Iarna pe uliţă

prelucrare de pr. Felician Tiba

Pe vremea când iernile erau ierni şi zăpada era zăpadă, nu puteai, copil fiind, să stai în casă. Cum să nu ieşi afară, la zăpadă, când toţi copiii ieşeau? Cum să nu te dai cu sania când toţi copiii se dădeau? În zadar ne ameninţau părinţii că o să răcim sau că o să ne rupem picioarele sau mâinile pe gheaţă. Pentru noi totul era o simplă joacă.

Acolo, pe uliţă, fie iarnă, fie vară, ne-am format ca oameni. Uliţa, la sat, formează oameni, aşa cum "afară", la oraş, formează oameni. Pe uliţă sau "afară", împreună cu alţi copii am făcut strategii, am organizat concursuri, am învăţat să pierdem sau să ne bucurăm de victorie.

Când iarna era iarnă, când ieşeam cu toţi copiii de pe uliţă să ne dăm cu sania, am învăţat ce înseamnă caritatea. Când trăgeam la deal sania unuia dintre copiii mai mici, când luam pe propria sanie pe vreunul din copiii care nu avea o sanie, când mergeam împreună cu ceilalţi copii să ajutăm vreo bătrână să dea zăpada la o parte, am învăţat să-l respectăm pe cel care nu are sau pe cel nevoiaş şi neputincios. Şi chiar dacă uneori mai râdeam de vreun bătrân care luneca sau mai băteam câte o fată cu zăpadă, la sfârşit mergeam şi-l ajutam pe acel bătrân să ajungă cu bine acasă sau o lăsam pe acea fată să ne bată şi pe noi cu zăpadă.

Iarna ne scotea de prin toate casele pe uliţă, ne unea, indiferent de vârstă, şi ne punea sub acelaşi ideal: sania! Şi dacă aveam şansa să prindem şi vreun viscol, continuam să rămânem acolo pentru că el ne învăţa să răzbim în viaţă.

Şi pentru că tot am amintit de o astfel de vreme, înainte de o zi care ni se deschidea în faţă, nimic nu ne împiedica să mergem mai întâi la Sfânta Liturghie, ministranţi sau copii simpli, viitorii credincioşi maturi ai Bisericii... (Ionel)