şi în evenimentele Bisericii şi ale societăţii. Şi tocmai în această perspectivă iese la iveală semnificaţia formării permanente: ea este necesară în ceea ce priveşte discernământul şi urmarea acestei permanente chemări sau voinţe a lui Dumnezeu. Astfel apostolul Petru este chemat la urmarea lui Isus chiar după ce Cel Înviat i-a încredinţat turma: "Isus i-a zis: «Paşte oile mele. Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi te duceai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vrei». Dar aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: «Urmează-mă!»" (In 21,17-19). Există, aşadar, un "urmează-mă" care însoţeşte viaţa şi misiunea apostolului. Există un "urmează-mă" care atestă apelul şi exigenţa fidelităţii până la moarte (cf. In 21,22), un "urmează-mă" care poate însemna o sequela Christi prin dăruire totală de sine în martiriu. ⁽²¹⁴⁾

Părinţii sinodali au exprimat motivaţia care justifică necesitatea formării permanente şi care în acelaşi timp îi revelează natura profundă, numind-o drept "fidelitate" faţă de ministerul sacerdotal şi drept "proces de continuă convertire". ⁽²¹⁵⁾ Duhul Sfânt, revărsat prin sacrament, este acela care îl susţine pe preot în această fidelitate şi care-l însoţeşte şi-l stimulează în acest mers de convertire continuă. Dar Duhul nu scuteşte, ci solicită libertatea preotului în colaborarea responsabilă şi asumarea formării permanente ca pe o datorie care îi este încredinţată. În felul acesta, formarea permanentă este expresia şi exigenţa fidelităţii preotului faţă de misiunea sa, ba chiar faţă de însăşi fiinţa sa. Prin urmare, este şi înseamnă iubire faţă de Isus Cristos şi coerenţă cu sine însuşi. Dar înseamnă şi este şi act de iubire faţă de poporul lui Dumnezeu, al cărui slujitor este preotul. Ba este chiar act de adevărată dreptate: el este dator faţă de poporul lui Dumnezeu, fiind chemat să-i recunoască şi să-i promoveze acel "drept" fundamental, de a fi destinatarul cuvântului lui Dumnezeu, al sacramentelor şi al slujirii carităţii, care formează conţinutul original şi ireductibil al misiunii pastorale a preotului. Formarea permanentă este necesară pentru ca preotul să poată răspunde în mod corespunzător la acest drept al poporului lui Dumnezeu.

Sufletul şi forma formării permanente a preotului este iubirea pastorală: Duhul Sfânt, care revarsă iubirea pastorală, îl introduce şi-l însoţeşte pe preot în cunoaşterea tot mai profundă a misterului lui Cristos, mister insondabil în bogăţia sa (cf. Ef 3,14 ş.u.) şi, în acelaşi timp, la cunoaşterea misterului preoţiei creştine. Aceeaşi iubire pastorală îl determină pe preot la cunoaşterea tot mai bine a aşteptărilor, nevoilor, problemelor şi sensibilităţilor destinatarilor slujirii sale: destinatari consideraţi în situaţiile lor concrete personale, familiale şi sociale.

La toate acestea tinde formarea permanentă, înţeleasă ca propunere conştientă şi liberă la dinamismul iubirii pastorale şi a Duhului Sfânt, care-i este izvorul prim şi sprijin continuu. În acest sens, formarea permanentă este o exigenţă intrinsecă darului şi ministerului sacramental primit şi se dovedeşte necesară în orice timp. Însă ea este deosebit de urgentă astăzi, nu numai datorită schimbării rapide a condiţiilor sociale şi culturale ale oamenilor şi popoarelor printre care se desfăşoară slujirea preoţească, dar şi datorită acelei "noi evanghelizări" care constituie datoria esenţială şi extrem de stringentă a Bisericii în acest sfârşit al celui de-al doilea mileniu.

Diferitele dimensiuni ale formării permanente

71. Formarea permanentă a preoţilor, atât diecezani cât şi călugări, este continuarea naturală şi absolut necesară a acelui proces de structurare a personalităţii preoţeşti care a început şi s-a dezvoltat în seminar sau în casa religioasă prin itinerarul formativ în vederea hirotonirii.

Este deosebit de importantă perceperea şi respectarea legăturii intrinsece existente între formarea care precede hirotonirea şi cea care urmează după aceea. În realitate, dacă ar exista o discontinuitate sau chiar o diferenţă între aceste două faze formative, imediat ar apărea consecinţe grave asupra activităţii pastorale şi asupra comuniunii frăţeşti dintre preoţi, în special între cei de vârste diferite. Formarea permanentă nu înseamnă o repetare a celei dobândite în seminar, pur şi simplu revăzută sau amplificată prin noi sugestii aplicative. Ea se desfăşoară prin conţinuturi şi mai ales prin metode relativ noi, ca o realitate vitală şi unitară care, în progresul său - fixându-şi rădăcinile în formarea seminarială - recere adaptări, aduceri la zi şi modificări, fără însă a suferi rupturi sau discontinuităţi.

Şi invers, încă din seminarul mare trebuie pregătită viitoarea formare permanentă precum şi deschiderea sufletului şi dorinţei faţă de ea a viitorilor preoţi, demonstrându-i necesitatea, avantajele şi spiritul, şi asigurând condiţiile realizării sale.

Tocmai datorită faptului că formarea permanentă este o continuare a celei din seminar, scopul său nu poate fi o simplă atitudine ca să spunem aşa profesională, obţinută prin învăţarea unor tehnici pastorale noi. Ea trebuie mai curând să păstreze viu un proces general şi integral de maturizare continuă prin aprofundarea fie a fiecăreia dintre dimensiunile formării - umană, spirituală, intelectuală şi pastorală -, fie a relaţiei lor intime, vii şi specifice, pornind de la iubirea pastorală şi în relaţie cu ea.

72. O primă aprofundare se referă la dimensiunea umană a formării sacerdotale. În contactul zilnic cu oamenii, în împărtăşirea vieţii lor de fiecare zi, preotul trebuie să mărească şi să aprofundeze acea sensibilitate umană care-i permite să înţeleagă nevoile şi să accepte doleanţele, să intuiască dorinţele neexprimate, să împărtăşească speranţele şi aşteptările, bucuriile şi necazurile vieţii obişnuite; să fie capabil de a-i întâlni pe toţi şi a dialoga cu toţi. Mai ales cunoscând şi împărtăşind, adică însuşindu-şi experienţa umană a durerii în multele sale forme de manifestare, de la lipsă la boală, de la marginalizare la ignoranţă, la singurătate, la sărăcia materială şi morală, preotul îşi îmbogăţeşte umanitatea proprie şi o face mai autentică şi transparentă printr-o iubire crescândă şi înflăcărată faţă de om.

În vederea maturizării formării sale umane, preotul primeşte un ajutor special de la harul lui Isus Cristos: în realitate, iubirea bunului păstor, s-a arătat nu numai prin darul mântuirii acordat oamenilor, dar şi prin împărtăşirea vieţii lor, pentru care cuvântul care s-a făcut "trup" (cf. In 1,14) a voit să cunoască bucuria şi suferinţa, să experimenteze oboseala, să împărtăşească emoţiile, să aline mâhnirea. Trăind ca om printre oameni şi cu oamenii, Isus Cristos oferă expresia cea mai completă, cea mai autentică şi cea mai desăvârşită de umanitate: îl vedem sărbătorind la nunta din Cana, vizitând o familie de prieteni, emoţionându-se la vederea mulţimii flămânde care îl urma, redând părinţilor pe copiii bolnavi sau morţi, plângând la moartea lui Lazăr...

Referitor la preotul, maturizat tot mai mult în sensibilitatea umană, poporul lui Dumnezeu trebuie să poată spune ceva similar cu ceea ce spune Scrisoarea către evrei despre Isus: "Nu avem un arhiereu care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, ci unul care, de asemenea, a trecut prin toate încercările, în afară de păcat" (Evr 4,15).

