Discursuri şi omilii
ale Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia vizitei în România
7-9 mai 1999

* * * * *

"Vin pentru a vă propune pe acela care este adevărul lui Dumnezeu, pe Isus Cristos"

Mesaj către poporul român în ajunul vizitei

Dragi români, cu gândul şi cu inima sunt deja în mijlocul vostru, în aşteptarea fericită să pot trece curând graniţa ţării voastre şi să mă opresc pe un pământ atât de ilustru prin tradiţii civile şi bisericeşti. Sufletul îmi este cuprins de mulţumire la gândul întâlnirii cu dragul şi veneratul frate Preafericirea sa patriarhul Teoctist şi cu episcopii Sfântului Sinod, cu preoţii, diaconii, călugării şi cu toţi credincioşii. Aştept momentul în care voi îmbrăţişa fiii scumpi ai Bisericii Catolice: ai celei latine şi ai celei greco-catolice, păstorii iubiţi şi dragii credincioşi. Salut încă de pe acum pe domnul preşedinte şi pe reprezentanţii autorităţilor statului, chemaţi la dificila, dar pasionanta sarcină să conducă poporul la o trăire conştientă şi matură a valorii fundamentale a libertăţii. Către voi toţi, bărbaţi şi femei, copii, bătrâni, bolnavi şi tineri din România, se îndreaptă îmbrăţişarea papei de la Roma! Vin la voi animat de dorinţa de a vă repropune, împreună cu păstorii voştri, mesajul evangheliei, care a avut o atât de mare însemnătate în istoria, civilizaţia şi credinţa poporului român. Vin pentru a vă propune nu iluzii facile, nu încântări de moment, nu utopii trecătoare, nu polemici sterile asupra puterii pământeşti, ci pe acela care este adevărul lui Dumnezeu, pe Isus Cristos Domnul nostru, mort şi înviat pentru mântuirea lumii. Pe curând!

E prima dată când merg într-o ţară în care creştinii sunt în majoritate ortodocşi. Trimit încă de acum tuturor salutul meu, bucuros de această călătorie care înţelege să întărească legăturile din România şi Sfântul Scaun, care au avut o asemenea însemnătate pentru istoria creştinismului în această vastă regiune. Vin la voi în numele lui Cristos, în pragul celui de-al treilea mileniu. Credincioşilor Bisericii Ortodoxe şi ai Bisericii Catolice din România le urez bucurie şi pace în Domnul înviat! Dragi români, aştept cu bucurie să fiu în mijlocul vostru. Vă asigur pe toţi de afecţiunea şi stima mea.

* * * * *

"Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, în pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a evangheliei"

Discursul din timpul ceremoniei de bun venit
(Aeroportul Băneasa, vineri, 7 mai 1999)

Domnule preşedinte, distinşi reprezentanţi ai Guvernului,
Preafericite părinte patriarh Teoctist,
veneraţi fraţi întru episcopat, preaiubiţi fraţi şi surori!

1. Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoţie i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel atotputernic care în prevăzătoarea sa bunăvoinţă mi-a hărăzit să văd realizat acest gând.

Expresia gratitudinii mele se îndreaptă apoi spre dumneavoastră, domnule preşedinte, pentru invitaţia repetată şi pentru cuvintele pline de amabilitate cu care mi-aţi manifestat sentimentele colaboratorilor şi ale întregului popor român. Am apreciat mult cuvintele dumneavoastră de bun venit şi le păstrez în suflet, în timp ce mă gândesc cu recunoştinţă la vizita pe care mi-aţi făcut-o în 1993, atunci în calitate de rector al Universităţii din Bucureşti şi preşedinte al Conferinţei Rectorilor de Universităţi din România. În dumneavoastră, prim cetăţean al acestei nobile naţiuni, văd reprezentaţi toţi cetăţenii şi simt dorinţa vie de a le adresa un călduros salut de fraternitate şi pace, începând cu populaţia capitalei până la locuitorii din satele cele mai îndepărtate.

2. Mulţumesc apoi în mod special Preafericirii voastre părinte Teoctist, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pentru expresiile fraterne pe care aţi binevoit a mi le adresa, precum şi pentru amabila invitaţie de a face o vizită Bisericii Ortodoxe Române, Biserică majoritară în ţară. Este prima dată când providenţa divină îmi oferă posibilitatea să dedic o călătorie apostolică unei naţiuni în majoritate ortodoxă şi, desigur, acest lucru nu s-ar fi putut realiza fără condescendenţa şi disponibilitatea fraternă din partea Sfântului Sinod al venerabilei Biserici Ortodoxe Române şi fără consimţământul dumneavoastră, părinte patriarh, cu care voi avea mâine şi duminică speciale şi aşteptate întâlniri.

Nu pot în acest moment istoric să nu amintesc vizita pe care dumneavoastră mi-aţi făcut-o în urmă cu zece ani la Vatican, manifestând voinţa fermă de a stabili în mod liber raporturile ecleziale de prietenie care păreau folositoare pentru poporul lui Dumnezeu. Am încredere că vizita mea va contribui la cicatrizarea rănilor produse în relaţiile dintre Bisericile noastre în timpul celor 50 de ani care s-au scurs şi va deschide un anotimp de colaborare reciprocă plină de încredere.

Primii evanghelizatori ai României

3. Vă salut din toată inima şi pe dumneavoastră, Mons. Lucian Mureşan, venerat arhiepiscop de Făgăraş şi Alba-Iulia şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, şi pe voi toţi ceilalţi fraţi întru episcopat de rit bizantin-român şi de rit latin, cu un gând particular arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Ioan Robu. Vă reînnoiesc întreaga mea gratitudine pentru insistenţa plină de solicitudine cu care m-aţi invitat să vă vizitez. Sunt cu adevărat fericit că acest vis se realizează şi îi mulţumesc Domnului împreună cu voi.

Iată-mă, în sfârşit, între voi, pelerin de credinţă şi de speranţă. Pe voi toţi, preaiubiţi fraţi şi surori catolici din fiecare comunitate şi dieceză, preoţi, călugări şi laici, vă cuprind într-o îmbrăţişare plină de afecţiune şi emoţie, în timp ce vă salut cu cuvintele apostolului Paul: "Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Cristos" (1Cor 1,3).

Vizita mea de acum vrea să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun, care au avut mare importanţă pentru istoria creştinismului în regiune. Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai evangheliei ca Sava Gotul, Niceta de Remesiana, provenind din Aquilea, şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martirii daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru.

Sămânţa evangheliei, căzută în teren fertil, a produs în perioada acestor două milenii roade abundente de sfinţenie şi de martiriu. Mă gândesc la sfântul Ioan Cassian şi Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale, teologice şi canonice ale Orientului grec şi Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, "un adevărat atlet al credinţei creştine", cum l-a numit papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşii martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul al XX-lea.

Mărturie pentru Cristos sub regimul comunist

4. Preaiubiţi fraţi şi surori din România! Patria voastră a cunoscut în acest secol care se apropie de sfârşit ororile unor dure sisteme totalitare, împărtăşind în suferinţă soarta a numeroase alte ţări din Europa. Regimul comunist a suprimat Biserica de rit bizantin-român unită cu Roma, a persecutat episcopi şi preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, dintre care nu puţini au plătit cu sângele fidelitatea lor faţă de Cristos. Unii au supravieţuit torturilor şi sunt încă printre noi. Gândul meu pătruns de emoţie se îndreaptă acum spre merituosul şi prea scumpul cardinal Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba-Iulia, care a petrecut 16 ani în închisoare şi 27 în domiciliu obligatoriu. Aducându-i omagiu lui, care, în suferinţa acceptată cu creştinească răbdare din mâinile lui Dumnezeu, îşi continuă slujirea de fidelitate faţă de Biserică, aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă şi celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Cristos şi Biserica sa.

5. Slavă Domnului, după iarna cumplită a dominaţiei totalitare, a început primăvara speranţei. O dată cu evenimentele din 1989 şi România a început un proces de restaurare a statului de drept în respectul libertăţilor, între care cea religioasă. Este vorba, desigur, de un proces, nu lipsit de obstacole, care trebuie continuat zi de zi, salvgardând legalitatea şi consolidând instituţiile democratice. Urez ca în acest efort de reînnoire socială naţiunea voastră să nu fie lipsită de sprijinul politic şi financiar al Uniunii Europene, din care România face parte prin istorie şi cultură.

Pentru a vindeca rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi onestitate. Această îndatorire grea, dar înălţătoare, le revine tuturor; este o provocare mai presus de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumaţi cu curaj responsabilităţile şi să priviţi spre viitor cu încredere. Din partea sa, Biserica Catolică este gata să-şi ofere contribuţia, străduindu-se prin orice mijloc posibil să contribuie la formarea unor cetăţeni atenţi la adevăratele exigenţe ale binelui comun.

Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa centrală şi cea orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de "Grădina Maicii Domnului", vin la tine în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi al preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.

Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!

* * * * *

"O crescândă înţelegere între ortodocşi, catolici şi protestanţi să fie ferment de unitate şi de concordie în interiorul patriei voastre"

Salut adresat românilor în faţa catedralei patriarhale
(Bucureşti, vineri, 7 mai 1999)

1. "Iar Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi!" (Rom 15,33).

Mult iubiţi fraţi şi surori, doresc să vă salut prin cuvintele apostolului Paul către romani pentru a vă manifesta afecţiunea mea şi bucuria profundă pe care o simt aflându-mă împreună cu Preafericirea sa patriarhul Teoctist, pentru prima dată în mijlocul vostru, aici în România. Vă mulţumesc pentru primirea voastră sărbătorească ce izvorăşte din credinţa în cel ce este mereu prezent acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu: Isus Cristos, Domnul nostru (cf. Mt 18,20).

Evanghelia, izvor de civilizaţie

2. Cristos însoţeşte dintotdeauna evenimentele naţiunii române.

Cum să nu amintim, în fapt, că evanghelizarea şi formarea primelor comunităţi creştine au coincis cu însăşi formarea străvechiului şi nobilului vostru popor? Cum să nu relevăm cu recunoştinţă că evanghelia a pătruns profund, încă de la începuturi, viaţa şi obiceiurile sale, devenind izvor de civilizaţie şi principiu de sinteză între diversele suflete ale culturii sale? Datorită credinţei creştine, această ţară, care este legată de memoria lui Traian şi de romanitate, dar care evocă chiar în nume Imperiul Roman de Răsărit şi civilizaţia bizantină, a devenit în decursul secolelor o punte de legătură între lumea latină şi ortodoxie, ca şi între civilizaţia elenă şi popoarele slave.

Istoria credinţei voastre este reprezentată semnificativ de picturile, prezente pe atâtea faţade ale bisericilor voastre care, cu toate vânturile şi ploile, continuă să vestească iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Şi românii, în condiţiile istorice tragice, trecute şi mai recente, au păzit cu curaj darul credinţei creştine, rezistând unor violente persecuţii şi insidioase propuneri de a-şi trăi viaţa fără Dumnezeu.

Mulţumind Domnului pentru multele mărturii luminoase, înflorite pe pământ românesc, formulez urări ca credinţa în Cristos să se înrădăcineze mereu mai mult în inimile voastre şi să strălucească în viaţa voastră pentru a fi transmisă întreagă generaţiilor viitoare.

3. Dragi români, Domnul să însoţească drumul poporului vostru spre al treilea mileniu creştin! El să trezească în inimile voastre planuri şi speranţe de bine şi să vă dăruiască forţa pentru a construi civilizaţia iubirii, bazată pe justiţie, pe solidaritate, pe angajarea pentru binele comun şi pentru o convieţuire cu adevărat fraternă.

În special, urez ca o crescândă înţelegere între toţi cei ce se onorează cu numele creştin - ortodocşi, catolici de diverse rituri şi protestanţi de diferite denumiri - să fie ferment de unitate şi de concordie în interiorul patriei voastre şi în tot continentul european.

Pacea lui Cristos să fie pururea cu voi. Amin! Cristos a înviat!

* * * * *

"Fiţi imaginea lui Cristos pentru credincioşii voştri"

Discursul din timpul întâlnirii cu membrii Conferinţei Episcopilor din România
(Bucureşti, Nunţiatura Apostolică, vineri, 7 mai 1999)

Mult iubiţi fraţi întru episcopat din România!

Te Deum laudamus, te Dominum confitemur, te aeternum Patrem omnis terra veneratur!

1. Cu aceste cuvinte ale vechiului imn, probabil al sfântului Ambrozie, dar atribuit şi sfântului Niceta, apostol al acestui pământ când era încă Dacia romană, îmi place să deschid întâlnirea cu voi, la începutul vizitei mele pastorale în România. Vin aici pentru a mulţumi împreună cu voi Părintelui îndurării şi Dumnezeului a toată mângâierea (2Cor 1,3), care, după ani de suferinţă, i-a îngăduit acestei nobile naţiuni să cânte în libertate mărirea lui Dumnezeu. Lui îi cer ca această vizită să fie bogată în roade pentru Biserica Catolică din ţara voastră, pentru toate Bisericile şi comunităţile creştine, pentru întregul popor român.

