Comunitatea bisericească

Orice comunitate eclezială, constituită ca atare, nu reprezintă un fragment sau o porţiune dintr-un întreg. În ea subzistă întreaga Biserică. Aici nu se pune problema a "doi sau trei adunaţi în numele" lui Cristos pentru a cere ceva în rugăciune. Pentru Sfântul Paul, substratul comunităţii, fundamentul ei, cel care constituie noutatea ei, forţa şi puterea ei este Duhul Sfânt. Desigur, Duhul Sfânt, fiind indisolubil legat de Cristos, lucrează în cadrul "trupului lui Cristos". Iar trupul nu poate fi fragmentat. De aici, din comunitate, Duhul Sfânt răspândeşte darurile sale, aici apar carismele care provin de la Duhul Celui Înviat. Aici se manifestă forţa carismelor în toată bogăţia lor, pluralitatea şi "funcţionalitatea lor de slujire" în favoarea celorlalţi şi, în acelaşi timp, în interiorul întregii omeniri. Unitatea însăşi provine din faptul că fiecare are capacitatea proprie, darul său, atât ca diferit de cel al altora, cât şi ca îndreptat spre completare şi îmbogăţire reciprocă. Iar dacă lipseşte legătura (din comunitate) cu Duhul Sfânt, se poate vorbi doar de dotări personale, dar nu de carisme.

Iată de ce apartenenţa la o comunitate, ca şi exercitarea capacităţii proprii în interiorul acesteia este de o importanţă covârşitoare. Creştinul nu apelează la "serviciile" unei comunităţi la alegere sau la nimereală. Situaţiile excepţionale nu reprezintă regula. Ceea ce Dumnezeu a unit în şi prin Biserica sa, omul să nu despartă!

Pr. Cristian Chinez