Formarea preotului în dimensiunea sa spirituală este o exigenţă a vieţii noi şi evanghelice la care el este chemat într-un mod specific de Duhul Sfânt revărsat în sacramentul Preoţiei. Duhul, consacrându-l pe preot şi făcându-l asemenea cu Isus Cristos, cap şi păstor, crează o legătură care, aflată în însăşi fiinţa preotului, cere să fie asimilată şi trăită într-o manieră personală, adică liberă şi conştientă, printr-o comuniune de viaţă şi de iubire tot mai bogată şi o împărtăşire tot mai mare şi mai radicală a sentimentelor şi atitudinilor lui Isus Cristos. În această legătură dintre Domnul Isus şi preot, legătură ontologică şi psihologică, sacramentală şi morală, constă fundamentul şi în acelaşi timp puterea necesară pentru acea "viaţă conform Duhului" şi pentru acel "radicalism evanghelic" la care este chemat orice preot şi care este favorizat de formarea permanentă sub aspectul său spiritual. Această formare este la fel de necesară pentru ministerul sacerdotal, pentru autenticitatea şi rodnicia sa spirituală. "Te consacri îngrijirii sufletelor?", se întreba sfântul Carol Borromeu. Şi răspundea astfel, într-un discurs adresat preoţilor: "Pentru aceasta nu neglija grija faţă de tine însuţi, şi nu te dărui altora până acolo încât să nu mai rămână nimic din tine şi pentru tine.Trebuie fără îndoială să-ţi aminteşti de sufletele al căror păstor eşti, dar nu te uita pe tine însuţi. Înţelegeţi, fraţilor, că nimic nu este aşa de necesar tuturor persoanelor bisericeşti ca meditaţia care precede, însoţeşte şi urmează toate acţiunile noastre: Voi cânta, spune profetul, şi voi medita (cf. Ps 100,1). Dacă administrezi sacramentele, o, frate, meditează ceea ce faci. Dacă celebrezi sfânta Liturghie, meditează ceea ce oferi. Dacă reciţi psalmii în cor, meditează la cine şi despre ce vorbeşti. Dacă păstoreşti sufletele, meditează asupra sângelui care le-a purificat; şi toate să fie făcute între voi în dragoste (1Cor 16,14). Astfel vom putea depăşi dificultăţile pe care le întâlnim în fiecare zi, şi ele sunt numeroase. De altfel, acest lucru este cerut de datoria încredinţată nouă. Dacă vom proceda în felul acesta, vom avea puterea de a-l naşte pe Cristos în noi şi în ceilalţi". ⁽²¹⁶⁾

În special viaţa de rugăciune trebuie să fie încontinuu "reformată" în preot. În realitate, experienţa ne învaţă că, în rugăciune nu se trăieşte din rentă: în fiecare zi trebuie, nu numai să recucerim fidelitatea exterioară faţă de momentele de rugăciune, mai ales faţă de cele destinate celebrării liturgiei orelor şi faţă de cele lăsate alegerii personale şi nesusţinute de termenele şi orarele slujirii liturgice, dar mai trebuie, în mod special, să reînvăţăm căutarea perseverentă a unei adevărate întâlniri personale cu Isus, a unei experimentări profunde a Duhului.

Ceea ce apostolul Paul spune despre toţi credincioşii, care trebuie să ajungă "la formarea omului desăvârşit, la măsura staturii împlinite a lui Cristos" (Ef 4,13), poate fi aplicat într-un chip special preoţilor chemaţi la perfecţiunea dragostei şi deci la sfinţenie, şi pentru că însăşi slujirea lor pastorală cere să fie modele vii pentru toţi credincioşii.

De asemenea, şi dimensiunea intelectuală a formării cere să fie continuată şi aprofundată pe toată durata vieţii preotului, în special prin studiul şi formarea culturală serioasă şi angajată. Părtaş la misiunea profetică a lui Isus şi inserat în misterul Bisericii, învăţătoare a adevărului, preotul este chemat să reveleze, în Isus Cristos, oamenilor faţa lui Dumnezeu, şi prin aceasta adevărata faţă a omului. ⁽²¹⁷⁾ Dar aceasta recere ca însuşi preotul să caute această faţă şi s-o contemple cu veneraţie şi iubire (cf. Ps 26,8; 41,2): numai aşa o va putea face cunoscută şi altora. În special este necesară şi continuarea studiului teologic pentru ca preotul să-şi poată îndeplini cu fidelitate slujirea cuvântului, vestindu-l fără confuzie şi ambiguitate, deosebindu-l de simplele opinii umane, oricât de renumite şi răspândite ar fi ele. Astfel se va putea pune cu adevărat în slujirea poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să dea răspuns de apărare tuturor acelora care-l întreabă despre speranţa creştină (cf. 1Pt 3,15). În plus, "dedicându-se conştiincios şi perseverent studiului teologic, preotul este în măsură să asimileze într-o formă sigură şi personală bogăţia autentică a Bisericii. Prin urmare, poate să-şi împlinească misiunea care-l angajează să răspundă dificultăţilor privitoare la doctrina catolică, şi să depăşească tendinţa, proprie şi pe cea a altuia, spre discordie şi spre atitudine negativă faţă de magister şi tradiţie". ⁽²¹⁸⁾

Aspectul pastoral al formării permanente este bine exprimat de cuvintele apostolului Petru: "Potrivit cu darul pe care l-a primit fiecare, puneţi-vă unul în slujba altuia, ca nişte buni administratori ai diferitelor haruri ale lui Dumnezeu" (1Pt 4,10). Ca să trăiască zilnic conform harului primit, preotul trebuie să fie tot mai deschis spre primirea iubirii pastorale a lui Isus Cristos, dăruită lui de Duhul său prin sacramentul primit. Aşa cum întreaga activitate a Domnului a fost rodul şi semnul iubirii pastorale, tot aşa trebuie să fie pentru activitatea ministerială a preotului. Iubirea pastorală este un dar şi în acelaşi timp o datorie, un har şi o responsabilitate faţă de care trebuie să fie fideli: adică trebuie primită şi să i se trăiască dinamismul, până în exigenţele sale cele mai radicale. Aşa cum s-a spus, chiar această iubire pastorală, îl determină şi-l stimulează pe preot în cunoaşterea tot mai bine a condiţiei reale a oamenilor la care este trimis, la discernământul apelurilor Duhului în circumstanţele istorice în care este inserat, la căutarea metodelor cele mai potrivite şi a formelor cele mai utile prin care să-şi îndeplinească astăzi misiunea sa. În felul acesta, iubirea pastorală însufleţeşte şi susţine eforturile umane ale preotului pentru o activitate pastorală care să fie actuală, credibilă şi eficientă. Dar aceasta recere o permanentă formare pastorală.

Drumul spre maturitate cere nu numai ca preotul să continue să aprofundeze diferitele dimensiuni ale formării sale, dar mai ales să ştie să integreze tot mai armonios aceste dimensiuni între ele, ajungând progresiv la unitatea interioară: aceasta va fi asigurată de iubirea pastorală. În realitate, iubirea pastorală nu numai că unifică şi coordonează diferitele aspecte, dar le conferă specificitatea lor ca aspecte ale formării preotului ca atare, adică ale preotului ca transparenţă, imagine vie, slujitor al lui Isus, păstorul cel bun.

Formarea permanentă îl ajută pe preot să depăşească ispita de a reduce slujirea sa la un activism ca scop în sine, la o prestare impersonală a activităţilor oricât de spirituale sau sacre ar fi ele, la un simplu funcţionariat în slujba organizării bisericeşti. Numai formarea permanentă îl ajută pe preot să păzească printr-o iubire trează "misterul" pe care-l poartă în sine pentru binele Bisericii şi al omenirii.

Semnificaţia profundă a formării permanente

73. Dimensiunile diferite şi complementare ale formării permanente ne ajută să-i culegem semnificaţia profundă: ea tinde să-l ajute pe preot să fie şi să acţioneze ca preot în spiritul şi după modelul lui Isus, păstorul cel bun.

Adevărul trebuie înfăptuit! Aşa ne atrage atenţia sfântul Iacob: "Fiţi înfăptuitori ai cuvântului, şi nu numai ascultători, înşelându-vă pe voi înşivă" (Iac 1,22). Preoţii sunt chemaţi să "înfăptuiască adevărul" fiinţei lor, adică să trăiască "în iubire" (cf. Ef 4,15) identitatea şi slujirea lor în Biserică şi pentru Biserică. Ei sunt chemaţi să conştientizeze tot mai puternic darul lui Dumnezeu, să-şi amintească încontinuu de el. Aceasta este invitaţia lui Paul adresată lui Timotei: "Păzeşte comoara cea de preţ cu ajutorul Duhului Sfânt care locuieşte în noi" (2Tim 1,14).

În contextul ecleziologic amintit de mai multe ori, putem aprecia semnificaţia profundă a formării permanente a preotului, în funcţie de prezenţa şi acţiunea sa în Biserică mysterium, communio et missio.

În Biserica "mister", preotul este chemat, prin formarea permanentă, să păstreze şi să dezvolte în credinţă conştiinţa adevărului întreg şi minunat al fiinţei sale: el este ministrul lui Cristos şi administratorul tainelor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1). Paul cere în mod expres creştinilor să-l considere conform acestei identităţi; dar el însuşi, primul, trăieşte în conştiinţa darului sublim primit de la Domnul. Aşa trebuie să fie referitor la fiecare preot, dacă vrea să rămână în adevărul fiinţei sale. Dar acest lucru este posibil numai în credinţă, numai cu privirea şi cu ochii lui Cristos.

În acest sens putem spune că formarea permanentă tinde să facă în aşa fel încât preotul să fie şi să devină din ce în ce mai mult un credincios: să se privească întotdeauna în adevărul său, cu ochii lui Cristos. El trebuie să păzească acest adevăr cu iubire recunoscătoare şi bucuroasă. Trebuie să-şi reînnoiască credinţa atunci când îndeplineşte slujirea preoţească: să se simtă ministrul lui Isus Cristos, sacrament al iubirii lui Dumnezeu, ori de câte ori este intermediarul şi instrumentul viu al conferirii harului lui Dumnezeu în favoarea oamenilor. Trebuie să recunoască acest adevăr în confraţii săi: este începutul respectului şi iubirii faţă de ceilalţi preoţi.