Vă sunt recunoscător pentru primirea călduroasă pe care mi-aţi făcut-o. Îi mulţumesc şi Mons. Lucian Mureşan, preşedintele conferinţei voastre, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat acum, subliniind profunda voastră comuniune cu succesorul lui Petru. Un salut special adresez Eminenţei sale Alexandru Todea, arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba-Iulia, pe care sper să-l pot întâlni. Doresc să-i exprim aprecierea mea pentru marea sa mărturie de fidelitate creştină şi de unitate indefectibilă cu sediul lui Petru în vremurile prigoanei.

Prin voi doresc să salut preoţii voştri, precum şi pe toţi călugării, călugăriţele şi diaconii, al căror entuziasm şi devotament pentru cauza împărăţiei lui Dumnezeu îmi sunt bine cunoscute.

2. În acest ultim an de pregătire pentru marele jubileu, Biserica întreagă contemplă figura lui Dumnezeu Tatăl. Este o ocazie preţioasă de a-i ajuta pe toţi să redescopere chipul patern al lui Dumnezeu, aşa cum Isus ni l-a revelat. Chemându-l pe Dumnezeu cu numele familiar de "Abba" (cf. Mc 14,36), a revelat relaţia intimă şi consubstanţială care-l leagă de Tatăl ceresc în profunzimea de nepătruns a misterului trinitar. În acelaşi timp, jertfindu-se pentru noi şi dăruindu-ne Spiritul său, ne-a făcut părtaşi ai trăirii sale filiale îngăduindu-ne să-l invocăm şi noi pe Dumnezeu cu dulcele nume de Tată (cf. Rom 8,15; Gal 4,6). Aceasta este vestea de har pe care sunteţi chemaţi să o purtaţi ca apostoli ai lui Cristos. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut" (In 3,16): această veste de bucurie să vibreze în cuvintele voastre, să strălucească pe chipul vostru, să fie mărturisită de faptele voastre. Să se poată spune despre fiecare dintre voi ceea ce s-a spus despre sfântul Niceta, care era pe punctul de a se întoarce în Dacia ca vestitor al evangheliei: "O nimis terra et populi beati, / quos modo a nobis remeans adibis, / quos tuo accedens pede visitabit / Christus et ore" (Sfântul Paulin de Nola, Carmen XVII, 13-16).

Episcopul, artizanul şi garantul comuniunii ecleziale

3. Da, fiţi imaginea lui Cristos pentru credincioşii voştri. Fiţi astfel mai presus de toate ca făuritori de comuniune. În acest an al Tatălui trebuie să simţim mai puternic năzuinţa lui Cristos pentru unitate: "Tată, ca toţi să fie una, precum suntem şi noi" (In 17,11). Episcopul este garantul comuniunii, iar rolul său părintesc trebuie să ajute comunitatea să se dezvolte ca familie, reflectând oarecum însăşi paternitatea lui Dumnezeu (cf. sfântul Ignaţiu din Antiohia, Către trallieni, III,1). Multiple sunt formele şi exigenţele comuniunii pe care episcopii sunt chemaţi să le cultive. Fundamentală este comuniunea care îi uneşte cu ceilalţi episcopi şi în particular cu episcopul Romei, succesorul lui Petru. Această comuniune trebuie trăită în modul cel mai concret cu confraţii episcopi din propria ţară, încât ea să devină izvor de îmbogăţire reciprocă. Lucru valabil în mod deosebit atunci când, cum este cazul României, tradiţia Bisericii se exprimă în rituri diferite, fiecare dintre ele aducându-şi propria contribuţie de istorie, de cultură, de sfinţenie.

Conferinţa voastră într-adevăr reuneşte episcopii Bisericii Latine şi ai celei Greco-Catolice, iar unul dintre voi este şi ordinarius pentru cea armeană. Ea vă oferă atât un loc de întâlnire fraternă şi sprijin reciproc, cât şi oportunitatea de a coordona activităţile referitoare la problemele ce vă sunt comune privind evanghelizarea şi promovarea umană. În lumina experienţei acestor ani, trebuie recunoscut că această instituţie şi-a demonstrat utilitatea. Ea este menită să fie un semn de unitate pentru întreaga voastră societate, arătând cum diversitatea, departe de a fi factor de dezbinare, poate contribui la o unitate mai profundă, întrucât este îmbogăţită cu darurile fiecăruia.

4. E de trebuinţă a se cunoaşte şi preţui reciproc, purtând sarcinile unii altora (cf. Gal 6,2). În spiritul acestor sentimente de împărtăşire reciprocă trebuie educat poporul lui Dumnezeu şi îndeosebi viitorii preoţi. În acest scop, formarea comună a seminariştilor este un instrument semnificativ pentru ca ei să deprindă concret sensul respectului şi acceptării celuilalt. Ei să fie într-adevăr pupila ochilor voştri.

Comuniunea trebuie să distingă relaţiile credincioşilor între ei, cu preoţii şi cu episcopul. Trebuie promovată în toate felurile, prin practica ascultării reciproce şi prin valorificarea organismelor participative. Pentru această mărturie de unitate şi pentru vitalitatea însăşi a misiunii Bisericii este decisivă angajarea preoţilor, colaboratori indispensabili ai ordinului episcopal. Dacă pe de o parte este datoria preoţilor să recunoască în episcop pe tatăl lor şi să asculte de el cu profund respect, în ceea ce-l priveşte, după cum aminteşte conciliul, "episcopul să-i considere pe colaboratorii săi preoţi ca fii şi prieteni" (Lumen gentium 28).

Mult iubiţilor, fiţi aproape de preoţii voştri. Sprijiniţi-i în momentele de încercare. Îngrijiţi-vă de formarea lor permanentă, stabilind împreună cu ei spaţiile de rugăciune, de reflecţie, de actualizare pastorală.

5. De atenţii similare trebuie să beneficieze, fireşte, şi călugării şi călugăriţele. Respectând carismele lor şi particularităţile fiecărui institut, este datoria episcopilor să armonizeze prezenţa lor pentru binele comun al întregii Biserici.

Trebuie apoi mulţumit Domnului pentru numeroasele vocaţii, bărbaţi şi femei, pe care el continuă să le suscite în România. E nevoie însă ca acelora care sunt chemaţi la preoţie şi la viaţa consacrată să li se asigure o educaţie solidă şi integrală, atât din punct de vedere doctrinar, cât şi pastoral şi spiritual. Şi aceasta de preferinţă în ţara voastră, pentru care este necesar a forma bine profesorii, educatorii, în special directorii spirituali. Ştiu că s-a făcut mult, dar trebuie continuat în această direcţie ţinând seamă de exigenţele complexe şi crescânde ale timpurilor noastre.

6. O grijă deosebită trebuie acordată promovării laicilor, care este o urgenţă a întregii Biserici, dar, în mod particular, pentru ţările ieşite din experienţa comunismului. Este vorba de a-i ajuta să devină conştienţi de vocaţia lor specifică, adică "să caute împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu" (Lumen gentium, 31). Evident, există spaţii ample de slujire ce le sunt deschise şi în interiorul comunităţii creştine, însă este sarcina de neînlocuit a laicilor de a face prezentă evanghelia în acele domenii ale vieţii sociale, economice şi politice, unde în mod normal clerul nu ajunge să acţioneze. Pentru această importantă misiune ei au nevoie de sprijinul întregii comunităţi. Sunt chemate să desfăşoare un rol semnificativ şi asociaţiile de laici, aprobate de episcopi şi acţionând într-un climat de respect reciproc şi de colaborare cu păstorii.

Restituirea bunurilor confiscate şi dialogul cu ortodoxia

7. În urma evenimentelor din 1989 şi în ţara voastră a fost instaurat sistemul democratic: este o construcţie ce necesită timp, răbdare şi constanţă. La rândul ei, Biserica Catolică a putut să se reorganizeze şi poate să-şi desfăşoare liber activitatea pastorală. Chiar dacă nu lipsesc dificultăţi, trebuie privit cu încredere spre viitor şi, cu ajutorul Domnului, să se dedice noii evanghelizări.

O provocare de prim ordin este grija de a propune credinţa noilor generaţii. Din punct de vedere statistic, România este o ţară relativ "tânără". Din păcate, tinerii se lovesc azi de noi dificultăţi ce complică şi periclitează procesul lor educativ. Este important ca Biserica să sprijine sarcina părinţilor, cei dintâi educatori ai fiilor, şi să le ofere contribuţia sa specifică mai ales prin cateheză şi învăţământul religiei.

Înainte de al doilea război mondial, Biserica Catolică avea în România numeroase şcoli, cu un sistem elaborat pentru susţinerea lor. Prin confiscarea bunurilor, această importantă operă bisericească a dispărut. Chiar recunoscând că ar fi dificil să se revină la situaţia de dinainte, ar fi o datorie de justiţie să se restituie şcolile şi bunurile confiscate, punând Biserica în situaţia de a-şi desfăşura misiunea şi în domeniul educativ. Fără îndoială, întreaga societate ar beneficia de mari avantaje.

8. Restituirea bunurilor este o problemă ce reapare des mai ales pentru Biserica Catolică de rit bizantin-român, lipsită încă de numeroase locuri de cult de care dispunea înainte de suprimarea ei. Bineînţeles, justiţia cere ca tot ceea ce a fost sustras să fie, pe cât posibil, restituit. Îmi este cunoscut că ierarhii nu cer restituirea simultană a tuturor bunurilor confiscate, dar ar voi să le aibă pe cele care servesc mai mult pentru slujbele liturgice: catedralele, bisericile protopopiatelor etc.

În această privinţă am urmărit cu mare interes lucrările Comisiei mixte a Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Greco-Catolice cu privire la chestiunile amintite. Cu toate dificultăţile, nu există nici o îndoială că această comisie a avut un rol pozitiv. Formulez cele mai vii urări ca ambele părţi să se străduiască să trateze mai departe problema prin dialog sincer şi respectuos şi sper ca această vizită a mea să poată aduce o contribuţie ulterioară acestei căi de dialog fratern în adevăr şi în caritate.

Acest dialog se înscrie apoi în orizontul mai vast al angajării ecumenice, la care întreaga Biserică este chemată. Trebuie să ne străduim toţi, cu inimă deschisă şi perseverenţă în cadrul dialogului, atât teologic cât şi operativ, cu celelalte Biserici şi comunităţi creştine, în perspectiva unităţii tuturor discipolilor lui Cristos. În această privinţă să nu uităm învăţătura Conciliului Vatican II, când subliniază că sufletul mişcării ecumenice îl constituie convertirea inimii, sfinţenia şi rugăciunea (cf. Unitatis redintegratio, 8). Sper ca şi în România să se poată organiza iniţiative ecumenice, împreună cu fraţii noştri ortodocşi şi celelalte comunităţi creştine, cu prilejul anului jubiliar, pentru a implora împreună de la Domnul "să sporească unitatea între toţi creştinii de diferite confesiuni până la atingerea comuniunii depline" (Tertio millennio adveniente, 16).

Prezenţa Bisericii în domeniul social

9. Alături de perspectivele cu caracter intereclezial şi ecumenic, angajarea Bisericii Catolice din România trebuie să răspundă şi unor precise aşteptări pe tărâm social. Sunt multe problemele care cheamă în cauză mărturia creştină. Doresc doar să subliniez atenţia specială pe care o merită familia, celulă de bază a societăţii. Trebuie să se ofere familiilor orientarea şi sprijinul de care au nevoie, pentru a fundamenta drumul şi rolul lor educativ pe adevărate valori morale şi spirituale. Îndeosebi nu trebuie încălcat respectul datorat vieţii fiecărei persoane, din momentul conceperii până la moartea naturală.

O atenţie concretă şi generoasă trebuie să cultive Biserica faţă de cei mai săraci şi marginalizaţi. Este vorba de o sarcină enormă, pentru a cărei realizare se cere ca efortul eclezial să fie coordonat cu sarcinile ce în acest domeniu revin instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, ca şi oamenilor de bunăvoinţă.

10. Preaiubiţilor, reconstrucţia societăţii române va fi cu atât mai solidă cu cât se va înrădăcina mai mult în tradiţiile voastre cele mai sănătoase. E nevoie mai ales a redescoperi puterea credinţei tuturor acelora care au preferat să moară decât să renege pe Dumnezeu sau Biserica.

Fiecare Biserică şi comunitate religioasă din ţara voastră a avut martirii săi, şi în secolul XX. Tuturor doresc astăzi să le aduc omagiu. La rândul ei, Biserica Catolică este invitată să adune dovezi pentru a nu pierde memoria martirilor săi, pentru a le urma mărturia de fidelitate şi devotament faţă de Domnul.

Cum să nu amintim, de pildă, de regretatul cardinal Iuliu Hossu (1885-1970), episcop de Cluj-Gherla? Predecesorul meu Paul al VI-lea a dezvăluit ulterior că unul din cardinalii "in pectore" creaţi în Consistoriul din 20 aprilie 1969 era tocmai Mons. Hossu şi l-a numit "ilustru servitor al Bisericii, preamerituos pentru fidelitatea sa şi îndelungile suferinţe şi privaţiuni pe care le-a îndurat pentru ea; simbol şi reprezentant el însuşi al fidelităţii multor episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi ai Bisericii de rit bizantin" (AAS LXV, 165).

