Comuniunea fraternă

de pr. Cristian Chinez

În documentul bisericesc Novo millennio ineunte ("La începutul unui nou mileniu") la nr. 36, citim: "Euharistia duminicală, adunându-i săptămânal pe creştini ca familie a lui Dumnezeu în jurul mesei cuvântului şi a pâinii vieţii, este antidotul cel mai natural al dispersării. Ea este locul privilegiat în care comuniunea este anunţată şi întreţinută în mod constant".

Deja din momentul în care trecem pragul bisericii pentru a trăi Liturghia este de presupus că în inima noastră există o dorinţă puternică de comuniune, nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu fraţii noştri. Căci nu ne prezentăm fiecare de unul singur. Suntem poporul său, Biserica sa. Iar credinţa şi harul ne dau posibilitatea unei experienţe religioase de o profunzime unică. Determinantă. Nu însă oriunde şi nici oricum.

Totul începe cu acceptarea. Acceptarea stării proprii şi a limitelor. Acceptarea celorlalţi ca fiinţe concrete, diferite, dar dispuse să facă un pas spre comuniune, oricât de mic şi de timid. Acceptarea cadrului oficial şi solemn, chiar dacă nu numaidecât familial. Aspiraţiile spre mai mult şi mai bine cer implicare, şi nu aşteptări de la alţii. Căci comuniune înseamnă, conform Faptelor Apostolilor, şi a pune în comun. A oferi şi, nu în primul rând, a cere şi a aştepta. Ca în familie. A dărui. Din iubire.