74. Formarea permanentă îl ajută pe preot, în Biserica "comuniune" să dezvolte conştiinţa că slujirea sa este în ultimă instanţă orânduită spre reunirea familiei lui Dumnezeu ca fraternitate însufleţită de iubire şi să o conducă spre Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt. ⁽²¹⁹⁾

Preotul trebuie să crească în conştiinţa profundei comuniuni care-l leagă de poporul lui Dumnezeu: nu este numai "în fruntea" Bisericii, ci înainte de toate "în" Biserică. Este frate între fraţi. Împodobit prin Botez cu demnitatea şi libertatea fiilor lui Dumnezeu în Fiul unic născut, preotul este membru al aceluiaşi şi unic trup al lui Cristos (cf. Ef 4,16). Conştiinţa acestei comuniuni conduce la necesitatea trezirii şi dezvoltării coresponsabilităţii în aceeaşi unică misiune de mântuire, prin prompta şi cordiala valorificare a tuturor carismelor şi misiunilor pe care Duhul le oferă credincioşilor pentru edificarea Bisericii. Tocmai, şi mai ales, prin împlinirea slujirii pastorale, care prin natura ei este orânduită spre binele poporului lui Dumnezeu, preotul trebuie să trăiască şi să dea mărturie despre profunda sa comuniune cu toţi, aşa cum scria Paul al VI-lea: "Trebuie să devenim fraţi ai oamenilor chiar prin faptul că vrem să le fim păstori, părinţi şi învăţători. Climatul dialogului este prietenia. Ba chiar slujirea". ⁽²²⁰⁾

Într-un mod mai special, preotul este chemat să dezvolte conştiinţa că este membru al Bisericii locale în care este încardinat, adică inserat printr-o legătură în acelaşi timp juridică, spirituală şi pastorală. O asemenea conştiinţă presupune şi dezvoltă o iubire deosebită faţă de Biserica proprie. În realitate, Biserica locală este obiectul viu şi permanent al iubirii pastorale care trebuie să preocupe permanent viaţa preotului şi care-l conduce să-i împărtăşească istoria sau experienţa ei de viaţă cu bogăţiile şi deficienţele, cu dificultăţile şi speranţele ei, să lucreze în ea în vederea creşterii ei. Prin urmare, a se simţi fiecare şi în acelaşi timp cu toţii, împreună îmbogăţiţi de Biserica locală şi angajaţi activ în edificarea ei, prelungind acea activitate pastorală intensă care i-a caracterizat pe confraţii care au fost înaintea lor. O exigenţă obligatorie a iubirii pastorale faţă de Biserica locală proprie şi faţă de viitorul ei ministerial, este grija pe care preotul trebuie s-o aibă de a găsi, ca să zicem aşa, pe cineva care să-i fie succesor în preoţie.

Preotul trebuie să crească în conştiinţa comuniunii care există între diferitele Biserici locale, o comuniune înrădăcinată în însăşi fiinţa lor de Biserici care trăiesc pe plan local unica şi universala Biserică a lui Cristos. O asemenea conştiinţă a comuniunii interecleziale va favoriza "schimbul de daruri", începând de la darurile vii şi personale, care sunt înşişi preoţii. De aici urmează disponibilitatea, ba chiar angajarea generoasă pentru realizarea unei distribuiri echitabile a clerului. ⁽²²¹⁾ Printre aceste Biserici locale trebuie amintite acelea care "lipsite de libertate, nu pot avea vocaţii proprii", ca şi "Bisericile recent ieşite din persecuţie şi cele sărace, cărora li s-au dat deja de mult timp şi din partea multora ajutoare cu inimă largă şi frăţească, şi li se dă şi acum". ⁽²²²⁾

În cadrul comuniunii ecleziale, în special preotul este chemat să crească, în formarea sa permanentă, în şi cu întreg clerul unit cu episcopul. Clerul, în adevărul său deplin este un mysterium: de fapt este o realitate supranaturală pentru că se înrădăcinează în sacramentul Ordinului. Acesta este izvorul său, originea sa. Este "locul" naşterii şi al creşterii sale. În realitate, "preoţii, prin sacramentul Ordinului, sunt uniţi printr-o legătură personală şi indisolubilă cu Cristos, unicul preot. Hirotonirea le este conferită ca indivizi, dar sunt inseraţi în comuniunea clerului unit cu episcopul (Lumen gentium, 28; Presbyterorum ordinis, 7-8)". ⁽²²³⁾

Această origine sacramentală se reflectă şi se prelungeşte în exercitarea ministerului preoţesc: de la mysterium la ministerium. "Unitatea preoţilor cu episcopul şi între ei, nu se adaugă din exterior la natura proprie a slujirii lor, ci îi exprimă esenţa, întrucât este grija lui Cristos, preot, faţă de poporul adunat de unitatea Preasfintei Treimi". ⁽²²⁴⁾ Această unitate preoţească, trăită în spiritul iubirii pastorale, face din preoţi martori ai lui Isus Cristos, care l-a rugat pe Tatăl "ca toţi să fie una" (In 17,21).

Aşadar, fizionomia clerului este cea a unei adevărate familii, a unei fraternităţi, ale cărei legături nu sunt nici din carne şi nici din sânge, ci sunt din harul Preoţiei: un har care asumă şi înalţă raporturile umane, psihologice, afective, de prietenie şi spirituale dintre preoţi; un har care se răspândeşte, pătrunde, se revelează şi se concretizează în cele mai diferite forme de ajutor reciproc, nu numai în cele spirituale, dar şi în cele materiale. Fraternitatea preoţească nu exclude pe nimeni, ci poate şi trebuie să aibă preferinţele sale: sunt cele evanghelice, rezervate celui care are mai mare nevoie de ajutor sau de încurajare. Această fraternitate "are o grijă deosebită faţă de preoţii tineri, întreţine un dialog cordial şi fratern cu cei de vârstă medie sau mai mare şi cu cei care din motive diferite au anumite dificultăţi; chiar şi pe preoţii care au părăsit această formă de viaţă sau care nu o urmează, nu numai că nu-i abandonează, dar îi urmăreşte cu o atenţie şi mai fraternă". ⁽²²⁵⁾

Din rândul clerului unic fac parte, cu titlu diferit, şi preoţii călugări rezidenţi şi activi într-o Biserică locală. Prezenţa lor constituie o adevărată îmbogăţire pentru toţi preoţii, iar carismele particulare pe care ei le trăiesc, în timp ce constituie un apel ca preoţii să crească în înţelegerea preoţiei însăşi, contribuie la stimularea şi sprijinul formării permanente a preoţilor. În comunitatea diecezană, darul vieţii religioase, atunci când este însoţit de stima sinceră şi respectul cuvenit faţă de particularităţile fiecărui institut şi fiecărei tradiţii spirituale, lărgeşte orizontul mărturiei creştine şi contribuie în diferite feluri la îmbogăţirea spiritualităţii preoţeşti, mai ales în ceea ce priveşte raportul corect şi influenţa reciprocă între valorile Bisericii locale şi cele ale universalităţii poporului lui Dumnezeu. În ceea ce-i priveşte, călugării vor fi atenţi în menţinerea unui spirit de adevărată comuniune eclezială, o participare cordială la bunul mers al diecezei şi la alegerile pastorale ale episcopului, punând la dispoziţie cu plăcere propria lor carismă pentru edificarea tuturor în dragoste. ⁽²²⁶⁾

În sfârşit, în contextul Bisericii comuniune şi al clerului, se poate face faţă mai bine la problema solitudinii preotului, asupra căreia s-au oprit părinţii sinodali. Există o solitudine care face parte din experienţa tuturor şi care este ceva absolut normal. Dar există şi o solitudine care se naşte din diferite dificultăţi şi care la rândul ei provoacă alte dificultăţi. În acest sens, "participarea activă la viaţa clerului diecezan, contactele periodice cu episcopul şi ceilalţi preoţi, colaborarea reciprocă, viaţa comună sau fraternă dintre preoţi, ca şi prietenia şi raporturile cordiale cu credincioşii laici angajaţi activ în parohii, sunt mijloace foarte folositoare pentru a depăşi efectele negative ale solitudinii pe care uneori o poate experimenta preotul. ⁽²²⁷⁾

Dar solitudinea nu crează numai dificultăţi, ea oferă şi oportunităţi pentru viaţa preotului: "Acceptată în spirit de ofertă şi căutată în intimitate cu Domnul Isus Cristos, solitudinea poate fi o oportunitate pentru rugăciune şi studiu, ca şi un ajutor pentru sfinţirea şi creşterea umană". ⁽²²⁸⁾

Fără să mai spunem că o anumită formă de solitudine este de fapt elementul necesar pentru formarea permanentă. Isus ştia să se retragă adesea, singur, pentru a se ruga (cf. Mt 14,23). Capacitatea de a şti să trăieşti o singurătate bună este o condiţie indispensabilă pentru menţinerea vieţii interioare. Este vorba de o solitudine locuită de prezenţa Domnului, care prin lumina Duhului, ne pune în contact cu Tatăl. În acest sens, grija pentru tăcere şi căutarea de spaţii şi de timpi de "deşert" sunt necesare formării permanente, atât în domeniul intelectual, cât şi în domeniul spiritual şi pastoral. Tot în acest sens, putem afirma că nu este capabil de o adevărată şi fraternă comuniune acela care nu ştie să-şi trăiască bine propria solitudine.