Şi Biserica Catolică de rit latin a fost obiect de prigoană, aşa cum e documentat de figura dârză a slujitorului lui Dumnezeu Mons. Aaron Marton (1896-1980), episcop de Alba-Iulia, care a fost mai întâi întemniţat iar apoi constrâns să trăiască în domiciliu forţat. Cu profundă emoţie amintesc, totodată, pe Mons. Anton Durcovici (1888-1951), eroic episcop de Iaşi, mort în închisoare.

Sunt doar câteva dintre multele şi ilustrele figuri de ucenici ai lui Cristos, victime ale unui regim care, ostil lui Dumnezeu prin ateismul său, a călcat în picioare şi omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

11. Acum, dragi confraţi, o pagină nouă s-a deschis în istoria voastră. Este un dar şi în acelaşi timp o îndatorire. Călăuziţi cu vigoare comunităţile încredinţate vouă, pentru ca întregul vostru popor să poată păşi către un viitor mereu mai conform cu planul lui Dumnezeu. Încrederea voastră să fie pusă în cel care, trimiţând apostolii în lume, i-a asigurat: "Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii (Mt 28,20).

Încredinţez strădania Bisericilor voastre ocrotirii materne a preasfintei Fecioare. Ea, care a fost pentru voi "steaua dimineţii", la care aţi privit în noaptea persecuţiei, să fie acum "steaua noii evanghelizări" şi să arate întregii societăţi române drumul Fiului său, Isus Cristos, "calea" ce duce la casa Tatălui.

Vouă, preoţilor voştri, călugărilor, călugăriţelor, diaconilor şi tuturor credincioşilor de pe acest iubit pământ al României vă dau din inimă binecuvântarea mea.

Cristos a înviat!

* * * * *

"Fiecare este responsabil de fraţii săi şi de viitorul ţării"

Discursul de la întâlnirea cu autorităţile civile şi politice,
cu reprezentanţi ai comunităţilor religioase şi cu corpul diplomatic
(Bucureşti, Palatul Cotroceni, vineri, 7 mai 1999)

Domnule preşedinte, domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor,
domnilor membri ai Guvernului şi ai corpurilor constituite,
doamnelor şi domnilor membri ai corpului diplomatic,
domnilor reprezentanţi ai diferitelor comunităţi religioase!

1. Răspunzând invitaţiei pe care mi-aţi făcut-o de a vizita România, sunt fericit, domnule preşedinte, de a păşi pentru prima dată pe pământul ţării voastre. Vă mulţumesc mult pentru primirea şi cuvintele pline de curtoazie pe care mi le-aţi adresat, personal, precum şi în numele autorităţilor naţiunii. Salut membrii corpurilor constituite şi pe reprezentanţii poporului român ca şi pe membrii comunităţilor religioase şi ai corpului diplomatic; adresez, de asemenea, salutările mele cele mai cordiale responsabililor vieţii publice, precum şi persoanelor care au contribuit la pregătirea vizitei mele şi tuturor românilor.

Pelerin al păcii

2. Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii şi al înţelegerii în sânul naţiunilor, între popoare şi între discipolii lui Cristos. Pe parcursul diferitelor etape ale vizitei mele, voi întâlni diversele comunităţi ecleziale, ca şi poporul român. Mulţumesc din inimă Preafericirii sale Teoctist, patriarhul României, pentru cuvintele de bun venit. Întâlnirea noastră şi momentele de rugăciune pe care le vom împărtăşi sunt dovezi elocvente de fraternitate evanghelică. Pe linia ultimului conciliu şi în perspectiva marelui jubileu, gesturile sunt cele care marchează în mod semnificativ drumul unităţii creştinilor. Doresc ca păstorii şi credincioşii să facă, la rândul lor, gesturi concrete de dialog şi de primire reciprocă, ce vor demonstra că iubirea fraternă în Cristos nu e o vorbă în zadar, ci o componentă a vieţii creştine şi a Bisericii.

3. Ţin de asemenea să salut pe episcopii catolici din România, ca şi pe toţi membrii comunităţilor lor: latină, greco-catolică şi armeană. Îi asigur de afecţiunea mea paternă. Reafirmându-le admiraţia pentru munca desfăşurată în vremuri de încercare, cu fidelitate şi curaj, mă bucur de acţiunea lor pastorală în comuniune cu succesorul lui Petru, semn al unităţii trupului lui Cristos şi al angajării lor în cadrul societăţii române.

4. Sunt fericit să întâlnesc membrii corpului diplomatic; prezenţa lor demonstrează atenţia pe care statele vecine, Europa şi lumea în ansamblu o acordă României, dezvoltării sale interne şi relaţiilor externe. Urez ca întreaga comunitate internaţională să intensifice ajutoarele în favoarea naţiunilor care, ieşind de sub jugul comunist, trebuie să-şi reorganizeze viaţa economică şi socială; aceste ţări vor deveni astfel făuritoare de pace şi de prosperitate pentru locuitorii lor şi parteneri tot mai responsabili în viaţa internaţională.

5. Prezenţa reprezentanţilor diferitelor comunităţi religioase mă face să subliniez rolul esenţial al Bisericilor. Lor le revine sarcina de a fi făuritoare de pace, de solidaritate şi de fraternitate, astfel încât să nu se prezinte ca antagoniste, ci drept colaboratoare în vederea binelui comun, lăsând la o parte tot ce poate exacerba opoziţiile, pasiunile şi ideologiile care, în decursul deceniilor trecute, au încercat să prevaleze asupra persoanelor, asupra comunităţilor omeneşti locale şi asupra principiilor de libertate şi de adevăr. În condiţiile respectării autonomiei realităţilor temporale, misiunea lor spirituală le cheamă să stea de veghe în lume, pentru a aminti valorile care stau la baza vieţii sociale şi pentru a identifica sub aspect uman şi spiritual orice lipsă de respect datorat fiecărei persoane, demnităţii şi libertăţilor sale fundamentale, mai cu seamă libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă.

6. România trăieşte o perioadă de tranziţie determinantă pentru viitor, pentru participarea ei mai intensă la construcţia Europei şi la prezenţa ei pe scena mondială. Gândul meu se îndreaptă spre cei care trec prin încercări, în special cei ce sunt greu loviţi de criza economică şi cei care se află în situaţii de sărăcie sau de boală, precum şi familiile care cu greu reuşesc să facă faţă necesităţilor. Invit toţi românii să dea dovadă de solidaritate, arătând astfel concret că viaţa pe acelaşi teritoriu creează legături puternice de fraternitate. Nimeni nu trebuie să se simtă exclus sau să dispere sub pretextul ritmului lent al transformărilor sau să se desolidarizeze de mersul comun. Fiecare este responsabil de fraţii săi şi de viitorul ţării.

Sechelele şi cicatricele comunismului în memoria poporului

7. Patruzeci de ani de comunism ateu au lăsat urme şi cicatrice în trupul şi în memoria poporului vostru şi au instaurat un climat de neîncredere; toate acestea nu pot dispărea fără un efort real de convertire a cetăţenilor, în viaţa lor personală şi în relaţiile cu ansamblul comunităţii naţionale. Fiecare trebuie să întindă mâna fraţilor săi, astfel încât promovarea şi dezvoltarea să fie în favoarea tuturor, în special a celor care au îndurat efectele nefaste ale diferitelor crize din trecut. Poporul vostru este bogat în resurse nebănuite, de încredere în sine şi de solidaritate. Conştient de aceste valori, el este chemat să dezvolte o artă de a trăi împreună care este un supliment de suflet şi de umanitate. Solidaritatea şi încrederea reclamă de la toţii protagoniştii vieţii sociale acordul şi respectul diferitelor niveluri de intervenţie, precum şi o angajare perseverentă şi o atitudine onestă din partea tuturor celor care au sarcina să administreze problemele societăţii. Pornind de la aceasta se constituie cu adevărat o comunitate de destin. Încurajez locuitorii României să depună eforturi pentru a edifica o societate în serviciul tuturor şi să se lase uniţi din nou de mesajul lui Cristos, aşa cum au făcut înaintaşii lor din timpurile apostolice, arătând ce loc important au valorile creştine, spirituale, morale şi umane în viaţa naţiunii.

8. Răsturnările rezultate în urma evenimentelor din 1989 au mărit diferenţele dintre cetăţeni. Dificultăţile în tranziţia democratică duc uneori la descurajare. Calea vieţii democratice trece înainte de toate printr-o educaţie civică pentru toţi cetăţenii, astfel încât ei să poată avea o parte activă şi responsabilă în viaţa publică, în sânul colectivităţilor locale şi pe toate treptele societăţii. Format în spirit civic, poporul va deveni conştient de faptul că evoluţiile nu înseamnă doar structuri, dar că ele privesc de asemenea mentalităţile. În special, este bine ca tinerii să-şi poată regăsi încrederea în ţara lor şi să nu mai fie tentaţi să emigreze. Pe de altă parte, este important ca un stat dornic de convivialitate şi de pace să fie atent cu toţi indivizii care trăiesc pe teritoriul naţional, fără excepţie. Într-adevăr, o naţiune are datoria de a face totul pentru a afirma unitatea naţională, întemeiată pe egalitatea între toţi locuitorii, independent de originea şi religia lor, şi pentru a dezvolta sentimentul primirii străinului.

Fără îndoială, modificările teritoriale, care au dus la unirea de populaţii de apartenenţe etnice şi religioase diferite, au desenat, mai ales în Transilvania, un mozaic socio-religios complex. Graţie convivialităţii naţionale şi religioase, cu răbdare şi mai ales cu voinţa de a reuşi arta de a trăi împreună, vor putea fi depăşite opoziţiile şi temerile. "Trebuie să trecem de la o poziţie de antagonism şi de conflict la un nivel în care şi unul şi celălalt se recunosc reciproc parteneri" (Ut unum sint, nr. 29). Deoarece istoria nu poate fi uitată, cetăţenii pot azi să se regăsească parteneri, mai mult încă, fraţi, numai ţinând mult la respectarea drepturilor minorităţilor şi la dialog, nutrind voinţa iertării şi reconcilierii.

9. Doresc, în fine, să menţionez primirea pe care România a acordat-o cu atâta generozitate compatrioţilor mei şi Guvernului polonez în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Aş vrea, de asemenea, să aduc omagiu exploziei spontane de generozitate de care au fost capabile numeroase persoane cu ocazia evenimentelor din anul 1989. Există, printre multe altele, semne care pot suscita şi azi atitudini curajoase şi perseverente ce duc la o societate în care se poate trăi bine.

10. Vă sunt recunoscător, domnule preşedinte, că m-aţi invitat să împărtăşesc câteva ore istoria voastră, permiţându-mi astfel să întâlnesc comunităţile catolice şi să înfăptuiesc, prin contactele mele cu Biserica Ortodoxă Română, o etapă importantă pe calea unităţii creştine. Invoc, în ce vă priveşte şi asupra familiei, asupra persoanelor prezente, ca şi asupra întregii populaţii a României, belşugul binecuvântărilor divine.

* * * * *

"Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să trezească miracolul reconcilierii"

Omilia de la Liturghia greco-catolică din catedrala "Sfântul Iosif"
(Bucureşti, sâmbătă, 8 mai 1999)

"Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele!" (Fap 12,8).

1. Aceste cuvinte le spune îngerul apostolului Petru, pe care prima lectură ni l-a prezentat în temniţă. Condus de înger, Petru poate ieşi din închisoare şi regăsi libertatea.

Şi Domnul Isus ne-a vorbit de libertate în pericopa evanghelică abia proclamată: "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (In 8,32). Cei ce îl ascultă nu înţeleg: "De care robie trebuie să fim eliberaţi?" - se întreabă. Iar Isus lămureşte că robia cea mai înşelătoare şi mai sufocantă este cea a păcatului (cf. In 8,34). Din această robie numai el ne poate face liberi.

Iată vestea pe care Biserica o aduce lumii: Cristos este libertatea noastră, pentru că este adevărul. Nu un adevăr abstract, căutat orbeşte de raţiunea mereu neliniştită a omului. Adevărul este pentru noi persoana lui Cristos. El ne-a zis: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6). Dacă întunericul păcatului este biruit de lumina vieţii, atunci nu există robie care să poată sufoca libertatea.

Un popor mândru de identitatea sa

2. Tu cunoşti bine acest adevăr, iubite frate Alexandru Todea, cardinal al sfintei Romane Biserici, şi tu, arhiepiscop Gheorghe Guţiu, pentru că înaintea voastră, ca şi înaintea lui Petru, s-a deschis de la sine poarta grea a robiei şi aţi fost redaţi Bisericilor voastre, împreună cu numeroşi alţi fraţi şi surori, din care pe unii avem bucuria şi privilegiul de a-i saluta şi de a le da sărutul spiritual aici la această divină Liturghie bizantină. Alţii, în schimb, au fost primiţi în îmbrăţişarea Tatălui în zilele persecuţiei, fără să poată vedea în patria lor restabilirea libertăţilor fundamentale, inclusiv cea religioasă. Iubiţi fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanţuri; liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă toate comunităţile voastre erau profanate şi lovite. Dar "se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu, de către Biserică" (Fap 12,5) pentru voi, pentru ei, pentru toţi cei ce cred în Cristos, pe care minciuna voia să vă curme. Nu există fiu al întunericului care să poată suporta cântul libertăţii, pentru că îi reproşează eroarea şi păcatul.

