Liberté-Égalité-Martyre

de Vlad Ropotică

La mijlocul lunii iulie, în apusul veacului al XVIII-lea, parizienii furioşi atacau şi cucereau una dintre cele mai cunoscute fortăreţe ale vechiului regim. Ani la rând, monarhia şi nobilimea franceză sugrumaseră orice încercare de opoziţie. Cei care îndrăzneau să se opună regimului ajungeau aici, între zidurile nemiloase ale Bastiliei.

Până astăzi, francezii sărbătoresc acest moment. E clipa în care strigătul libertăţii şi al egalităţii (prea puţin al fraternităţii) a pornit ca o viitură pe apele istoriei, din capitala lor spre întreaga Europă. "Le jour de gloire est arrivé!" spun versurile Marsiliezei, imnul oficial al statului francez, un cântec izvorât şi el din acelaşi tumult revoluţionar. Pentru că acel eveniment din mijloc de iulie, căderea Bastiliei, a dat imboldul de fapt pentru ceea ce astăzi cunoaştem ca fiind "Revoluţia Franceză".

Nu trecuseră mulţi ani de când, peste mare, la Londra se stingea scriitorul Samuel Johnson. Ca un avertisment sinistru, acesta prevestise parcă soarta anilor revoluţionari. "Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune", scria el şi parcă istoria revoluţiei a făcut tot posibilul să-i dea dreptate. Intenţiile? Cele mai bune. Sloganurile? Cele mai alese. Dorinţele? Cele mai nobile.

Ce strigau revoluţionarii francezi? Care erau cuvintele pe care le rosteau? Vorbeau despre instaurarea domniei legii, despre democraţie şi libertate. Declamau cu talent de la tribunele vremii adevărate elogii adresate egalităţii oamenilor. Raţiunea trebuia să ia locul obscurantismului şi a lipsei de educaţie. Oamenii nu trebuiau să se mai teamă de capriciile unui nobil sau rege, pentru că legea era aceeaşi pentru toţi, pentru că, acum, toţi erau cetăţeni cu drepturi şi libertăţi.

Dar ce a ieşit? Pavajul a fost excelent - plin de cele mai calitative idei şi concepte. Dar unde a dus drumul pornit la porţile Bastiliei? În mai multe pieţe ale Parisului, a apărut un monstru fără milă - o invenţie hidoasă care a secerat mii de vieţi -, ghilotina. Duşmani reali sau închipuiţi, regi şi regine, prinţi, preoţi şi episcopi şi-au lăsat capetele în coşul infernalei maşinării. Crima era la ordinea zilei.

Într-una dintre aceste pieţe, cunoscută ca "Place de la Nation", tot pe la mijlocul lunii iulie, în anul 1794, a ajuns un grup de carmelite, de la mănăstirea din Compiegne. Fuseseră judecate şi condamnate în baza unei legi profund anti-catolice, ce interzicea practic viaţa consacrată. Acuzatorii vorbeau despre fanatism religios şi atitudini "anti-revoluţionare". Senine, cele 16 femei au urcat treptele eşafodului cântând, asemenea creştinilor din primele veacuri în arenele romane. Rând pe rând, capetele lor au căzut şi cântările s-au stins, dar impresia lăsată asupra poporului a fost profundă.

Oamenii aveau senzaţia că se mersese prea departe. Că era prea mult. La doar 10 zile de la această execuţie, sub lama nemiloasă era pus şi capul lui Maximilien de Robespierre, conducătorul de facto al Revoluţiei. Cu această ghilotinare, râul de sânge al regimului terorii se oprea. Încă din acele zile, catolicii francezi au văzut în martiriul carmelitelor de la Compiegne; picătura care răsturnase teroarea.

A început un lung drum al vindecării unor răni dureroase. Bisericile, transformate în temple ale raţiunii şi desacralizate (inclusiv măreaţa Notre Dame), aveau să-şi reia locul. Monarhii francezi abuzaseră de putere şi revolta poporului era îndreptăţită, dar ceea ce urmase nu avea nimic de-a face cu bunele intenţii iniţiale. "Răul pe care l-au făcut revoluţionarii este mai mare decât răul pe care l-au făcut monarhii" avea să spună Napoleon mai târziu. Acelaşi Napoleon va semna Concordatul cu Roma, o împăcare istorică, dintre Biserică şi poporul francez. Dar rănile trecutului nu dispar aşa uşor, dovadă stând şi astăzi secularismul acid din Hexagon.