75. Formarea permanentă este destinată să dezvolte în preot conştiinţa participării sale la misiunea mântuitoare a Bisericii. În Biserica "misiune", formarea permanentă a preotului este nu numai o condiţie necesară, ci şi un mijloc indispensabil pentru a reaprinde în mod constant simţul misiunii şi a-i garanta o realizare fidelă şi generoasă. Printr-o astfel de formare, preotul este ajutat să perceapă toată gravitatea, dar în acelaşi timp, splendidul har, pe de o parte, al unei obligaţii care nu-l poate lăsa liniştit - aşa cum Paul putea să spună: "Să predic evanghelia nu-mi este de nici o laudă, căci este o datorie pentru mine. Vai mie, dacă nu predic!" (1Cor 9,16) - iar pe de altă parte, al unei cerinţe, explicite sau implicite, care vine imperios de la oameni, pe care Dumnezeu îi cheamă necontenit la mântuire.

Numai o formare permanentă adecvată reuşeşte să-l susţină pe preot în ceea ce este esenţial şi decisiv pentru slujirea sa, adică fidelitatea, aşa cum scrie apostolul Paul: "Ei bine, de la administratori (ai misterelor lui Dumnezeu) se cere să fie de încredere" (1Cor 4,2). Preotul trebuie să fie fidel, în ciuda celor mai diverse dificultăţi întâlnite, chiar în condiţiile cele mai incomode sau de oboseală inerentă, cu toate energiile de care dispune şi până la sfârşitul vieţii. Mărturia lui Paul trebuie să fie un exemplu şi un imbold pentru orice preot: "Noi - scrie el creştinilor din Corint - nu dăm întru nimic nici un scandal, ca să nu fie defăimat serviciul nostru. Dimpotrivă, ne prezentăm întru totul ca servitori ai lui Dumnezeu, plini de răbdare în suferinţe, în greutăţi, în strâmtorări, în bătăi, în închisori, în răscoale, în oboseli, în vegheri, în posturi; cu curăţie, cu ştiinţă, cu răbdare, cu bunătate; prin Duhul Sfânt, printr-o neprefăcută dragoste, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, de atac şi apărare; la mărire şi înjosire, la defăimare şi cinste; luaţi de înşelători, deşi suntem credincioşi adevărului; ca nişte necunoscuţi, deşi suntem bine cunoscuţi; ca unii ce trag de moarte, deşi, precum vedeţi, suntem în viaţă; ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte amărâţi, însă mereu voioşi; ca nişte săraci, pe când noi îi îmbogăţim pe mulţi; fără nimic, deşi noi toate le avem" (2Cor 6,3-10).

La orice vârstă şi în orice condiţie de viaţă

76. Formarea permanentă, tocmai pentru că este "permanentă", trebuie să-i însoţească pe preoţi întotdeauna, deci în orice perioadă şi condiţie a vieţii lor, ca şi la orice nivel de responsabilitate eclezială: evident cu acele posibilităţi şi caracteristici corespunzătoare diferenţelor de vârstă, condiţiei de viaţă şi misiunilor încredinţate.

Înainte de toate, formarea permanentă este o datorie pentru preoţii tineri: ea trebuie să aibă acea frecvenţă şi acea sistematizare a întâlnirilor care, în timp ce prelungesc seriozitatea şi soliditatea formării primite în seminar, îi conduc treptat pe tineri la înţelegerea şi trăirea bogăţiei unice a "darului" lui Dumnezeu - preoţia - şi la exprimarea potenţialităţilor şi aptitudinilor lor ministeriale, tocmai printr-o inserare tot mai convinsă şi responsabilă în rândul clerului, şi deci în comuniunea şi coresponsabilitatea cu toţi confraţii.

Dacă în faţa noilor momente de studiu şi de întâlnire, este de înţeles un anumit sentiment de "plictiseală" care-l poate cuprinde pe tânărul preot abia ieşit din seminar, trebuie respinsă ca fiind absolut falsă şi periculoasă ideea că formarea preoţească se încheie cu terminarea prezenţei în seminar.

Participând la întâlnirile formării permanente, tinerii preoţi îşi vor putea oferi un ajutor reciproc prin schimbul de experienţe şi de reflecţii privind actualizarea concretă a acelui ideal preoţesc şi ministerial pe care l-au asimilat în anii de seminar. În acelaşi timp, participarea lor activă la întâlnirile formative ale clerului va putea constitui un exemplu şi imbold pentru ceilalţi preoţi care sunt mai înaintaţi în vârstă, dând mărturie în felul acesta despre iubirea proprie faţă de întregul cler şi faţă de Biserica locală care are nevoie de preoţi bine instruiţi.

Pentru a-i sprijini pe preoţii tineri în această primă şi delicată fază din viaţa şi slujirea lor, astăzi este mai oportun ca niciodată, dacă nu de-a dreptul necesară crearea unei structuri speciale de sprijin, cu îndrumători şi maeştri capabili, în care ei să poată găsi, în mod organic şi încontinuu, ajutoarele necesare pentru a începe bine slujirea lor preoţească. Cu ocazia întâlnirilor, suficient de lungi şi frecvente, desfăşurate pe cât posibil într-un ambient comunitar, în mod rezidenţial, le vor fi asigurate momente preţioase de repaus, de rugăciune, de reflecţie şi de schimb fratern. Astfel, încă de la început, le va fi mai uşor să asigure un fundament evanghelic echilibrat pentru viaţa lor preoţească. Iar dacă nu toate Bisericile locale vor putea oferi acest serviciu preoţilor tineri, va fi bine venit ca Bisericile vecine să se unească între ele şi împreună să investească resursele necesare şi să elaboreze programe potrivite.

77. Formarea permanentă constituie o datorie şi pentru preoţii de vârstă medie. În realitate, sunt multe riscuri pe care le pot întâmpina, chiar datorită vârstei lor, ca de exemplu un activism exagerat şi o anumită rutină în îndeplinirea slujirii lor. Astfel preotul este tentat la încrederea exagerată în sine, ca şi cum experienţa personală, deja recunoscută, nu ar mai trebui să se confrunte cu nimic altceva şi cu nimeni. Nu rareori, preotul adult suferă de o anumită oboseală interioară periculoasă, semn al unei deziluzii resemnate în faţa dificultăţilor şi insucceselor. Răspunsul la această situaţie este dat de formarea permanentă, de o examinare continuă şi echilibrată de sine şi a propriei activităţi, de căutarea permanentă de motivaţii şi mijloace pentru misiunea proprie: astfel preotul îşi va păstra spiritul de veghere şi disponibilitate faţă de cererile de mântuire, permanente şi mereu noi, pe care fiecare le adresează preotului, "om al lui Dumnezeu".

Formarea permanentă trebuie să-i preocupe şi pe acei preoţi, care datorită vârstei înaintate sunt consideraţi ca bătrâni, şi care în unele Biserici constituie partea cea mai numeroasă a clerului. Acesta trebuie să le acorde recunoştinţă şi mulţumire pentru slujirea fidelă pe care au prestat-o pentru Cristos şi pentru Biserică, precum şi solidaritate concretă pentru condiţia lor. Pentru aceşti preoţi, formarea permanentă va fi mai puţin o problemă de studiu, de aducere la zi şi dezbatere culturală, cât mai ales o confirmare senină şi încurajatoare a rolului pe care sunt încă chemaţi să-l desfăşoare în rândul clerului: nu numai pentru continuarea, fie şi în forme diferite, a slujirii pastorale, dar şi pentru posibilitatea pe care ei o au, graţie experienţei de viaţă şi de apostolat, de a deveni ei înşişi adevăraţi maeştri şi formatori ai altor preoţi.

De asemenea, şi preoţii, care din cauza oboselii acumulate sau a bolilor se află într-o condiţie de fragilitate fizică sau de oboseală morală, pot fi ajutaţi de o formare permanentă care-i stimulează să-şi continue, în mod senin şi curajos slujirea lor faţă de Biserică, să nu se izoleze nici de comunitate şi nici de cler, să-şi reducă activitatea exterioară pentru a se consacra acelor activităţi pastorale şi de spiritualitate personală, capabile să susţină raţiunile şi bucuria preoţiei lor. Formarea permanentă îi va ajuta îndeosebi să-şi păstreze vie acea convingere pe care ei înşişi au insuflat-o credincioşilor, că ei continuă să fie membri activi în edificarea Bisericii, mai ales în virtutea unirii lor cu Isus Cristos suferind şi cu mulţi alţi fraţi şi surori care, în Biserică, participă la pătimirea Domnului, retrăind experienţa spirituală a lui Paul care spunea: "Sunt bucuros acum de suferinţele mele pentru voi, iar în trupul meu întregesc lipsurile suferinţelor lui Cristos pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24). ⁽²²⁹⁾

Responsabilii formării permanente

78. Condiţiile în care adesea, şi în cele mai multe părţi, se desfăşoară actualmente slujirea preoţilor nu fac uşoară o angajare serioasă în formarea permanentă: creşterea numărului obligaţiilor şi slujirilor, complexitatea vieţii în general şi a vieţii comunităţii creştine în special, activismul şi febra caracteristică multor medii din societatea noastră, îi privează adesea pe preoţi de timpul şi de energiile indispensabile pentru a "lua seama la ei înşişi" (cf. 1Tim 4,16).