Am venit în aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este semn al iradierii civilizaţiei romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba şi cultura. Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din evanghelia lui Cristos; unui popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preţ, în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existenţa.

Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate.

Vin la voi pentru a da glas recunoştinţei Bisericii Catolice şi nu doar a ei: întregului univers creştin, tuturor oamenilor de bunăvoinţă voi le-aţi oferit mărturia adevărului care îi face liberi.

Din această catedrală gândul meu nu poate să nu zboare spre Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu şi îmi însuşesc mişcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: "Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea". Preaiubitului frate Lucian Mureşan, mitropolit al Bisericii voastre Greco-Catolice Române, episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor şi tuturor credincioşilor le adresez la această sfântă slujbă salutul meu plin de afecţiune.

3. În decursul istoriei voastre felurite suflete ale creştinismului - cel latin, cel constantinopolitan şi cel slav - s-au contopit în geniul original al poporului vostru. Această preţioasă moştenire religioasă a fost salvgardată de comunităţile voastre orientale, împreună cu fraţii Bisericii Ortodoxe Române.

Părinţii voştri au voit să restabilească uniunea vizibilă cu Biserica Romei. În Clausula unionis au afirmat printre altele: "Ne-am unit noi, mai-sus numiţii, cu toată tradiţia noastră: riturile ecleziastice, divina Liturghie, posturile şi calendarul nostru să se păstreze neatinse". De la acea unire se împlinesc cei 300 de ani: consider providenţial şi plin de semnificaţie faptul că celebrările celui de al treilea centenar coincid cu marele jubileu al anului 2000.

Acea unire purta cu sine ecoul a secole de istorie şi de cultură ale poporului român. Acestei istorii şi culturi tocmai acea unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arată şcoala născută în acel Blaj, pe care acelaşi Eminescu l-a salutat nu întâmplător, ca "mica Romă". Strădania voastră, preaiubiţi fraţi şi surori ai Bisericii Greco-Catolice, este cea a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Szeremi şi Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională pot nu numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine. La picioarele splendidului iconostas al catedralei voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale veneratului episcop Inochenţie Micu Klein, altă figură care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj catolicitatea, strâns unit cu identitatea sa de român. Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea identităţii naţionale.

A reînviora speranţa în prezent

4. Acest patrimoniu îşi trage seva şi din bogăţiile liturgiei şi tradiţiei bizantine pe care voi le aveţi în comun cu fraţii Bisericii Ortodoxe. Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliţi unde este necesar, inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit unirea cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la voi. Fidelitatea faţă de tradiţia voastră, atât de bogată şi de felurită, trebuie reînnoită continuu astăzi, când noi spaţii de libertate vă sunt date, pentru ca Biserica voastră, în revenirea la propriile rădăcini şi în deschiderea la chemarea Spiritului, să poată fi ea însăşi din ce în ce mai mult şi, tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la creşterea Bisericii Universale.

Vă aşteaptă o sarcină pasionantă: a reînviora speranţa în inimile credincioşilor Bisericii voastre care învie. Acordaţi spaţiu şi atenţie laicilor, şi în special tinerilor, care sunt viitorul Bisericii: învăţaţi-i să-l afle pe Cristos în rugăciunea liturgică revenită la frumuseţe şi solemnitate după constrângerile clandestinităţii, în meditarea asiduă a Sfintei Scripturi, în apropierea de sfinţii părinţi, teologi şi mistici. Educaţi tinerii în spiritul ţelurilor îndrăzneţe, ce se cuvin unor fii de martiri. Deprindeţi-i să respingă iluziile facile ale consumismului; să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii; să slujească săracii care sunt icoana lui Cristos; să se pregătească creştineşte la angajarea profesională, pentru a anima societatea civilă în onestitate şi solidaritate; să nu evite angajarea politică, dar să se facă prezenţi cu acel spirit de slujire de care este deosebită nevoie.

Străduiţi-vă pentru o calificare a învăţământului teologic, ştiind bine că viitorii preoţi sunt călăuzele care vor conduce comunităţile în noul mileniu. Uniţi eforturile, calificaţi profesorii şi educatorii, înrădăcinându-i totodată în identitatea voastră particulară şi în respiraţia universală a Bisericii. Aveţi grijă de viaţa călugărească şi acţionaţi pentru renaşterea monahismului, atât de strâns legat chiar de esenţa Bisericilor Orientale.

Necesitatea iertării şi a reconcilierii

5. "Iar peste toate acestea - vă spun cu sfântul Paul - îmbrăcaţi-vă întru dragoste" (Col 3,14). Mai degrabă decât pentru privarea de darul libertăţii, deşi de nepreţuit, şi chiar de cel al vieţii, voi aţi suferit pentru că nu v-aţi simţit iubiţi, pentru că aţi fost constrânşi la clandestinitate, printr-o grea izolare de viaţa naţională şi internaţională. O rană dureroasă a fost produsă mai ales în raporturile cu fraţii şi surorile Bisericii Ortodoxe, deşi cu mulţi dintre ei aţi împărtăşit suferinţele mărturiei pentru Cristos în timpul prigoanei. Dacă între ortodocşi şi catolici comuniunea nu este încă deplină, "reţinem că ea este deja perfectă în ceea ce toţi împreună considerăm culmea vieţii de har, «martyria» până la moarte, comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care îşi varsă sângele şi în acest sacrificiu, face să devină apropiaţi cei care altă dată erau departe (cf. Ef 2,13)" (Ut unum sint).

Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi în mod credibil de Dumnezeu care este iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări? Vindecaţi rănile trecutului prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să trezească miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred?

Şi voi, iubiţi fraţi şi surori, sunteţi chemaţi să vă aduceţi în adevăr şi caritate contribuţia la dialogul ecumenic, după indicaţiile Conciliului Vatican II şi ale magisteriului Bisericii.

6. Vin acum de la cimitirul catolic din acest oraş: pe mormintele puţinilor martiri cunoscuţi şi ale multora ale căror rămăşiţe pământeşti nu au avut nici măcar onoarea unei înmormântări creştine, m-am rugat pentru voi toţi şi am invocat martirii voştri şi mărturisitorii credinţei să mijlocească pentru voi la Tatăl care este în ceruri. Am invocat în special episcopii să continue a fi păstorii voştri din cer: Vasile Aftenie şi Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu. Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor episcopi care şi-au amestecat sângele cu cel al jertfei euharistice pe care au celebrat-o zilnic. L-am invocat şi pe cardinalul Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească de la papa bereta de cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească iubitul pământ natal.

Ei să vă însoţească împreună cu Maria, sfânta Maică a lui Dumnezeu, în drumul vostru către Cristos, izvor de adevărată libertate. Vă încredinţez ei, prin cuvintele pe care în timpul persecuţiei le cântaţi cu încrezătoare abandonare: "Nu lăsa, o mamă, să cădem pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale".

* * * * *

"Să părăsim mrejele orgoliului nostru şi ale temerilor noastre"

Discursul de la întâlnirea cu patriarhul Teoctist şi cu membrii Sfântului Sinod
(Bucureşti, Rotonda Sfântului Sinod, sâmbătă, 8 mai 1999)

Preafericite, Înaltpreasfinţiile voastre mitropoliţi,
veneraţi episcopi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România!

1. În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea ştire: "L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Cristos)!" (In 1,41). Acea descoperire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând mrejele, au devenit "pescari de oameni" (Mt 4,19).

După ce au fost transformaţi lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. Cu ei, alţi discipoli au continuat lucrarea evanghelică începută de ei, chemând neamurile la mântuire şi "botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19).

Preafericite, veneraţi fraţi întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am fost răscumpăraţi în Cristos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Preasfintei Treimi, care în ajunul marelui jubileu a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire.

Biserica a crescut şi s-a răspândit în lume; evanghelia a fecundat culturile. Şi în acest pământ comori de sfinţenie, de fidelitate creştină, plătită uneori cu preţul vieţii, au împodobit acel templu spiritual care este Biserica. Astăzi noi împreună îi aducem mulţumire lui Dumnezeu.

Pelerin al carităţii

2. Păstrez mereu vie în suflet emoţia suscitată de vizita dumneavoastră, Preafericite, în cetatea sfinţilor Petru şi Paul, corifeii apostolilor. Păstrez o amintire mişcătoare despre aceea întâlnire, care a avut loc în vremuri dificile pentru Biserica dumneavoastră. Acum sunt eu, pelerin de caritate, care aduc omagiu acestui pământ udat de sângele martirilor străvechi şi moderni, care "şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului" (Ap 7,14). Vin să întâlnesc un popor care a primit evanghelia, a asimilat-o şi a apărat-o de atacuri repetate, simţind-o de-acum ca parte integrantă din patrimoniul său cultural.

Este vorba de o cultură elaborată cu răbdare, pe urmele moştenirii Romei antice, într-o tradiţie de sfinţenie care a pornit din chiliile a nenumăraţi monahi şi monahii, dorind să cânte laude lui Dumnezeu şi să ţină sus braţele în rugăciune, ca Moise, pentru ca bătălia paşnică a credinţei să fie câştigată în folosul populaţiilor acestui pământ. Mesajul evanghelic a ajuns astfel pe masa oamenilor de gândire, dintre care mulţi au contribuit cu carisma lor la promovarea asimilării lui de către noile generaţii române, orientate către edificarea viitorului lor.

Preafericite, am venit aici ca pelerin pentru a atesta cât de aproape este în simţire întreaga Biserică Catolică de strădania episcopilor, clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, acum când un mileniu se încheie şi un altul apare la orizont. Sunt alături şi părtaş, cu stimă şi admiraţie, la programul de reînnoire eclezial pe care Sfântul Sinod l-a întreprins în domeniile atât de esenţiale ale formării teologice şi catehetice, pentru a face să reînvie acel suflet creştin care este una cu istoria voastră.

Puteţi şti, Preafericite, că în această lucrare binecuvântată de Dumnezeu, catolicii sunt alături de fraţii lor ortodocşi cu rugăciunea şi disponibilitatea pentru orice colaborare utilă. Unica evanghelie aşteaptă să fie vestită în iubire şi stimă reciprocă. Câte domenii se deschid unei lucrări de angajare comună, în condiţiile respectului reciproc şi dorinţei împărtăşite spre binele acelei umanităţi pentru care Fiul lui Dumnezeu şi-a dat viaţa! Mărturia dată în comun este un mijloc puternic de evanghelizare. Divizarea, în schimb, înseamnă victoria întunericului asupra luminii.

3. Preafericite, amândoi în istoria noastră personală am văzut lanţurile şi am cunoscut oprimarea din partea unei ideologii care voia să extirpeze din sufletul popoarelor noastre credinţa în Cristos Domnul. Dar porţile iadului nu au biruit asupra Bisericii, mireasa Mielului. El, Mielul jertfit şi glorios, este acela care ne-a susţinut în stările de nelinişte şi care acum ne permite să intonăm cântul libertăţii redobândite.

El este acela, pe care un teolog contemporan al vostru l-a numit "restauratorul omului", cel ce vindecă omul bolnav şi îl înalţă după ce a suportat îndelung povara grea a sclaviei. După mulţi ani de violenţă, de mortificare a libertăţii, Biserica poate turna balsamul harului pe rănile omului şi să-l vindece în numele lui Cristos, spunând, ca şi Petru, ologului: "Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Isus Cristos nazarineanul, scoală-te şi umblă!" (Fap 3,6). Biserica nu încetează să-i îndemne pe bărbaţii şi femeile din vremea noastră să se ridice în picioare, să reia drumul către Tatăl, să se lase împăcaţi cu Dumnezeu. Aceasta este prima caritate pe care omenirea o aşteaptă de la noi: vestirea evangheliei şi renaşterea în sfintele taine, prelungite în slujirea fraţilor.

Preafericite, am venit să contemplu chipul lui Cristos sculptat în Biserica voastră; am venit să venerez acel chip suferind, chezăşie pentru voi de reînnoită speranţă. Conştientă că l-a "găsit pe Mesia", Biserica voastră se străduieşte să-l poată întâlni şi fiii săi, precum şi toţi oamenii care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră: face aceasta prin celebrarea solemnă a divinei Liturghii şi prin activitatea pastorală zilnică. Această sarcină coincide cu tradiţia voastră atât de bogată în exemple care au ştiut să unească o viaţă profundă în Cristos cu o slujire generoasă a celor nevoiaşi; o angajare pasionantă în studiu cu o neobosită preocupare pastorală. Aş vrea să amintesc aici doar pe sfântul monah şi episcop Calinic de la Cernica, atât de aproape de inima credincioşilor din Bucureşti.

4. Preafericite, iubiţi fraţi episcopi, întâlnirea de azi are loc în ziua în care Liturghia bizantină celebrează sărbătoarea sfântului apostol şi evanghelist Ioan Teologul. Cine mai mult decât el, cel iubit intens de Învăţătorul, ne poate împărtăşi această vie experienţă de iubire? În scrisorile sale aceasta pare să fie sinteza vieţii sale, cuvântul care, la bătrâneţe, când ceea ce-i de prisos cade, a rămas să semnifice trăirea sa personală: "Dumnezeu e iubire". Este ceea ce el contemplase plecându-şi capul la pieptul lui Isus şi ridicându-şi privirea spre coasta străpunsă, din care ieşeau apa Botezului şi sângele Euharistiei. Această experienţă a iubirii de Dumnezeu nu numai ne invită, dar aproape că ne constrânge la iubire, ca unică şi adevărată sinteză a credinţei creştine.

