Speranţa învierii

de pr. Cristian Chinez

Speranţa creştină în înviere este, în cea mai mare măsură, un fel de nelinişte permanentă, dotată cu eficacitate, în sensul transformării situaţiei existente. Ea nu se mulţumeşte să aştepte ca manifestarea divină definitivă - încă ascunsă şi neîmplinită - să se realizeze. E adevărat că proiecţia spre viitor rămâne mereu actuală, dar nu se reduce la o simplă aşteptare a unui eveniment care să nu fie în conexiune cu realitatea noastră de zi cu zi. Căci, după cum învierea lui Cristos rămâne în mod esenţial legată de cruce, tot astfel speranţa în înviere lucrează în ceea ce pare să fie în opoziţie cu ea: experienţa plină de durere a morţii.

Pe de altă parte, caracterul escatologic al speranţei creştine în înviere nu poate fi ignorat. Ea nu este doar ancorată în victoria purtată de Cristos asupra morţii. Dinamismul care o defineşte a fost declanşat odată cu începutul mântuirii, o mântuire creatoare a umanităţii celei noi.

Iată de ce, atunci când suntem atraşi de latura miraculoasă a învierii lui Cristos - în special la Paşte -, nu ne putem refugia spre ceva din trecut, printr-un fel de nostalgie suprapusă peste "invidia sfântă" sau substituirea râvnită a celor care au trăit din plin atât descoperirea mormântului gol, cât mai ales întâlnirile cu Cristos înviat. Actualizarea din celebrările noastre comportă dinamism. Şi, mai ales, speranţă...