Toate acestea trebuie să determine creşterea responsabilităţii în toţi, astfel încât dificultăţile să fie depăşite, ba chiar să devină o sfidare pentru elaborarea şi realizarea unei formări permanente care să corespundă adecvat măreţiei darului lui Dumnezeu şi gravităţii cerinţelor şi exigenţelor din timpul nostru.

Responsabilii formării permanente a preoţilor trebuie căutaţi în Biserica "comuniune". În acest sens, întreaga Biserică locală este aceea care, sub conducerea episcopului, este responsabilă de stimularea şi stabilirea diferitelor modalităţi de formare permanentă a preoţilor. Preoţii nu sunt pentru ei înşişi, ci pentru poporul lui Dumnezeu: de aceea, formarea permanentă, în timp ce asigură maturitatea umană, spirituală, intelectuală şi pastorală a preoţilor, are drept rezultat un bine al cărui destinatar este însuşi poporul lui Dumnezeu. De altfel, însăşi exercitarea slujirii pastorale conduce la un permanent şi rodnic schimb reciproc între viaţa de credinţă a preoţilor şi cea a credincioşilor. Tocmai împărtăşirea de viaţă între preot şi comunitate, dacă este dirijată şi folosită cu înţelepciune, constituie o contribuţie fundamentală la formarea permanentă, care de altfel nu este redusă la nişte episoade sau iniţiative izolate, ci se extinde şi străbate întreaga slujire şi viaţă a preotului.

În realitate, experienţa creştină a persoanelor simple şi umile, elanurile spirituale ale persoanelor îndrăgostite de Dumnezeu, aplicarea curajoasă a credinţei în viaţa zilnică de către creştinii angajaţi în diverse responsabilităţi sociale şi civile, sunt primite cu bucurie de preot care, în timp ce le luminează prin slujirea sa preoţească, găseşte în ele o hrană spirituală de mare valoare. Chiar şi dubiile, crizele şi ezitările în faţa celor mai diferite condiţii personale şi sociale, ispitele de refuz sau de disperare în momentul durerii, bolii, morţii: pe scurt, toate circumstanţele dificile pe care le întâlnesc oamenii pe drumul credinţei, sunt trăite în mod fratern şi suportate sincer în inima preotului care, căutând răspunsurile pentru alţii, este încontinuu stimulat să le găsească înainte de toate pentru sine.

În felul acesta, întregul popor al lui Dumnezeu, în toţi membrii săi, poate şi trebuie să ofere un ajutor preţios la formarea permanentă a preoţilor săi. În acest sens trebuie să li se lase preoţilor timp pentru studiu şi pentru rugăciune, să li se ceară acel lucru pentru care au fost trimişi de Cristos şi nu de altul, să le ofere colaborarea în diferite domenii ale misiunii pastorale, în special cele privind promovarea umană şi slujirea carităţii, să asigure raporturi cordiale şi fraterne cu ei, să înlesnească în preoţi conştiinţa că nu sunt "stăpânii credinţei", ci mai curând "colaboratori ai bucuriei" tuturor credincioşilor (cf. 2Cor 1,24).

Responsabilitatea formativă a Bisericii locale privind preoţii se concretizează şi se specifică în raport cu diferiţii membri care o compun, începând cu preotul însuşi.

79. Într-un anumit sens, fiecare preot, tocmai el, este primul responsabil în Biserică în formarea permanentă: în realitate, fiecărui preot îi revine datoria, înrădăcinată în sacramentul Ordinului, să fie fidel faţă de darul lui Dumnezeu şi faţă de dinamismul de convertire zilnică ce provine din însuşi acest dar. Reglementările sau normele autorităţii bisericeşti în această privinţă, ca şi însuşi exemplul altor preoţi, nu ajung în a face atrăgătoare formarea permanentă, dacă fiecare nu este personal convins de necesitatea ei şi nu este hotărât să-i pună în valoare ocaziile, timpul şi modalităţile. Formarea permanentă menţine "tinereţea" duhului, pe care nimeni nu o poate impune din exterior, dar pe care fiecare trebuie s-o regăsească permanent înăuntrul său. Numai acela care păstrează mereu vie dorinţa de a învăţa şi de a creşte posedă această "tinereţe".

Fundamentală este responsabilitatea episcopului, şi împreună cu el a clerului. Responsabilitatea episcopului se întemeiază pe faptul că preoţii primesc prin el preoţia lor şi împărtăşesc cu el grija pastorală faţă de poporul lui Dumnezeu. El este responsabil de acea formare permanentă care tinde ca toţi preoţii săi să fie cu generozitate fideli faţă de darul şi de slujirea primită, aşa cum poporul lui Dumnezeu îi vrea şi are "dreptul" să îi aibă. Această responsabilitate îl determină pe episcop, în comuniune cu clerul, să stabilească un program şi să întocmească o programare, capabile să prezinte formarea permanentă nu ca pe ceva episodic, dar ca o propunere bine elaborată în conţinut, care se desfăşoară pe etape şi îmbracă modalităţi bine precizate. Episcopul îşi va exercita responsabilitatea, nu numai asigurând clerului său locuri şi perioade de formare permanentă, ci şi prin prezenţa şi participarea lui personală, convinsă şi cordială la aceste adunări. Deseori va fi oportun, sau chiar necesar, ca episcopii din mai multe dieceze învecinate sau aparţinând unei regiuni ecleziastice să se sfătuiască între ei şi să-şi unească eforturile pentru a putea oferi iniţiative mai nobile şi cu adevărat stimulatorii pentru formarea permanentă, cum ar fi cursuri de formare biblică, teologică şi pastorală, săptămâni de viaţă comunitară, cicluri de conferinţe, perioade de reflecţie şi de evaluare a parcursului pastoral al clerului şi al comunităţii ecleziale.

Episcopul îşi va îndeplini responsabilitatea solicitând şi aportul pe care-l pot oferi facultăţile şi institutele de teologie şi de pastorală, seminariile, organismele sau asociaţiile de persoane - preoţi, călugări şi credincioşi laici - angajate în formarea preoţească.

În cadrul Bisericii locale, un loc semnificativ este rezervat familiilor: în realitate, la ele, în dimensiunea lor de "Biserici domestice", se referă concret viaţa comunităţilor ecleziale animate şi conduse de preoţi. Trebuie subliniat în special, rolul familiei de origine. Aceasta, în unire şi în comuniune de intenţii, poate oferi misiunii fiului o contribuţie originală şi foarte importantă. Ducând la îndeplinire planul providenţial care a voit-o leagănul germenului vocaţional şi ajutor indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea lui, familia preotului, în respectul absolut faţă de acest fiu care a ales să se dăruiască lui Dumnezeu şi aproapelui, trebuie să rămână totdeauna martor fidel şi încurajator al misiunii sale, stând alături şi participând la ea cu dăruire şi respect.

Momentele, formele şi mijloacele formării permanente

80. Dacă orice moment poate fi un "timp potrivit" (cf. 2Cor 6,2), în care Duhul Sfânt îl conduce pe preot spre o creştere directă în rugăciune, în studiu şi în cunoaşterea propriilor responsabilităţi pastorale, sunt însă momente "privilegiate", chiar dacă sunt mai obişnuite şi stabilite dinainte.

Aici trebuie amintite înainte de toate, întâlnirile episcopului cu clerul său fie liturgice (în special concelebrarea de la Liturghia Crismei din Joia Sfântă), fie pastorale şi culturale, în scopul unei examinări privind activitatea pastorală sau pentru studierea anumitor probleme teologice.

Sunt apoi întâlnirile de spiritualitate sacerdotală, cum ar fi exerciţiile spirituale, zilele de reculegere şi de spiritualitate, etc. Ele sunt o ocazie de creştere spirituală şi pastorală, de rugăciune mai îndelungată şi liniştită, de întoarcere la rădăcinile fiinţei sacerdotale, de regăsire a prospeţimii motivaţiilor pentru fidelitatea şi elanul pastoral.

De asemenea, sunt importante şi întâlnirile de studiu şi de reflecţie comună: ele împiedică sărăcirea culturală şi încăpăţânarea pe poziţii de comoditate chiar şi în domeniul pastoral, rod al leneviei mentale; asigură o sinteză mai matură între diferitele elemente ale vieţii spirituale, culturale şi apostolice; deschid mintea şi inima spre noile provocări ale istoriei şi spre noile chemări, pe care Duhul le adresează Bisericii.