"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1Cor 13,4-7).

Sunt cuvintele scrise de apostolul Paul unei comunităţi frământate de conflicte şi tensiuni: sunt cuvinte valabile pentru toate vremurile. Noi ştim bine că aceste cuvinte ne sunt adresate azi, înainte de toate nouă. Nu servesc pentru a-i arunca în faţă celuilalt eroarea, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fiecăruia dintre noi. Am cunoscut opoziţii, recriminări, reticenţe interioare şi închistări reciproce. Cu toate acestea, şi unii şi alţii suntem martori că, în ciuda acestor divizări, în momentul marii încercări, când Bisericile noastre păreau zguduite din temelii, şi aici, pe acest pământ al României, martirii şi mărturisitorii au ştiut să slăvească numele lui Dumnezeu cu o singură inimă şi un singur suflet.

Şi tocmai ţinând seamă de opera minunată a Duhului, de neexplicat pentru logica omenească, slăbiciunea noastră capătă putere, iar inima îşi regăseşte curaj şi încredere în mijlocul dificultăţilor situaţiei actuale.

Drumul reconcilierii Bisericilor

5. Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fratern asupra problemelor care încă ne despart. Biserica Greco-Catolică din România a suferit în deceniile trecute o represiune violentă. Drepturile ei au fost călcate în picioare şi violate. Fiii săi au suferit mult, unii până la mărturia supremă a sângelui. Sfârşitul prigoanei a restituit libertatea, dar problema structurilor bisericeşti aşteaptă încă soluţia sa definitivă. Fie ca dialogul să constituie calea pentru vindecarea rănilor încă deschise şi pentru rezolvarea dificultăţilor ce mai persistă. Victoria carităţii va fi o pildă nu numai pentru Biserici, dar şi pentru întreaga societate. Îl rog pe Dumnezeu, Părinte al milostivirii şi Domn al păcii, ca iubirea primită şi dăruită să fie semnul prin care creştinii pot fi recunoscuţi ca fideli Domnului lor.

Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică au parcurs un lung drum de reconciliere: doresc să-i exprim lui Dumnezeu profunda şi emoţionanta mea gratitudine pentru cât s-a făcut, şi să vă mulţumesc vouă, veneraţi fraţi în Cristos, pentru străduinţa depusă pe această cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotărâre cercetarea teologică susţinută de rugăciunea şi de simpatia tuturor credincioşilor ortodocşi şi catolici? Dumnezeu ştie cât de mult lumea noastră, ca şi Europa, pe care o speram eliberată de lupte fratricide, au nevoie de o dovadă de iubire fraternă, care să învingă ura şi neînţelegerile şi să deschidă inimile spre reconciliere! Unde sunt Bisericile noastre atunci când dialogul tace şi armele vorbesc limbajul lor de moarte? Cum să educăm credincioşii noştri în spiritul fericirilor, atât de diferit de modul de a gândi al puternicilor acestei lumi?

Preafericite, fraţi întru episcopat, să redăm Bisericii unitate vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o mărturie pe care numai urmaşii Fiului lui Dumnezeu, mort şi înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă consecinţe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în el, dacă noi continuăm să sfâşiem cămaşa necusută a Bisericii, dacă nu reuşim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unităţii, lucrând pentru a înlătura obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din toate puterile mele, şi voi continua să mă dedic până la sfârşit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor şi a le susţine în slujirea apostolică.

6. Pământul vostru este presărat cu mănăstiri. De la sfântul Nicodim din Tismana, în secretul munţilor şi pădurilor, bate inima rugăciunii neîncetate, a invocării numelui sfânt al lui Isus. Moldova, datorită lui Paisie Velicicovschi şi discipolilor săi, a devenit centrul unei reînnoiri monastice care s-a iradiat asupra ţărilor învecinate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi după. Viaţa monahală, ce n-a lipsit nici în vremea persecuţiei, a dat şi dă personalităţi de înaltă statură spirituală în jurul cărora a apărut în aceşti ani o înflorire promiţătoare de vocaţii.

Cenobiile, bisericile acoperite de fresce, icoanele, veşmintele liturgice, manuscrisele nu sunt doar bijuterii ale culturii voastre, dar şi impresionante mărturii de credinţă creştină, de credinţă creştină trăită. Acest patrimoniu artistic născut din rugăciunea monahilor şi monahiilor, a meşteşugarilor şi sătenilor inspiraţi de frumuseţea liturgiei bizantine constituie o contribuţie deosebit de semnificativă la dialogul dintre Orient şi Occident şi la renaşterea acelei fraternităţi pe care o aprinde în noi Duhul Sfânt în pragul noului mileniu. Pământul vostru românesc, între "latinitas" şi Bizanţ, poate deveni punct de întâlnire şi de comuniune. El este străbătut de marele Danubiu, care udă regiunii din Răsărit şi din Apus: fie ca România, ca şi acest fluviu, să poată lega raporturi de înţelegere şi de comuniune între popoare diverse, contribuind la afirmarea şi în lume a civilizaţiei iubirii.

7. Preafericite, părinţi ai acestui Sfânt Sinod, se reduc zilele care ne despart de începutul mileniului trei al erei creştine. Privirea oamenilor este aţintită asupra noastră în aşteptare. Ei îşi apleacă urechea pentru a auzi de la noi, din viaţa noastră, înainte chiar decât din cuvintele noastre, ştirea de odinioară: "L-am găsit pe Mesia". Vor să vadă dacă şi noi suntem capabili să părăsim mrejele orgoliului nostru şi ale temerilor noastre pentru "a vesti anul de har al Domnului".

Vom trece acel prag cu martirii noştri, cu toţi cei ce şi-au dat viaţa pentru credinţă: ortodocşi, catolici, anglicani, protestanţi. Dintotdeauna sângele martirilor este sămânţă generatoare de noi credincioşi în Cristos. Dar pentru a face acest lucru, trebuie să murim noi înşine, să îngropăm omul nostru cel vechi în apele naşterii din nou şi să înviem ca noi făpturi. Nu putem înşela chemarea lui Cristos şi aşteptările lumii, nici refuza glasurile noastre, încât cuvântul veşnic al lui Cristos să nu poată fi proclamat noilor generaţii.

Mulţumesc pentru că aţi vrut să fiţi prima Biserică Ortodoxă care l-a invitat în propria ţară pe papa de la Roma; vă mulţumesc pentru că mi-aţi oferit bucuria acestei întâlniri fraterne; vă mulţumesc pentru darul acestui pelerinaj care mi-a îngăduit să-mi întăresc credinţa alături de mărturia unor fraţi în Cristos plini de zel.

"Veniţi să umblăm împreună în lumina Domnului". Lui să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.

Mulţumesc. O vizită de neuitat, România. Am trecut aici pragul speranţei. Vă mulţumesc. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi.

* * * * *

"Cerem insistent părţilor angajate în conflict să depună definitiv armele"

Declaraţia comună împotriva războiului din Iugoslavia
(Bucureşti, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 8 mai 1999)

Reuniţi în rugăciune şi trăind harul fraternităţii care îşi are izvorul pentru întreaga omenire în Cristos înviat, "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6), gândurile noastre pline de afecţiune se îndreaptă spre fraţii şi surorile noastre din Republica Federală Iugoslavia, copleşiţi de atâtea încercări şi suferinţe.

Părinţi şi slujitori ai comunităţilor noastre, uniţi cu toţi cei care au ca misiune vestirea în lumea de azi a celui care "ne-a chemat să trăim în pace" (1Cor 7,15), uniţi în special cu păstorii Bisericilor noastre de pe teritoriul Balcanilor, dorim:
   - să ne exprimăm solidaritatea umană şi spirituală atât faţă de toţi cei care, alungaţi din casele lor, de pe pământul lor şi despărţiţi de fiinţele lor dragi, cunosc realitatea crudă a exodului, cât şi de victimele bombardamentelor ucigaşe şi faţă de întreaga populaţie care nu poate trăi în seninătate şi pace;
   - să-i chemăm în numele Domnului pe toţi cei care, într-un fel sau altul, sunt responsabili de tragedia actuală să aibă curajul să reia dialogul şi să găsească acele condiţii apte prin care să stabilească o pace justă şi durabilă care să permită reîntoarcerea persoanelor plecate din căminele lor, să pună capăt suferinţelor tuturor celor care trăiesc în Republica Federală Iugoslavia, sârbi, albanezi şi de alte naţionalităţi şi să pună bazele unei convieţuiri noi între toate popoarele Federaţiei;
   - să încurajăm comunitatea internaţională şi instituţiile sale să se folosească de toate posibilităţile de drept pentru a ajuta părţile în conflict să-şi rezolve diferendele conform convenţiilor în vigoare, în special cele privind drepturile fundamentale ale omului şi colaborarea dintre statele suverane;
   - să susţinem orice organizaţii umanitare, în special cele de inspiraţie creştină care îşi închină eforturile uşurării suferinţelor din prezent, cerând cu stăruinţă să nu se pună nici un fel de obstacol în calea acţiunii lor prin care încearcă să-i sprijine pe toţi cei aflaţi în suferinţă, indiferent de naţionalitate, limbă sau religie;
   - în sfârşit, să chemăm creştinii de toate confesiunile să se angajeze concret şi să se unească într-o rugăciune unanimă şi permanentă pentru pace şi înţelegere între popoare, încredinţându-şi rugăciunile sfintei Fecioare pentru ca ea să se roage Fiului ei, "care este pacea noastră" (Ef 2,14).

În numele lui Dumnezeu, Părintele tuturor oamenilor, cerem insistent părţilor angajate în conflict să depună definitiv armele şi recomandăm, de asemenea, cu insistenţă, ca părţile prezente să facă tot ce le stă în putinţă pentru a stabili o nouă artă de a trăi în Balcani, pe acest pământ iubit, marcată de respect faţă de toţi, de frăţie şi de convieţuire paşnică. Acest lucru ar fi în ochii lumii un semn puternic care ar arăta că teritoriul Republicii Federale Iugoslavia poate deveni, împreună cu întreaga Europă, un loc al păcii, al libertăţii şi al înţelegerii pentru toţi locuitorii.

* * * * *

"Fie ca relaţiile reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă şi suspiciune"

Discursul de după celebrarea sfintei Liturghii ortodoxe (Regina coeli)
(Bucureşti, Piaţa Unirii, duminică, 9 mai 1999)

Cristos a înviat!

"Fie numele Domnului binecuvântat. De acum şi până-n veac".

1. Cu cuvintele imnului de încheiere al divinei Liturghii, doresc să înalţ Domnului vii mulţumiri pentru momentul de fraternitate în bucurie şi de rugăciune intensă pe care tocmai l-am trăit.

Fie binecuvântat numele Domnului pentru poporul român. Încă de la începuturile evanghelizării sale nu a încetat niciodată să cânte mărirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Chiar şi în timpurile cele mai întunecate ale istoriei sale a continuat să aibă încredere în Dumnezeu, după cuvântul psalmistului: "Ziua trimite Domnul îndurarea sa şi noaptea cântarea lui este în gura mea: rugăciune către Dumnezeul vieţii mele" (Ps 41/42,9).

Mă gândesc la comorile de spiritualitate şi de sfinţenie care au făcut preţioasă istoria seculară a României. Pomenesc cu veneraţie mărturia dată în timpul persecuţiei de atâţia creştini, iluştri cât şi necunoscuţi, care au rămas tari în credinţă şi au continuat să răspândească evanghelia, uneori cu preţul propriei vieţi. Fidelitatea lor constituie pentru toţi discipolii Domnului un semn de speranţă. Într-adevăr, comuniunea dintre creştinii de diverse confesiuni, reală chiar dacă imperfectă, se confirmă prin martiriul pentru Cristos şi se desăvârşeşte în împărtăşirea sfinţilor.

2. Dintre numeroşii martori ai lui Cristos, înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, excepţională figură de credincios şi de om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Aduc mulţumire Domnului în special pentru credinţa şi speranţa mărturisite pe pământ românesc de membrii Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Catolice în decursul acestui secol dificil. Graţie lor, persecuţiile şi suferinţele au devenit ocazii preţioase de sfinţire şi de evanghelizare în această regiune.

Să izbucnească din Biserica Ortodoxă Română şi din cea Catolică o singură cântare de preamărire a numelui Domnului! Să formeze o simfonie de glasuri exprimând frăţietatea cordială a raporturilor reciproce şi implorând comuniunea deplină a tuturor credincioşilor. Întemeiate pe succesiunea apostolică, Biserica Ortodoxă Română şi cea Catolică au acelaşi cuvânt al Domnului, păstrat în Sfintele Scripturi şi aceleaşi taine sau sacramente. În special, conservă aceeaşi Preoţie şi celebrează unicul sacrificiu al lui Cristos, prin care el edifică şi face să crească Biserica sa.

