Muguri de viaţă, de credinţă şi de speranţă

de prof. dr. Alois Gherguţ

Anotimpul renaşterii, timpul în care viaţa umple din nou golul lăsat de întunericul şi gerul iernii, vremea în care sufletul nostru tânjeşte după lumină, după Lumina Învierii. Auzim în jur salutul de bucurie "Cristos a înviat!", căutăm să purtăm o haină nouă, să ne primenim casa, timpul parcă devine mai generos, în jurul nostru totul învie, se schimbă.

Mugurii de viaţă îşi fac simţită prezenţa peste tot, în toate grădinile, livezile şi curţile, pe întinsul câmpiilor, în cuiburile păsărilor, în staulul păstorilor. Oamenii gospodari îşi curăţă pomii şi grădinile de ramurile uscate, de vegetaţia moartă sub mantia iernii, de gunoaiele şi reziduurile care pot înăbuşi firele proaspete de iarbă sau plantele firave ieşite din seminţele aruncate în pământul fertil. Natura se bucură, cântecul păsărilor ne ostoieşte sufletul, florile viu colorate ne îmbie la visare, cerul senin şi razele soarelui ne cuprind într-o îmbrăţişare pe care o aşteptam de mult şi n-am mai vrea să se termine.

În tot acest tablou, creştinul învaţă să dea sens vieţii, să dea valoare vieţii şi să iubească viaţa. Bobul semănat în pământ moare, dar nu în zadar. Dumnezeu-Omul a intrat în pământ, depus de oamenii care l-au condamnat şi ucis, dar a devenit pentru noi, asemenea unei seminţe, sursă de viaţă, de viaţă veşnică. Oare avem puterea interioară de a înţelege şi accepta această metamorfoză a eliberării noastre? Oare ştim noi să preţuim libertatea care ne-a fost dăruită? Adesea privim şi înţelegem viaţa ca şi cum am asista la un spectacol oferit de natură în fiecare stagiune de primăvară în parcuri şi grădini, în păduri şi poieniţe multicolore. Am avut curajul şi puterea de a ne curăţa ramurile care nu aduc rod în viaţa noastră? Sau au rămas la fel ca în anii trecuţi, au mai crescut, s-au mai îndesit, riscând ca la un moment dat să ne sufoce voinţa şi credinţa că am putea fi şi noi un pom cu adevărat roditor. Nu cumva viaţa noastră riscă să intre în aceeaşi rutină, în aceleaşi obişnuinţe? Nu cumva, după ce entuziasmul şi euforia primăverii vor trece, vom intra din nou în aşteptare şi vom face din nou promisiuni pentru primăvara viitoare?

Cuprinşi de dorinţa de transformare, creştinii au parcurs perioada Postului Mare, timp în care fiecare şi-a pregătit, mai mult sau mai puţin, grădina sufletului şi ogorul inimii în care să cadă bobul credinţei răspândit în Lumina Învierii. Ce coincidenţă frumoasă se petrece în fiecare primăvară, atunci când natura renaşte în toate formele şi ungherele sale, când sunetul clopotului bisericii se aude altfel atunci când ne cheamă la întâlnirea cu Lumina sfântă! Dar oare bobul credinţei noastre a prins cu adevărat viaţă, va aduce rod, va rezista până la vremea secerişului? Sau suntem prinşi într-un ritual repetitiv, ca oricare alt moment de sărbătoare din calendarul agăţat de perete, în care ne uităm din când în când să căutăm următoarea sărbătoare şi dacă mai avem o zi liberă în plus? Iar în acest răstimp spicul crescut din bobul de credinţă este uitat şi părăsit în arşiţa indiferenţei noastre, nemaiavând puterea să aducă rod. Şi totuşi... Chiar şi în momentele de descurajare şi prăbuşire interioară ni se oferă şansa de a ne ridica. Mugurele de speranţă ne trezeşte sufletul, ne dezmorţeşte cugetul şi ne deschide ochii credinţei. Speranţa şi credinţa sunt cele două aripi care ne ajută să trecem cu bine de la întuneric la lumină, de la suferinţă la vindecare, de la viaţa de aici la viaţa de dincolo. Scriitorul american George Iles spunea că "speranţa este credinţa care ne ţine de mână în întuneric..." ca să putem ajunge la lumină, la viaţă. Unde este speranţă, este credinţă, şi unde este credinţă, este viaţă, iar Lumina cea fără de sfârşit le învăluie pe toate într-un chip nou - Cristos Înviat.