81. Sunt numeroase ajutoarele şi mijloacele de care ne putem folosi, pentru ca formarea permanentă să devină o experienţă din ce în ce mai preţioasă şi vitală pentru preoţi. Între acestea amintim diferitele forme de viaţă comună între preoţi, totdeauna prezente în istoria Bisericii, chiar dacă în moduri şi cu intensităţi diferite: "Astăzi nu putem să nu le recomandăm, mai ales printre aceia care trăiesc şi sunt angajaţi în activitatea pastorală în acelaşi loc. Pe lângă faptul că ajută vieţii şi acţiunii apostolice, această viaţă comună a clerului oferă tuturor, fraţi preoţi şi laici, un exemplu luminos de iubire şi de unitate". ⁽²³⁰⁾

O altă formă de ajutor poate fi dată de asociaţiile sacerdotale, în special de institutele seculare preoţeşti, care au un caracter specific diecezan, în virtutea căruia preoţii sunt mai strâns uniţi cu episcopul şi alcătuiesc "o stare de consacrare în care preoţii prin voturi sau alte legături sacre, se angajează să pună în practică în viaţa lor sfaturile evanghelice". ⁽²³¹⁾ Toate formele de "fraternitate sacerdotală" aprobate de Biserică sunt folositoare nu numai pentru viaţa spirituală, dar şi pentru viaţa apostolică şi pastorală.

Şi practica direcţiunii spirituale contribuie foarte mult la formarea permanentă a preoţilor. Este un mijloc clasic, care nu şi-a pierdut nimic din valoare, nu numai pentru asigurarea formării spirituale, dar şi pentru promovarea şi susţinerea unei fidelităţi şi generozităţi permanente în îndeplinirea slujirii preoţeşti. Aşa cum scria viitorul Paul al VI-lea, "direcţiunea spirituală are un rol foarte important şi am putea spune chiar indispensabil pentru educarea morală şi spirituală a tineretului, care vrea să interpreteze şi să urmeze cu fidelitate deplină chemarea propriei vieţi, oricare ar fi ea; ea păstrează întotdeauna o importanţă benefică pentru orice perioadă a vieţii, atunci când luminii şi carităţii unui sfat pios şi prudent i se cere verificarea propriei corectitudini şi încurajarea în împlinirea generoasă a propriilor datorii. Este un mijloc pedagogic foarte delicat, dar de o foarte mare valoare; este o artă pedagogică şi psihologică de mare răspundere pentru cel care o exercită; este un exerciţiu spiritual de umilinţă şi de încredere pentru cel care o primeşte". ⁽²³²⁾

Concluzie

82. "Vă voi da păstori după inima mea" (Ier 3,15).

Această promisiune a lui Dumnezeu, este vie şi operantă şi astăzi în Biserică: în orice timp, ea se simte fericita destinatară a acestor cuvinte profetice; le vede realizându-se zilnic în multe părţi ale pământului, sau mai exact în multe inimi omeneşti, mai ales ale tinerilor. Şi, în faţa gravelor şi urgentelor necesităţi proprii şi ale lumii, doreşte ca în pragul celui de-al treilea mileniu această promisiune să se îndeplinească într-un mod nou, mai amplu, mai intens şi mai eficace: printr-o cvasirevărsare extraordinară a Duhului Rusaliilor.

Promisiunea Domnului determină în inima Bisericii rugăciunea, implorarea încrezătoare şi arzătoare în iubirea Tatălui care, aşa cum l-a trimis pe Isus, păstorul cel bun, pe apostoli, pe urmaşii lor, precum şi acel şir fără număr de preoţi, tot aşa să continue să arate oamenilor de astăzi fidelitatea şi bunătatea sa.

Şi Biserica este gata să răspundă la acest har. Simte că darul lui Dumnezeu cere un răspuns coral şi generos: tot poporul lui Dumnezeu trebuie să se roage fără încetare şi să lucreze pentru vocaţiile preoţeşti; candidaţii la preoţie trebuie să se pregătească cu mare seriozitate la primirea şi trăirea darului lui Dumnezeu, conştienţi că Biserica şi lumea au absolută nevoie de ei; trebuie să se îndrăgostească de Cristos, bunul păstor, să-şi modeleze inima după a lui şi să fie gata să iasă pe străzile lumii ca imagine a lui, pentru a-l proclama tuturor pe Cristos calea, adevărul şi viaţa.

Adresez un apel special familiilor: părinţii, şi mai ales mamele să fie generoşi în a-i dărui Domnului, care-i cheamă la preoţie, pe fiii lor, şi să colaboreze cu bucurie la itinerarul lor vocaţional, conştienţi că în felul acesta fac mai mare şi mai profundă rodnicia lor creştină şi eclezială şi că pot experimenta, într-un anumit sens, fericirea Fecioarei Mame Maria: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău" (Lc 1,42).

Iar tinerilor de astăzi le spun: fiţi mai docili la glasul Duhului, lăsaţi să răsune în adâncul inimii marile aşteptări ale Bisericii şi ale omenirii, nu vă temeţi să deschideţi spiritul vostru la chemarea lui Cristos Domnul, descoperiţi privirea iubirii lui Isus fixată asupra voastră şi răspundeţi cu entuziasm la propunerea unei urmări radicale.

Biserica răspunde la har prin angajamentul pe care şi-l asumă preoţii pentru realizarea acelei formări permanente care este recerută de demnitatea şi de responsabilitatea, conferite lor de sacramentul Ordinului. Toţi preoţii sunt chemaţi să-şi dea seama de urgenţa deosebită a formării lor în ceasul de faţă: noua evanghelizare are nevoie de noi evanghelizatori, iar aceştia sunt preoţii care se angajează la trăirea preoţiei lor ca pe o cale specială spre sfinţenie.

Promisiunea lui Dumnezeu garantează Bisericii nu orice fel de păstori, ci păstori "după inima sa". "Inima" lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă pe deplin în inima lui Cristos, păstorul cel bun. Iar inima lui Cristos continuă şi astăzi să aibă milă de mulţime şi să le dea pâinea adevărului şi pâinea iubirii şi a vieţii (cf. Mc 6,30 ş. u), şi cere să bată în alte inimi - cele ale preoţilor -: "Daţi-le voi să mănânce" (Mc 6,37). Oamenii au nevoie să iasă din anonimat şi din frică, au nevoie să fie cunoscuţi şi chemaţi pe nume, să înainteze siguri pe căile vieţii, să fie regăsiţi dacă s-au rătăcit, să fie iubiţi, să primească mântuirea ca dar suprem al iubirii lui Dumnezeu: tocmai aceasta o face Isus, păstorul cel bun; el şi preoţii împreună cu el.

Iar acum, la sfârşitul acestei exortaţii, îmi îndrept privirea spre mulţimea aspiranţilor la preoţie, spre seminariştii şi preoţii care, în toate părţile lumii, chiar în condiţiile cele mai dificile şi uneori dramatice, dar totdeauna în efortul bucuros de fidelitate faţă de Domnul şi de slujire neobosită a turmei sale, îşi oferă zilnic viaţa proprie pentru creşterea credinţei, speranţei şi iubirii în inimile şi în istoria bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru.

Voi, preaiubiţi preoţi, faceţi aceasta pentru că însuşi Domnul, prin puterea Duhului său, v-a chemat să faceţi prezentă, în vasele de lut ale vieţii voastre simple, comoara inestimabilă a iubirii sale de bun păstor.

În unire cu părinţii sinodali şi în numele tuturor episcopilor din lume şi din întreaga comunitate eclezială, exprim întreaga recunoştinţă pe care o merită fidelitatea şi slujirea voastră. ⁽²³³⁾

Şi în timp ce vă doresc vouă tuturor, harul de a reînnoi darul lui Dumnezeu primit prin impunerea mâinilor (cf. 2Tim 1,6), de a simţi mângâierea prieteniei profunde care vă uneşte cu Isus şi vă leagă între voi, de a trăi bucuria creşterii turmei lui Dumnezeu spre o iubire tot mai mare faţă de el şi faţă de fiecare om, de a întreţine convingerea senină că cel care a început în voi această lucrare bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus (cf. Fil 1,6), cu toţi şi cu fiecare dintre voi, mă adresez în rugăciune către Maria, mama şi educatoarea preoţiei noastre.

Fiecare aspect al formării preoţeşti poate fi raportat la Maria ca la persoana umană care, mai mult decât oricare alta, a corespuns la chemarea lui Dumnezeu, care s-a făcut slujitoare şi ucenică a cuvântului până într-acolo încât a zămislit în inima şi în trupul său Cuvântul făcut om pentru a-l dărui omenirii, care a fost chemată la educarea unicului şi veşnicului preot care s-a făcut ascultător şi supus autorităţii sale de mamă. Prin exemplul său şi prin mijlocirea sa, Fecioara preasfântă continuă să vegheze asupra dezvoltării chemărilor şi a vieţii preoţeşti în Biserică.

De aceea, noi preoţii suntem chemaţi să facem să crească în noi o evlavie solidă şi gingaşă faţă de Fecioara Maria, mărturisind-o prin imitarea virtuţilor sale şi prin rugăciune frecventă.

Marie,
mama lui Isus Cristos şi mama preoţilor,
primeşte acest titlu pe care ţi-l dăm
pentru a preamări maternitatea ta
şi a contempla alături de tine preoţia
Fiului tău şi a fiilor tăi,
sfântă născătoare de Dumnezeu.

Mamă a lui Cristos,
tu ai dat Mesiei preot trupul său de carne
prin ungerea Duhului Sfânt
pentru mântuirea celor săraci şi celor cu inima căită,
păstrează-i pe preoţii tăi, în inima ta şi în Biserică,
Mamă a Mântuitorului.