3. Binecuvântat fie numele Domnului pentru tot ce se face în ascultare de porunca lui Cristos. Mă gândesc la dialogul internaţional dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, şi la cel dintre Biserica Greco-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română. Gândul meu se îndreaptă, deopotrivă, către colaborarea pastorală respectuoasă dintre credincioşi ortodocşi şi catolici, care se dezvoltă la diferite niveluri şi aduce roade promiţătoare şi în rândul tinerilor, precum şi la eforturile pentru realizarea unei traduceri interconfesionale a Bibliei. Fie ca relaţiile reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă şi suspiciune, şi să demonstreze că scopul oricărei acţiuni pastorale este de a-l ajuta pe fiecare să crească în fidelitatea faţă de unicul Domn.

Peste puţine luni vom celebra cei 2000 de ani de la naşterea lui Isus Cristos. Este vorba de un extraordinar şi important jubileu pentru creştini şi pentru întreaga umanitate, în mijlocul căreia creştinismul a avut, în aceste două milenii, atât de mare relevanţă. De aceea, pe bună dreptate, membrii Bisericii Catolice, împreună cu creştinii diverselor confesiuni, vor celebra evenimentul cu suflet plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru darul mântuirii.

Marele jubileu al anului 2000 solicită creştinii să privească spre viitor mai conştienţi de provocările pe care le ridică venirea noului mileniu. Printre acestea se impune căutarea unităţii tuturor celor ce cred în Cristos. Exprim urarea ca al treilea mileniu creştin să ne găsească, dacă nu total uniţi, cel puţin mai aproape de comuniunea deplină.

4. În fine, binecuvântat fie numele Domnului pentru amabilitatea şi atenţia cu care m-aţi primit în aceste zile.

Doresc să manifest vie şi cordială recunoştinţă în primul rând Preafericirii sale, patriarhului Teoctist, Sfântului Sinod, clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe din România care mi-au deschis braţele şi inima!

Domnul să binecuvânteze această străveche şi ilustră Biserică în desfăşurarea misiunii sale pastorale; să conducă toţi credincioşii să ofere lumii o nouă şi bucuroasă mărturie de comuniune deplină între ei şi de fidelitate curajoasă faţă de evanghelie!

Adresez un salut patern şi plin de afecţiune credincioşilor Bisericii Catolice. Dumnezeu mi-a dat bucuria să văd chipurile voastre şi să mă rog cu voi. Asemenea lui Paul bătrânilor din Milet, vă spun şi eu: "Vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului său" (Fap 20,32).

Invoc ocrotirea Mariei, slăvita Maică a lui Dumnezeu, peste toţi cetăţenii iubitei Românii.

Fiii săi, care în decursul istoriei au învăţat să aibă încredere în mijlocirea ei puternică, să poată găsi mereu în ea călăuza sigură spre a păşi spre un viitor de prosperitate şi pace şi pentru a contribui la edificarea unei patrii din ce în ce mai juste şi mai fraterne. Amin!

Cristos a înviat!

* * * * *

"Această unitate a creştinilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt"

Omilia de la Liturghia catolică
(Bucureşti, Parcul Izvor, duminică, 9 mai 1999)

"Cristos a înviat!"

"Mari sunt lucrările Domnului!"

1. Psalmul responsorial din Liturghia zilei este un cânt de slavă înălţat Domnului pentru lucrările pe care le-a înfăptuit. Este un cânt de laudă şi de mulţumire înainte de toate pentru cele create, capodoperă a bunătăţii divine, şi pentru minunile pe care Domnul le-a realizat în favoarea poporului său eliberându-l din sclavia Egiptului şi făcându-l să treacă prin Marea Roşie.

Dar ce să spunem despre lucrarea şi mai extraordinară a întrupării Cuvântului, care a condus la îndeplinirea planului originar al mântuirii umane? Planul Tatălui ceresc se împlineşte într-adevăr prin moartea şi învierea lui Isus şi se adresează oamenilor de toate rasele şi dintotdeauna. Cristos - ne aminteşte sfântul Petru în cea de a doua lectură a zilei - "a murit... pentru păcatele noastre, el cel drept pentru cei nedrepţi... omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul" (1Pt 3,18). Cristos cel răstignit a înviat: iată marea veste pascală pe care fiecare credincios este chemat să o proclame şi să o mărturisească cu curaj.

Înainte de a părăsi acest pământ, Mântuitorul le vesteşte discipolilor venirea Mângâietorului: "Şi eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!" (In 14,16-17). Începând de atunci Duhul Sfânt însufleţeşte Biserica şi o face să devină semn şi instrument al mântuirii pentru întreaga umanitate. El lucrează în inima creştinilor şi îi face conştienţi de darul şi de misiunea pe care au primit-o de la Domnul cel înviat. Duhul i-a îndemnat pe apostoli să străbată toate drumurile lumii cunoscute pe atunci pentru a vesti evanghelia. În felul acesta, mesajul evanghelic a ajuns şi s-a răspândit şi aici în România, datorită jertfei eroice adusă de mărturisitori ai credinţei şi de martiri, de ieri şi din secolul noastru.

Într-adevăr, privind istoria Bisericii pe pământ românesc, putem repeta cu inima plină de recunoştinţă: "Mari sunt lucrările Domnului!"

2. "Mari sunt lucrările Domnului!" Exclamaţia psalmistului mi se naşte spontan în inimă în această vizită a mea care-mi oferă posibilitatea să văd cu proprii ochi minunile pe care le-a făcut Dumnezeu de-a lungul secolelor şi mai ales în ultimii ani.

Până nu de mult, era de neimaginat că episcopul Romei ar fi putut veni în vizită la fraţii şi surorile în credinţă care trăiesc în România. Astăzi, după o lungă iarnă de suferinţă şi de prigoană, putem în sfârşit să ne dăruim unii altora îmbrăţişarea păcii şi să-l lăudăm împreună pe Domnul. Vă salut pe toţi cu multă afecţiune, mult iubiţi fraţi şi surori. Salut cu deferenţă şi cordialitate pe Preafericirea sa patriarhul Teoctist, care printr-un preţuit gest fratern a voit să asiste la această concelebrare euharistică. Prezenţa sa, cordialitatea sa, spiritul său ecumenic mă impresionează profund. Îi exprim recunoştinţa mea şi pentru toate acestea îi aduc mulţumire Domnului nostru Isus Cristos.

Vă salut încă o dată cu bucurie pe voi, mult iubiţi şi veneraţi fraţi întru episcopat, adresând un gând particular arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Ioan Robu, şi mitropolitului de Făgăraş şi Alba-Iulia, Mons. Lucian Mureşan. Le mulţumesc din inimă pentru cuvintele pe care mi le-au adresat la începutul Liturghiei, făcându-se interpreţii simţămintelor comune. Îmbrăţişez spiritual pe toţi şi pe fiecare, catolici de rit latin şi de rit bizantin-român, deopotrivă dragi inimii mele. Salut preoţii, călugării, călugăriţele şi laicii care se dedică apostolatului. Salut tinerii şi familiile, bolnavii şi cei încercaţi de suferinţă fizică şi spirituală.

Din această capitală doresc să îmbrăţişez întreaga Românie în toată alcătuirea ei: pe toţi, din apropiere şi de departe, îi asigur de afecţiunea şi rugăciunea mea. E o mare bucurie spirituală pentru mine faptul că mă aflu pe pământ românesc şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu împreună cu voi pentru lucrările minunate pe care le-a înfăptuit şi pe care Liturghia timpului pascal ne invită să le amintim cu bucurie şi gratitudine faţă de Domnul.

Ministerul succesorului lui Petru

3. Acum când se încheie acest secol şi se întrezăresc deja zorii celui de-al treilea mileniu, privirea se îndreaptă către anii care s-au scurs, căutând în ei semnele milostivirii divine, care însoţesc mereu paşii celor ce se încred în Dumnezeu.

Cum să nu menţionăm Conciliul Vatican II, care a deschis o nouă eră în istoria Bisericii, imprimându-i un nou avânt? Datorită constituţiei Lumen gentium, Biserica a dobândit o conştiinţă mai profundă de a fi popor al lui Dumnezeu în drum spre împlinirea împărăţiei. Percepem misterul Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică, şi descoperim valoarea misiunii sale în mod deosebit aici pe pământ românesc, unde trăiesc, alături unii de alţii, creştini care aparţin tradiţiei orientale şi celei occidentale. Trăiesc orientaţi spre unitate, preocupaţi să răspundă poruncii lui Cristos şi prin aceasta dornici să dialogheze, să se înţeleagă şi să se ajute între ei. Această năzuinţă de cooperare fraternă, susţinută de rugăciune şi însufleţită de stimă şi respect reciproc, trebuie sprijinită şi promovată deoarece numai pacea edifică, pe când discordia distruge.

În numele acestei mari inspiraţii ecumenice, mă adresez tuturor celor ce cred în Cristos, care trăiesc în România. Mă aflu aici printre voi însufleţit numai de dorinţa adevăratei unităţi şi de voinţa de a îndeplini ministerul petrin pe care Domnul mi l-a încredinţat între fraţii şi surorile în credinţă.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi este dat să îndeplinesc atare slujire. Doresc din inimă şi mă rog ca să se poată ajunge cât mai curând la deplina comuniune fraternă între toţi cei ce cred în Cristos din Occident şi din Orient. Pentru această unitate, însufleţită de iubire, s-a rugat divinul Învăţător în Cenacol în ajunul pătimirii şi morţii sale.

4. Această unitate a creştinilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt, de invocat fără încetare. În ziua Rusaliilor, apostolii, care până în acel moment erau confuzi şi fricoşi, au devenit plini de curaj şi de zel apostolic. Nu s-au temut să-l vestească pe Cristos răstignit şi înviat; nu le-a mai fost frică să-şi mărturisească prin cuvinte şi cu viaţa fidelitatea faţă de evanghelie, chiar şi atunci când aceasta însemna prigoană şi uneori moartea. Mulţi, într-adevăr, au plătit cu martiriul această fidelitate. Călăuzită de Spiritul Sfânt, Biserica s-a răspândit astfel pretutindeni în lume.

Dacă uneori s-au produs neînţelegeri şi, din păcate, rupturi dureroase în interiorul trupului mistic al lui Cristos, unic şi indivizibil, totuşi mai puternică decât orice dezbinare a dăinuit conştiinţa a ceea ce îi uneşte pe toţi credincioşii şi a chemării comune la unitate. La sfârşitul celui de-al doilea mileniu, drumurile care se îndepărtaseră încep să se apropie şi asistăm la intensificarea mişcării ecumenice menite să atingă unitatea deplină. Semnele acestui drum neîntrerupt către unitate sunt prezente şi pe pământul vostru, în România, ţară care în cultura, limba şi istoria sa, poartă urmele vii ale tradiţiei latine şi ale celei orientale. Urarea mea cea mai vie este ca rugăciunea lui Isus în Cenacol: "Tată, fă ca toţi să fie una" (cf. In 17,21), să vă rămână mereu pe buze şi să nu înceteze niciodată să bată în inimile voastre.

Fiţi deschişi să colaboraţi cu toţi

5. "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14,21).

Aceste cuvinte ale lui Isus, încredinţate ucenicilor în ajunul pătimirii sale, răsună astăzi pentru noi ca o invitaţie presantă de păşi mai departe pe acest drum de fidelitate şi iubire. A-l iubi pe Cristos! Iată scopul ultim al existenţei noastre: a-l iubi în împrejurările concrete ale vieţii, încât iubirea Tatălui să se arate lumii; a-l iubi din toate puterile, pentru ca să se realizeze planul de mântuire, iar credincioşii să ajungă prin el la deplina comuniune. Niciodată să nu se stingă în inimă această arzătoare dorinţă!

Mult iubiţi catolici din România, ştiu bine cât aţi suferit în anii cumplitului regim comunist; mai ştiu şi cu cât curaj aţi perseverat în fidelitatea voastră faţă de Cristos şi evanghelia sa. Acum, în pragul mileniului trei, nu vă fie teamă: deschideţi larg porţile inimii voastre Mântuitorului Cristos! El vă iubeşte şi vă este aproape; el vă cheamă la un reînnoit angajament de evanghelizare. Credinţa este dar al lui Dumnezeu şi patrimoniu de incomparabilă valoare care trebuie păstrat şi răspândit. În păstrarea şi promovarea valorilor comune, fiţi mereu deschişi unei efective colaborări cu toate grupurile etnico-sociale şi religioase care alcătuiesc ţara voastră, animaţi întotdeauna de speranţă şi de iubire.

Maria, Maica Răscumpărătorului, să vă însoţească şi să vă ocrotească pentru ca să puteţi scrie noi pagini de sfinţenie şi de generoasă mărturie creştină în istoria României.

Amin! "Cristos a înviat!".

În limba maghiară
"Dragi credincioşi de limbă maghiară! Vă salut cu multă afecţiune. Vă mulţumesc pentru fidelitatea voastră faţă de urmaşul lui Petru. Păstraţi-vă credinţa, tradiţia şi patrimoniul cultural".