Mamă a credinţei,
tu l-ai însoţit la templu pe Fiul omului,
împlinirea promisiunilor făcute părinţilor,
încredinţează-i Tatălui pentru slava sa
pe preoţii Fiului tău,
Arcă a Legământului.

Mamă a Bisericii,
în cenacol, printre discipoli, te rugai Duhului
pentru noul popor şi păstorii săi,
mijloceşte Ordinului preoţesc
plinătatea darurilor,
Regină a apostolilor.

Mamă a lui Isus Cristos,
tu erai cu el la începutul vieţii
şi al misiunii sale,
tu l-ai căutat pe Învăţătorul prin mulţime,
l-ai însoţit, ridicat de la pământ,
consumat prin jertfa unică şi veşnică,
şi l-ai avut pe Ioan alături, ca fiu al tău,
primeşte încă de la început pe cei chemaţi,
ai grijă de creşterea lor,
însoţeşte-i în viaţă şi în slujire pe cei care sunt fiii tăi,
Mamă a preoţilor.

Amin!

Roma, "Sfântul Petru", 25 martie, solemnitatea Bunei-Vestiri a anului 1992, al XIV-lea al pontificatului meu.

Papa Ioan Paul al II-lea

Note

1. Propositio 2.
2. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la finalul sinodului, 27.10.1990: L'Osservatore romano, 28.10.1990; cf. Il Regno-documenti 35 (1990) 21, 694-695.
3. Cf. Propositio 1.
4. Cf. Const. dogm. despre Biserică, Lumen gentium (LG) 28: EV 1354 ş.u; Decretul despre ministerul şi viaţa preoţilor, Presbyterorum ordinis (PO): EV 1/1243.1318; Decretul despre formarea sacerdotală, Optatam totius (OT): EV 1/771-818.
5. SF. CONGREGAŢIE PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, 6.1.1970: AAS 62 1970), 321-384; EV 3/1796-1947.
6. Discurs la finalul sinodului, 3: l.c.
7. Ibid., 1: l.c.
8. SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adunare generală ordinară, Mesajul părinţilor sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, 28.10.1990, III: L'Osservatore romano, 29-30.10.1990; cf. Il Regno-documenti 35 (1990) 21, 697-699.
9. Angelus, 14.1.1990: L'Osservatore romano, 15-16.1.1990.
10. Ibid., 3: l.c.
11. Cf. Propositio 3.
12. PAUL AL VI-LEA, Omilie, la a IX-a sesiune a Conc. Ecum. Vatican II, 7.12.1965: AAS 58 (1966), 55; EV 1448*-465*.
13. Cf. Propositio 3.
14. Cf. ibid.
15. Cf. SINODUL EPISCOPILOR, La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali, "Lineamenta", 5-6; cf. Il Regno-documenti 34 (1989) 15, 450 ş.u.
16. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes (GS) 4: EV 1/1324 ş.u.
17. Cf. Mesajul părinţilor sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, I: l.c.
18. Discurs la finalul sinodului, 4: l.c.; cf. Scrisoarea adresată tuturor preoţilor Bisericii cu ocazia Joii Sfinte 1991, 10.3.1991: L'Osservatore romano, 15.3.1991.
19. Cf. LG; PO; OT; Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis: l.c.; SINODUL EPISCOPILOR, A II-a adun. gen. ord., 1971; EV 4/1135 ş.u.
20. Propositio 7.
21. LG 5: EV 1/289 ş.u.
22. IOAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. postsinodală Christifideles laici (Cf. L), 30.12.1988, 8: AAS 81 (1989), 405; EV 11/1634; cf. SINODUL EPISCOPILOR, A II-a adun. gen. extraord., 1985; EV 9/1779 ş.u.
23. Cf. Propositio 7.
24. Cf. PO 7-8: EV 1264-1270.
25. Cf. LG 1: EV 1/284.
26. Cf. Propositio 7.
27. Ibid.
28. Ibid.
29. SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adun. gen. ord., La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali - "Instrumentum laboris", 16 cf. Il Regno-documenti 35 (1990) 15, 449 ş.u.; cf. Propositio 7.
30. Angelus 25.2.1990: L'Osservatore romano, 26-27.2.1990.
31. Cf. PO 7-9: EV 1/1264-1276.
32. Ibid., 8; cf. Propositio 7.
33. PO 9: EV 1/1271-1276.
34. Cf. LG 10: EV 1/311-312.
35. Cf. Propositio 7.
36. PO 10: EV 1/1277.
37. OT 20: EV 1/815.
38. Cf. Propositio 12.
39. Mesajul părinţilor sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, III: l.c.
40. LG 40: EV 1/389.
41. PO 12: EV 1/1282.
42. Sermo 340, 1: PL 38, 1483.
43. Ibid.: l.c.
44. Cf. Propositio 8.
45. Cf. PO 1 şi 12: EV 1/1244 ş.u. şi 1282 ş.u.
46. Cf. Propositio 8.
47. Sermo Morin Guelferbytanus, 32, 1: PLS 2, 637.
48. MISALUL ROMAN, Antifona la împărtăşanie, Duminica a IV-a a Paştelui.
49. Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. ap. Mulieris dignitatem (Mud) 15.8.1988, 26: AAS 80 (1988), 1715-1716; EV 11/1323 ş.u.
50. Propositio 7.
51. IOAN PAUL AL II-LEA, Omilia din timpul adoraţiei euharistice de la Seul, 7.10.1989, 2: Insegnamenti XII/2 (1989), 785.
52. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus 123, 5: CCL 36, 678.
53. Către preoţii participanţi la un congres iniţiat de CEI, 4.11.1980: Insegnamenti III/2 1980), 1055.
54. PO 14: EV 1/1292.
55. Ibid.
56. Ibid.
57. Cf. PAUL AL VI-LEA, Exort. ap. Evangelii nuntiandi (EN), 8. 12. 1975, 75: AAS 68 (1976), 64-67; EV 5/1698 ş.u.
58. Cf. Propositio 8.
59. PO 12: EV 1/1284.
60. In Iohannis Evangelium Tractatus 123, 5: l. c.
61. PO 12: EV 1/1282 ş.u.
62. PO 5: EV 1/1252.
63. Cf. CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Decretum de iustificatione, cap. 7; Decretum de sacramentis, can. 6: DS 1529; 1606.
64. PO 12 EV 1/1284.
65. AUGUSTIN, Sermo de Nat. Sanct. Apost. Petri et Pauli ex Evangelio in quo ait: Simon Iohannis diligis me?: Bibliotheca Casinensis, în "Miscellanea Augustiniana", I, sub îngrijirea lui G. MORIN OSB, Tip. Poligl. Vat., Roma 1930, 404.
66. Cf. PO 4-6 şi 13: EV 1/1250-1263 şi 1286 ş.u.
67. Cf. EN 15: EV 5/1602 ş.u.
68. Cf. CONCILIUL VATICAN II, Const. dogm. despre revelaţia divină, Dei Verbum (DV), 8 şi 10: EV 1/882 ş.u. şi 886 ş.u.
69. PO 5: EV 1/1253.
70. IOAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia, (2.12.1984), 31, VI: AAS 77 (1985), 265-266; EV 9/1191.
71. PO 6: EV 1/1257.
72. Cf. LG 42: EV 1/397 ş.u.
73. Cf. Propositio 9.
74. PO 15: EV 1/1293.
75. Cf. ibid.
76. LG 42: EV 1/399.
77. IOAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. Familiaris consortio (FC), 22.11.1981, 16: AAS 74 (1982), 98; EV 7/1576.
78. Propositio 11.
79. PO 16: EV 1/1296 ş.u.
80. Ibid.
81. Propositio 8.
82. Cf. PO 17: EV 1/1299 ş.u.
83. Propositio 10.
84. Ibid.
85. Cf. SF. CONGREGAŢIE PENTRU CĂLUGĂRI ŞI INSTITUTELE SECULARE - SF. CONGREGAŢIE PENTRU EPISCOPI, Directive privind raporturile reciproce între episcopi şi călugări în Biserică, Mutuae relationes, 14.5.1978, 18: AAS 70 (1978), 484-485; EV 6/627 ş.u.
86. Cf. Propositio 25; 38.
87. Cf. LG 23: EV 1/338 ş.u.
88. PO 10: EV 1/1277; cf. Propositio 12.
89. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, (7.12.1990), 67: AAS 83 (1991), 315-316.
90. PO 10: EV 1/1277.
91. IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie adresată celor cinci mii de preoţi veniţi din lumea întreagă (9.10.1984), 2: Insegnamenti VII/2 (1984), 839.
92. Discurs final la sinod, 27.10.1990, 5: l.c.
93. Cf. Propositio 6.
94. Cf. Propositio 13.
95. Cf. Propositio 4.
96. LG 9: EV 1/310.
97. Ibid.
98. CIPRIAN, De Dominica Oratione, 23; CCL 3/A. 105.
99. Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul despre apostolatul laicilor, Apostolicam actuositatem, 18.11.1965, 3: EV 1/918 ş.u.
100. Propositio 5.
101. IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 3.12.1989, 2: Insegnamenti XII/2 (1989), 1417.
102. PAUL AL VI-LEA, Mesaj cu ocazia Celei de-a V-a Zile Mondiale de Rugăciune pentru Chemări la Preoţie, 19.4.1968: Insegnamenti VI (1968), 134-135.
103. Cf. Propositio 5.
104. Cf. LG 10: EV 1/311 ş.u.; PO 12: EV 1/1282 ş.u.
105. Cf. Propositio 13.
106. GS 16: EV. 1/1369.
107. MISALUL ROMAN, Colecta Liturghiei pentru vocaţiile la ordinele sfinte.
108. Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Const. despre sfânta Liturgie, Sacrosanctum Concilium, 4.10.1963, 10: EV 1/16.
109. Propositio 15.
110. Ibid.
111. Cf. CIC can. 220: "Nimănui nu-i este permis... să violeze dreptul vreunei persoane de a-şi apăra propria intimitate"; cf. can. 642.
112. OT 2: EV 1/773.
113. Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, Christus Dominus, 28.10.1965, 15: EV 1/605.
114. Cf. OT 2; EV 1/773.
115. PO 6: EV 1/1258.
116. PO, 11: EV 1/1280 ş.u.
117. OT 2: EV 1/773.
118. Propositio 14.
119. Propositio 15.
120. Cf. Propositio 16.
121. Mesajul pentru Cea de-a XXII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii la Preoţie, 13.4.1985, 1: AAS 77 1985), 982.
122. Mesajul părinţilor sinodali către poporul lui Dumnezeu, IV: l.c.
123. Propositio 21.
124. Cf. OT 11: EV 1/795 ş.u.; PO 3: EV 1/1249; Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis 51: EV 3/1883 ş.u.
125. Cf. Propositio 21.
126. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptor hominis, 4.3.1979, 10: AAS 71 (1979), 274; EV 6/1194 ş.u.
127. FC 37: EV 7/1641 ş.u.
128. Ibid.
129. Propositio 21.
130. Cf. GS 24: EV 1/1393 ş.u.
131. Cf. Propositio 21.
132. Propositio 22.
133. Cf. AUGUSTIN, Confesiuni, I, 1: CSEL 33,1.
134. SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adun. gen. ord. La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali - "Instrumentum laboris", 30.
135. Propositio 22.
136. Propositio 23.
137. OT 8: EV 1/788s.
138. DV 24: EV 1/907.
139. Ibid., 2: EV 1/873.
140. DV 25: EV 1/908.
141. IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 4.3.1990, 2-3: L'Osservatore romano, 5-6.3.1990.
142. SC, 14; EV 1/23 ş.u.
143. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus 26,13: l.c., 266.
144. LITURGIA ORELOR, Antifona la "Magnificat", Vespere II, în solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos.
145. Cf. PO 13: EV 1/1286 ş.u.
146. IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 1.7.1990, 3: L'Osservatore romano 2-3.7.1990.
147. Propositio 23.
148. Ibid.
149. Cf. ibid.
150. OT 9: EV 1/790 ş.u.
151. Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, l.c.
152. OT 10: EV 1/792 ş.u.
153. Ibid.
154. Scrisoare adresată tuturor preoţilor Bisericii în Joia Sfântă 1979, 8.4.1979: Insegnamenti II/1 (1979), 841-862.
155. Propositio 24.
156. GS 15: EV 11365 ş.u.
157. Propositio 26.
158. Cf. OT 16: EV 1/805.
159. La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali - "Instrumentum laboris", 39.
160. Cf. SF. CONGREGAŢIE PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Lettera ai vescovi circa l'insegnamento della filosofia nei seminari, (20.1.1972): EV 4/1516-1556.
161. "Desideravi intellectu videre quod credidi et multum disputavi et laboravi": De Trinitate XV, 28: CCL 50/A, 534.
162. Discurs adresat participanţilor la Cea de-a XXI-a Săptămână Biblică Italiană, 25.9.1970: AAS 62 (1970), 618.
163. Propositio 26.
164. "Fides, quae este quasi habitus theolgiae": In lib. Boetii de Trinitate V, 4, ad 8.
165. Cf. SFÂNTUL TOMA, In I Sent., prolog., q. I, a. 1-5.
166. Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instrucţia despre vocaţia eclezială a teologului, Donum veritatis, 24.5.1990, 11; 40: AAS 82 (1990), 1554-1555; 1568-1569.
167. OT 14: EV 1/800 ş.u.
168. Itinerarium mentis in Deum, prol., nr. 4: Opera omnia, tomus V, Ad claras aquas 1891, 296.
169. OT 16: EV 1/805 ş.u.
170. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Sollicitudo rei socialis (SRS), 30.12.1987, 41: AAS 80 (1988), 571; EV 10/2664 ş.u.
171. Cf. Scris. enc. Centesimus annus, 1. 5. 1991, 54: AAS 83 (1991), 859-860.
172. Donum veritatis 21: l.c.
173. Propositio 26.
174. Aşa scria, de exemplu, sfântul Toma de Aquino: "Trebuie mai degrabă să fim cu autoritatea Bisericii decât cu autoritatea lui Augustin sau a lui Ieronim sau a oricărui alt doctor": Summa theol., II-II, q. 10, a. 12; şi, de asemenea, că nimeni nu se poate apăra cu autoritatea lui Ieronim sau a lui Augustin sau a oricărui alt doctor împotriva autorităţii lui Petru: cf. Ibid., II-II, q. 11, a. 2 ad 3.
175. Propositio 32.
176. Cf. Redemptoris missio, 67: l.c.
177. Cf. Propositio 32.
178. Propositio 27.
179. OT 4: EV 1/780 ş.u.
180. LG 48: EV 1/415 ş.u.
181. Explanatio Apocalypsis, lib. II, 12: PL 93, 166.
182. Cf. Propositio 28.
183. Ibid.
184. PO 9: EV 1/1271 ş.u.; cf. Cf. L 61: EV 11/1869 ş.u.
185. Propositio 28.
186. Cf. ibid.
187. Cf. Redemptoris missio, 67-68: l.c.
188. Cf. OT 4: EV 1/780 ş.u.
189. Propositio 20.
190. Ibid.
191. Ibid.
192. Ibid.
193. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat seminariştilor şi ex-seminariştilor din Almo Collegio Capranica, (21.1.1983): Insegnamenti VI/1 (1983), 173-178.
194. Propositio 20.
195. Ibid.
196. Propositio 19.
197. Ibid.
198. In Iohannem Evangelistam Expositio, c. 21, lect. V, 2.
199. OT 3: EV 1/778 ş.u.
200. Cf. Propositio 17.
201. Cf. Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, 19: EV 3/1844.
202. PO 7: EV 1/1264 ş.u.
203. Propositio 29.
204. Ibid.
205. Cf. Propositio 23.
206. Cf. Cf. L 61 şi 63: EV 11/1869 ş.u. şi 1881 ş.u.; MuD 29-31: EV 111332-1345.
207. Cf. Propositio 29.
208. Propositio 30.
209. Ibid.
210. Cf. Propositio 25.
211. Discurs către preoţii simpatizanţi ai Mişcării "Comuniune şi Eliberare" (12.9.1985): AAS 78 (1986), 256.
212. Cf. Propositio 25.
213. Întâlnirea cu reprezentanţii clerului elveţian la Einsiedeln (15.6.1984), 10: Insegnamenti VII (1984), 1798.
214. Cf. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus, 123,5: l.c., 678-680.
215. Cf. Propositio 31.
216. CAROL BORROMEU, Acta Ecclesiae Mediolanensis, Milano 1559, 1178.
217. GS 22: EV 1/1385 ş.u.
218. La formazione dei presbiteri nelle circostanze attuali, "Instrumentum laboris", 55.
219. Cf. PO 6: EV 1/1257 ş.u.
220. PAUL AL VI-LEA, Scris. enc. Ecclesiam suam, 6.8.1964, III: AAS 56 (1964), 647: EV 2/189 ş.u.
221. Cf. SFÂNTA CONGREGAŢIE PENTRU CLER, Directive pentru promovarea cooperării reciproce dintre Bisericile locale şi mai ales pentru distribuirea mai potrivită a clerului, Postquam apostoli (25 martie 1980): AAS 72 (1980, 343-364; EV 7/234-287.
222. Propositio 39.
223. Propositio 34.
224. Ibid.
225. Ibid.
226. Cf. Propositio 38, PO 1: EV 1244; OT 1: EV 1/772; Mutuae relationes 2; 10: l.c., 475; 479-480.
227. Propositio 35.
228. Ibid.
229. Cf. Propositio 36.
230. Formarea preoţilor în circumstanţele actuale, "Instrumentum laboris", 60; cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, Christus Dominus, 28.10.1965, 30: EV 1/652 ş.u.; PO 8: EV 1/1267; CIC can. 550,2.
231. Propositio 37.
232. G. B. MONTINI, Lettera pastorale sul senso morale, 1961.
233. Cf. Propositio 40.

© 1992 - Libreria Editrice Vaticana

Traducere de pr. Anton Iştoc

© 2000 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Colecţia Documente, nr. 11
ISBN 973-99432-8-4