În limba germană
"Dragi credincioşi de limbă germană! Vă adresez un cordial salut, cu bucuria de a vă putea întâlni aici. Deşi limbile şi culturile noastre sunt diferite, cu toţii ne îndreptăm privirile spre unicul Domn. Păstraţi-vă patrimoniul cultural! Zidiţi-vă viaţa pe stânca aceasta care este Cristos. Rămâneţi tari în credinţa voastră faţă de urmaşul lui Petru. Credinţa voastră să se inspire din spiritul ecumenic în convieţuirea din această ţară, apreciată şi iubită de voi. Din toată inima, vă dau binecuvântarea apostolică. Lăudat să fie Isus Cristos!".

În limba polonă
"Îi salut cordial pe conaţionalii mei care trăiesc în această ţară. Urmaţi-l cu credinţă pe Cristos în viaţa personală şi în familie. Domnul să vă binecuvânteze".

În limba română
Mult iubiţi fraţi şi surori, se apropie de sfârşit pelerinajul meu pe pământul vostru. Cu inima plină de gratitudine pentru momentele intense pe care le-am trăit, invoc harul Domnului peste toţi, prin mijlocirea fericitului Ieremia Valahul, şi cu mare afecţiune, vă binecuvântez.

* * * * *

"Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tinerilor"

Discurs la ceremonia de rămas bun
(Aeroportul Băneasa, duminică, 9 mai 1999)

1. În momentul părăsirii acestui pământ iubit al României vă adresez înainte de toate, dumneavoastră, domnule preşedinte, salutul şi mulţumirea mea pentru primirea ce mi-aţi rezervat-o.

Extind aceste sentimente, prin dumneavoastră, la întregul şi iubitul popor român pe care, în aceste zile, l-am simţit strângându-se în jurul meu cu căldură şi entuziasm.

Aduc un salut deosebit Preafericirii sale patriarhul Teoctist, mitropoliţilor, episcopilor şi întregului popor al venerabilei Biserici Ortodoxe din România. Îmbrăţişez fratern episcopii şi comunităţile catolice, de rit bizantin şi latin, toate prezente în inima mea. Aduc totodată un salut celorlalte confesiuni creştine şi membrilor altor religii prezente în ţară.

Limbajul comuniunii fraterne

2. Au fost zile de profunde emoţii pe care le-am trăit cu intensitate şi care vor rămâne întipărite pentru totdeauna în inima mea. Primim ca un dar din mâna lui Dumnezeu evenimentele la care am participat împreună având încredere că vor aduce roade de har atât pentru creştini cât şi pentru întregul popor al României. ?ara voastră are ca şi înscrisă în rădăcinile ei o singulară vocaţie ecumenică. Prin poziţia geografică şi prin lunga ei istorie, prin cultură şi tradiţie, România este o casă unde Orientul şi Occidentul se regăsesc în dialog natural.

Aici şi Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Şi în aceste zile am putut trăi această experienţă. Alături unii de alţii, cum erau Petru, Andrei şi ceilalţi apostoli adunaţi în rugăciune cu Maica Domnului în primul cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale. Vântul Duhului Sfânt a suflat cu putere peste acest pământ, şi ne-a făcut să fim tari în comuniune şi mai cutezători în vestirea evangheliei. Noua limbă care ne-a fost dăruită, limba comuniunii fraterne, am folosit-o şi i-am simţit dulceaţa şi frumuseţea, forţa şi eficienţa.

3. În timp ce aproape se deschide poarta celui de-al treileamileniu, ni se cere să ieşim din limitele noastre obişnuite pentru a face să se simtă cu mai multă vigoare vântul Rusaliilor în ţările bătrânului continent şi până la marginile pământului. Din nefericire vuietul ameninţător al armelor pare să prevaleze asupra glasului convingător al iubirii, iar dezlănţuirea violenţei redeschide rănile pe care cu trudă şi răbdare se încerca a le vindeca.

Reînnoiesc urarea să se ajungă în sfârşit la depunerea armelor pentru a se întâlni din nou şi a întreprinde noi şi mai eficiente dialoguri de comuniune şi pace! Un rol important, în această privinţă, revine creştinilor, indiferent de confesiunea la care aparţin. Ei sunt chemaţi azi să trăiască şi să demonstreze cu mai mare îndrăzneală fraternitatea lor, pentru ca popoarele să fie încurajate, mai mult, determinate să regăsească şi să consolideze ceea ce au în comun. Evenimentul spiritual pe care l-am trăit, binecuvântat de sfântul Dimitrie şi de sfinţii martiri ai ultimelor decenii, este o experienţă de păstrat şi de transmis în speranţa că noul mileniu ce se deschide în faţa noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creştine şi de descoperire a fraternităţii dintre popoare. Acesta este visul pe care-l port cu mine în timp ce las acest iubit pământ.

4. Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tuturor. În special, aş vrea să-l încredinţez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România! Aş fi vrut să vă întâlnesc personal; din nefericire nu a fost posibil. În seara aceasta, îmi însuşesc cuvintele cu care Petru, în timp ce Rusaliile erau pe sfârşite, vestea celor care îl ascultau adeverirea promisiunii lui Dumnezeu: "Voi turna din Duhul meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri visuri vor visa" (Fap 2,17). În aceste zile Spiritul vă încredinţează vouă, tinerilor, "visul" lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să facă parte din familia sa, ca toţi creştinii să fie una. Intraţi cu acest vis în noul mileniu!

Voi care v-aţi eliberat de coşmarul dictaturii totalitare, nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare şi periculoase ale consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Isus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi Occidentul să se poată întâlni în fraternitate.

Această Românie este încredinţată mâinilor voastre. Construiţi-o împreună, cu îndrăzneală. Domnul v-o încredinţează. Voi încredinţaţi-vă lui, ştiind că "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" (Ps 126/127,1).

Domnul să binecuvânteze România, să binecuvânteze poporul său, să binecuvânteze Europa!

* * * * *

"Binecuvântată fie România"

Mesaj adresat preşedintelui Emil Constantinescu
(În drum spre Vatican, de la bordul avionului)

"Acum, când sunt gata să părăsesc România, asigur pe Excelenţa voastră, autorităţile civile şi religioase şi întregul popor român de adânca mea recunoştinţă pentru primirea lor călduroasă. Mă rog ca toate comunităţile din ţara dumneavoastră să continue să se dezvolte în firească încredere şi înţelegere. Binecuvântată fie România şi eforturile ei curajoase de a clădi o societate renăscută în care fiecare să aibă parte de fericire şi prosperitate".

* * * * *

"Domnul a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil"

Audienţa generală
(Piaţa "Sfântul Petru", miercuri, 12 mai 1999)

1. Gândul meu se întoarce mereu cu vie emoţie spre vizita pe care Dumnezeu mi-a dat ocazia să o efectuez zilele trecute în România. A fost vorba despre un eveniment cu dimensiune istorică, fiind prima mea călătorie într-o ţară unde creştinii sunt în majoritate ortodocşi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu, a cărui providenţă a dispus ca această vizită să se petreacă în apropierea anului 2000, oferindu-le catolicilor şi fraţilor ortodocşi ocazia de a împlini laolaltă un gest deosebit de semnificativ pe drumul depline unităţi, în spiritul propriu marelui jubileu care este aproape. Doresc să-mi exprim din nou recunoştinţa către toţi cei care au făcut posibil acest pelerinaj apostolic. Îi mulţumesc pentru plăcuta invitaţie preşedintelui României, domnul Emil Constantinescu, a cărui amabilitate am apreciat-o. Îi mulţumesc cu căldură frăţească Preafericirii sale Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Sfântului Sinod: cordialitatea vie cu care m-au primit, afecţiunea sinceră care străbătea din cuvintele şi de pe chipul fiecăruia au lăsat o urmă de neşters în inima mea. Le mulţumesc de asemenea episcopilor greco-catolici şi romano-catolici, cu care am putut confirma existenţa unor legături profunde, de comuniune, în iubirea faţă de Cristos. În sfârşit, le mulţumesc autorităţilor, organizatorilor şi tuturor celor ce au contribuit ca totul să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.

2. Gândindu-mă la situaţia politică existentă până nu cu mulţi ani în urmă, cum să nu văd în acest eveniment un semn elocvent al lucrării lui Dumnezeu în istorie? A prevedea o vizită a papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călăuzeşte paşii oamenilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil.

Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine, coborând, conform tradiţiei, din lucrarea evanghelizatoare a apostolului Andrei, fratele lui Simon Petru. Lumea a înţeles acest lucru şi a venit în număr mare de-a lungul străzilor şi în timpul celebrărilor. În decursul secolelor, seva rădăcinilor creştine a alimentat o nesecată venă de sfinţenie, prin numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei. Această moştenire spirituală a fost preluată în secolul nostru de atâţia episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe şi laici care l-au mărturisit pe Cristos în timpul îndelungatei şi grelei dominaţii comuniste, înfruntând curajos tortura, închisoarea şi uneori chiar şi moartea.

A respira cu "cei doi plămâni"

3. Cu câtă emoţie am poposit lângă mormintele cardinalului Iuliu Hossu şi episcopului Vasile Aftenie, victime ale prigoanei în timpul regimului dictatorial! Onoare ţie, Biserică a lui Dumnezeu, care eşti în România! Ai suferit mult pentru adevăr, iar adevărul te-a făcut liberă.

Experienţa martiriului i-a adunat laolaltă pe creştinii de diferite confesiuni prezenţi în România. Este unică mărturia pe care ortodocşi, catolici şi protestanţi i-au adus-o lui Cristos prin jertfa propriei vieţi. Din eroismul acestor martiri izvorăşte încurajarea de a trăi în concordie şi în spirit de reîmpăcare pentru a depăşi divergenţele care mai există încă.

Această călătorie mi-a oferit posibilitatea de a vedea ce bogăţie este a respira în calitate de creştini cu ambii "plămâni", ai tradiţiei orientale şi ai celei occidentale. Mi-am dat seama de aceasta văzând solemnele şi sugestivele celebrări liturgice: într-adevăr, am avut bucuria de a prezida Liturghia euharistică în rit greco-catolic; am asistat la divina Liturghie prezidată pentru fraţii ortodocşi de patriarh în ritul bizantin român, şi am putut să mă rog împreună cu ei; în sfârşit, am celebrat Liturghia în rit roman cu credincioşii Bisericii Latine.

În timpul primului dintre aceste momente, de solemnă şi intensă rugăciune, am adus un omagiu Bisericii Greco-Catolice, greu încercată în anii prigoanei, amintind că în anul 2000 se vor împlini trei secole de la unirea cu Roma. Simbol al eroicei rezistenţe a acestei Biserici este veneratul cardinal Alexandru Todea, căruia regimul i-a impus 16 ani de temniţă şi 27 ani de domiciliu obligatoriu. În ciuda vârstei înaintate şi a bolii, a reuşit să vină la Bucureşti: a-l putea îmbrăţişa a fost una dintre bucuriile cele mai mari ale acestui pelerinaj.

4. Deosebit de aşteptată şi de semnificativă a fost întâlnirea cu patriarhul Teoctist şi cu Sfântul Sinod al BOR. Sâmbătă după-amiază am fost primit de ei în clădirea patriarhiei, cu mare cordialitate, şi am putut redescoperi în persoana Preafericirii sale şi ale altor membri ai Sfântului Sinod înţelegere fraternă şi sincera dorinţă a deplinei comuniuni după voinţa Domnului. Cu acea ocazie am dorit să asigur Biserica Ortodoxă Română - angajată într-o importantă lucrare de reînnoire - de afecţiunea şi colaborarea Bisericii Catolice. Iubirea fraternă este sufletul dialogului şi aceasta este calea pentru a depăşi obstacolele şi dificultăţile care stăruie pentru a atinge deplina unitate dintre creştini. Dumnezeu a înfăptuit deja lucruri minunate în acest itinerar de reconciliere: trebuie continuat pe acest drum cu avânt încrezător, pentru că Europa şi lumea au nevoie mai mult ca oricând de mărturia vizibilă a fraternităţii celor ce cred în Cristos. În această lumină, simt nevoia să mulţumesc încă o dată Bisericii Ortodoxe Române pentru că, invitându-mă, mi-a oferit posibilitatea de a traduce în fapt aspecte importante ale ministerului petrin în perspectiva indicată de mine în enciclica Ut unum sint.

5. Efortul ecumenic nu scade, ci mai degrabă întăreşte misiunea păstorului Bisericii Catolice care îi aparţine succesorului lui Petru. Mi-am împlinit această slujire mai ales întâlnind Conferinţa Episcopilor din România alcătuită din episcopi de rit latin şi de rit greco-catolic. Lor le-am adresat îndemnul de a vesti neobosit evanghelia, de a fi artizani ai comuniunii, de a se îngriji de formarea preoţilor şi a numeroşilor chemaţi la viaţa consacrată, precum şi a laicilor. I-am încurajat să promoveze pastoraţia tineretului şi a şcolii, să lucreze pentru a apăra familia, pentru a ocroti viaţa şi a-i sluji pe cei săraci.

6. Naţiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea şi în evanghelie va găsi lumina şi puterea de a-şi împlini vocaţia de a fi punct de confluenţă a păcii în Europa următorului mileniu.

Anul 1989 a marcat, şi pentru această iubită naţiune, un moment de cotitură. O dată cu prăbuşirea dictaturii, a început o nouă primăvară de libertate şi astfel ţara a devenit un şantier al democraţiei, pe care trebuie să o edifice cu răbdare şi onestitate. Recurgând la izvoarele sale culturale şi spirituale autentice, România a moştenit cultură şi valori atât de la civilizaţia latină - cum atestă limba însăşi - cât şi de la cea bizantină. Istoria şi poziţia ei geografică fac parte integrantă din noua Europă, care se construieşte treptat, după prăbuşirea Zidului Berlinului. Biserica înţelege să slujească acest proces al dezvoltării şi al integrării demografice cu spirit de efectivă colaborare.

7. Amintind că, după o răspândită tradiţie populară, România este numită "Grădina Maicii Domnului", aş dori să o rog pe sfânta Fecioară, în această lună care îi este dedicată, să înteţească în sufletul creştinilor dorinţa deplinei unităţi, pentru ca împreună să fie ferment evanghelic.

O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valorile spirituale şi morale, pe care se fundamentează orice societate, pe dimensiunea omului şi atentă faţă de binele comun. Ţie, cerească mamă a speranţei, îţi încredinţez mai ales familiile şi tinerii, care sunt viitorul iubitului popor al României.

În limba română
"Adresez un călduros salut superiorilor şi studenţilor Colegiului Pontifical «Pio Romeno». Preaiubiţilor, sufletul îmi este copleşit de bucurie pentru întâlnirile de neuitat trăite la Bucureşti. Să mulţumim împreună Domnului pentru că, după această vizită, suntem cu adevărat mai uniţi în credinţă şi în dragoste reciprocă! Urez ca perioada de formare la Roma să vă pregătească pentru a desfăşura cu zel apostolic ministerul vostru în mijlocul iubitei populaţii din România.

* * * * *

ANEXE

Scrisoare către episcopul de Iaşi

Veneratului frate, Petru Gherghel, episcop de Iaşi

Cu ocazia venirii mele în România, doresc să adresez un salut deosebit dumneavoastră şi tuturor credincioşilor din dieceză.

Chiar dacă împrejurările nu-mi permit să vizitez această binemeritată comunitate diecezană, doresc să vă asigur că gândul şi inima mea sunt aproape de credincioşii încredinţaţi grijii pastorale a dumneavoastră, îmbrăţişându-i pe toţi în Cristos Domnul nostru, sperând să pot veni la Iaşi într-o ocazie apropiată.

În exprimarea preţuirii mele pentru mărturia curajoasă şi luminoasă de fidelitate dată de această dieceză în timpul anilor grei ai regimului comunist, vă asigur că o amintesc în rugăciunea mea şi acord tuturor binecuvântarea mea.

Bucureşti, 7 mai 1999

Programul vizitei

Vineri, 7 mai 1999
12.00 - Sosirea la Bucureşti (Aeroportul Băneasa); ceremonia de primire (discurs); discursuri ale preşedintelui şi patriarhului
13.00 - Deplasarea la catedrala patriarhiei
13.30 - Scurtă vizită de rugăciune în catedrala patriarhiei (după rugăciune un scurt salut neoficial la reşedinţa patriarhiei)
14.00 - Deplasarea la Nunţiatura Apostolică
14.15 - Întâlnirea şi prânzul cu membrii Conferinţei Episcopilor din România şi cu suita papală (discurs)
17.15 - Deplasarea la palatul prezidenţial
18.00 - Vizită de curtoazie la preşedintele ţării şi întâlnirea cu autorităţile civile şi politice, cu reprezentanţii tuturor comunităţilor religioase şi corpul diplomatic (discurs)
19.15 -Deplasarea la Nunţiatura Apostolică

Sâmbătă, 8 mai 1999
08.40 - Deplasarea la Cimitirul Bellu-Catolic
09.00 - Rugăciune la Cimitirul Bellu-Catolic
09.30 - Deplasarea la catedrala "Sfântul Iosif"
10.30 - Sfânta Liturghie (în rit greco-catolic) cu clerul, persoanele consacrate şi laicii angajaţi (omilie)
13.00 - Deplasarea la Nunţiatura Apostolică
17.15 - Deplasarea la reşedinţa Patriarhiei Ortodoxe
17.30 - Întâlnirea cu PF patriarh Teoctist, cu membri ai Sfântului Sinod şi salutul adresat altor personalităţi prezente (discurs)
19.30 - Deplasarea la Nunţiatura Apostolică

Duminică, 9 mai 1999
09.00-9.20 - Întâlnirea privată cu primul-ministru (la Nunţiatura Apostolică)
09.45 - Deplasarea la Piaţa Unirii
10.00 - Sfânta Liturghie celebrată de patriarhul Teoctist şi de membri ai Sfântului Sinod în prezenţa Sfântului Părinte; la sfârşitul Liturghiei: Regina coeli, rugăciune recitată de Sfântul Părinte (discurs)
12.30 - Deplasarea la Nunţiatura Apostolică
16.00 - Deplasarea spre Parcul Izvor (aproape de Casa Poporului)
17.00 - Celebrare euharistică (în aer liber) prezidată de Sfântul Părinte în prezenţa patriarhului Teoctist (omilie)
19.30 - Deplasarea la Aeroportul Băneasa
19.45 - Ceremonia de plecare (discursuri ale preşedintelui şi patriarhului) (salut)
20.30 - Plecarea spre Roma

La aeroport
Avionul a aterizat în jurul orei 12,00. Suveranul pontif a fost întâmpinat la scara avionului de nunţiul apostolic, ES Jean-Claude Périsset, de preşedintele României, Emil Constantinescu, de patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Teoctist, de ÎPS Lucian Mureşan, preşedintele Conferinţei Episcopilor din România şi de ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop de Bucureşti. La aeroport se mai aflau preşedinţii celor două camere ale Parlamentului, Ion Diaconescu şi Petre Roman, miniştri, parlamentari, reprezentanţi de seamă ai cultelor din România şi alte persoane oficiale. Sfântul Părinte a fost întâmpinat de câţiva copii cu pâine şi sare şi i-au fost dăruite flori. A sărutat apoi pământul românesc adus într-un vas de lut. Garda de onoare a prezentat onorul, iar fanfara militară a cântat imnurile de stat ale Vaticanului şi României.

Suita Sanctităţii sale
ES card. Angelo Sodano, secretar de stat, ES card. Achille Silvestrini, prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, ES card. Edward I. Cassidy, preşedintele Consiliului pentru Unitatea Creştinilor, ES Mons. Giovanni Battista Re, substitut, Secretariatul de Stat, ES Mons. Lucian Mureşan, arhiepiscop-mitropolit greco-catolic de Făgăraş şi Alba-Iulia şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor din România, ES Mons. Ioan Robu, arhiepiscop-mitropolit romano-catolic de Bucureşti şi coordonator al vizitei Sfântului Părinte, ES Mons. Stanislau Dziwisz, prefect al Casei Pontificale, ES Pietro Marini, maestru al ceremoniilor pontificale, ES Mons. Jean Claude Périsset, nunţiu apostolic în România, Mons. Henryk Josef Nowacki, oficial al Secretariatului de Stat, Mons. José Leite Nogueira, secretarul Nunţiaturii Apostolice, Rev. pr. Anton Lucaci, interpret, Mons. Enrico Vigano, asistentul Mons. Marini, pr. Roberto Tucci, responsabil cu organizarea călătoriei, pr. Pasquale Borgomeo, director general Radio Vatican, Mons. Ugo Moretto, director general al Centrului Vatican de Televiziune, prof. Mario Agnes, director "L'Osservatore romano", dr. Joaquin Navarro-Valls, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun, dr. Renato Buzzonetti, directorul Serviciilor Sanitare, dl. Angelo Gugel, camerier.

În capela Nunţiaturii Apostolice
Sâmbătă, 8 mai, înainte de începerea programului public, Sfântul Părinte a celebrat o Liturghie în capela Nunţiaturii Apostolice. Printre cei prezenţi, s-au aflat şi câteva surori din Congregaţia "Doamnele Engleze" (Institutul "Sfânta Maria") care, prin tradiţie, au slujit la Nunţiatura Apostolică. Între acestea, sora Clara şi sora Tarsila, care au fost inculpate, în anul 1950, în procesul "Spionii Vaticanului".

La Palatul Cotroceni
Seara, la ora 18.00, la Palatul Cotroceni, preşedintele Emil Constantinescu, după ce a purtat un dialog amical cu Sfântul Părinte, i-a prezentat membrii familiei sale şi i-a dăruit un tablou de familie. A urmat întâlnirea cu autorităţile civile şi politice, cu reprezentanţi ai comunităţilor religioase şi cu corpul diplomatic acreditat la Bucureşti. Suveranului pontif i-a fost prezentată apoi expoziţia "Creştinismul pe teritoriul României - primul mileniu". Preşedintele ţării i-a prezentat papei catalogul expoziţiei. Întâlnirea a fost urmată de o recepţie, la care au participat toţi cei 800 de invitaţi.

La Cimitirul Bellu
Sâmbătă, 8 mai, cea de-a doua zi a vizitei Sfântului Părinte în România, a început la ora 09.10 cu o rugăciune la Cimitirul Bellu-Catolic. Papa s-a rugat în faţa capelei "Sfânta Ana" unde erau aşezate imaginile celor şapte episcopi arestaţi în anul 1948. Procesul lor de canonizare a început în anul 1996. După ce a cântat Salve Regina şi De profundis, papa a parcurs aleile cimitirului pentru a prelungi rugăciunea şi la mormintele cardinalului Iuliu Hossu (1885-1970) şi episcopului Vasile Aftenie (1899-1950). În drum spre catedrala "Sfântul Iosif", suveranul pontif s-a oprit la Cimitirul "Eroii Revoluţiei".

La Liturghia greco-catolică
La celebrarea Liturghiei greco-catolice au fost 900 de preoţi şi 1.500 de invitaţi. A participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române din care au făcut parte: ÎPS Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi PS Timotei Seviciu al Aradului. Au participat episcopi greco-catolici din Ucraina şi Bulgaria, Mons. Octav Bârlea (München), PS John Michael Botean şi pr. Mihai Moisin (SUA), preoţii, studenţii, superiorii Colegiului Pontifical "Pio Romeno" din Roma, în frunte cu pr. Olivier Raquez. Corul a fost alcătuit din studenţii Institutului Teologic din Blaj. Printre darurile oferite în timpul sfintei Liturghii: două sfeşnice şi o vază de sticlă de Sibiu, o cruce de lemn maramureşană, covoare ţesute în casă şi un butoiaş de lemn, tot din Maramureş, un coş cu ouă încondeiate, din partea greco-catolicilor ucraineni, o icoană-triptic cu Maica Domnului. Cardinalul Alexandru Todea (căruia regimul comunist i-a impus 16 ani de temniţă şi 27 ani de domiciliu obligatoriu), aflat într-un scaun cu rotile, a fost adus special la această Liturghie.

La Liturghia ortodoxă
Patriarhul român, în vârstă de 84 de ani, a prezidat Liturghia ortodoxă din Piaţa Unirii, în prezenţa suveranului pontif. A fost a doua oară când papa Ioan Paul al II-lea a participat la o slujbă ortodoxă, în calitate de conducător al Bisericii Catolice (prima s-a desfăşurat în timpul vizitei ecumenice la Istanbul, în anul 1979). Au fost de faţă, pe lângă membri ai Sfântului Sinod şi membrii delegaţiei papale, episcopatul catolic de ambele rituri din România, personalităţi ale vieţii publice din România şi membri ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti. Sanctitatea sa a primit în dar un potir de aur lucrat în atelierele Patriarhiei Române, precum şi o icoană a sfântului apostol Andrei.

La Liturghia catolică
În după-amiaza zilei de duminică, 9 mai, o mulţime de circa 500.000 creştini - cifră anunţată de Televiziunea Română - s-a adunat pentru a participa la Liturghia celebrată de Sfântul Părinte pe marea esplanadă de la Podul Izvor, la picioarele vechiului palat al dictatorului defunct, Ceauşescu. La sfânta Liturghie au concelebrat 700 de preoţi. Corul a fost alcătuit din 700 de persoane. Sfânta Împărtăşanie a fost împărţită de 300 de preoţi. Cincizeci de persoane au fost împărtăşite de Sfântul Părinte. Au participat peste 60 de episcopi şi cardinali, printre care card. Luigi Poggi, card. Miloslav Vlk (Praga), card. Jean-Marie Lustiger (Paris), ep. Reinhard Lettmann (Münster), ep. Antonio Mattiazzo (Padova), ep. Pierre Burcher (Lausanne, Elveţia), arhiep. Giuseppe Bernardini (Izmir, Turcia), arhiep. John Bukovsky (nunţiu apostolic la Moscova), Mons. Aldo Giordano (secretar CCEE). S-au oferit ca daruri: apa, vinul, ostiile, tablouri (fericitul Ieremia Valahul, Maica Domnului de la Cacica), harta României cu zonele romano-catolice şi greco-catolice, mozaic cu sfântul Nicolae, mozaic cu Ştefan cel Mare, icoană a Maicii Domnului, o carte cuprinzând Calea sfintei cruci scrisă de Sfântul Părinte (versuri şi imagini), un medalion cu imaginea papei şi a momentului jubiliar.

© 2009 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Colecţia Documente, nr. 64
ISBN 973-8191-97-6