Sângele Alianţei

Împreună cu "carnea", "sângele" defineşte omul în slăbiciunea lui şi sub aspectul său de creatură limitată (Mt 16,17; 1Cor 15,50), în natura sa precară, supusă morţii (Evr 2,14). Sângele este sediul vieţii, al sufletului (Dt 12,23) care îi aparţine exclusiv lui Dumnezeu; pe acest adevăr se sprijină interdicţia absolută de a se hrăni cu sânge (Gen 9,4; Lev 3,17; 7,26; 17,10-14), preluată şi de Conciliul ecumenic de la Ierusalim (Fap 15,29).

Dacă este vărsat, sângele strigă la cer (Gen 4,10), întrucât în sânge este viaţa omului şi "a vărsa sângele" devine sinonim cu suprimarea violentă a vieţii înseşi (Gen 37,22; Dt 19,10; 1Sam 25,31; Is 59,7; Mt 23,30.35; 24,4.24).

Caracterul sacru al sângelui îl face apt să fie mijloc de ispăşire de păcate (Lev 16), de purificare (Lev 14,1-57), de consacrare (Ex 29,20-21; Lev 8,13.30). Liturgia pascală prevede folosirea sângelui mielului ca simbol al mântuirii şi al eliberării de rău (Ex 12,7.13.22-27). Dumnezeu însuşi le deschide oamenilor păcătoşi posibilitatea de a restabili contactul vital cu el prin oferirea sângelui victimelor animale (Lev 17,11). Prin diferite rituri, sângele este stropit pe sau lângă altar (Lev 1-7) şi chiar alianţa dintre Domnul şi poporul său este pecetluită prin vărsare de sânge (Ex 24,3-8), care o face irevocabilă (Zah 9,11; Evr 9,16-21).

Sacralitatea sângelui determină şi normele referitoare la puritatea femeii (Lev 12; 15,19-33).

Şi alianţa cea nouă, ca şi cea de pe Sinai, se fundamentează pe o moarte şi pe vărsarea sângelui unei victime: Isus (Mt 26,26 şi textele paralele). Scrisoarea către Evrei subliniază neputinţa sacrificiilor vechi de a deschide o cale de acces adevărată şi proprie spre milostivirea lui Dumnezeu, ceea ce a realizat Isus prin oferirea totală a propriei sale vieţi (cf. Is 53,12). În felul acesta, el a împlinit şi desăvârşit sacrificiile din vechime (Evr 9,11-26; 10,19; 12,24; 13,20). Sacrificiul lui Isus este "jertfa Alianţei" care le obţine păcătoşilor sfinţirea (10,29; 13,12). Este preţul suprem plătit de Cristos, mielul nevinovat (1Cor 5,7; Ap 5,9), pentru a-i răscumpăra pe oameni din păcat (1Pt 1,18-19; 1In 1,7).

Sacrificiul lui Isus justifică şi reconciliază (Rom 5,9-11), mântuieşte (Ef 1,7), este izvor de unitate între oameni (Ef 2,13; cf. Gal 3,28) şi cu Dumnezeu (Col 1,20). Este posibilă participarea la această unitate bând potirul euharistic (1Cor 10,16; 11,23-28): speciile pâinii şi vinului devin în sacrament darul de sine însuşi, mereu nou, pe care Isus îl face ca "adevărată hrană... şi adevărată băutură..." (In 6,48-58). Carnea şi sângele nu reprezintă "părţi" din Isus, ci viaţa sa întreagă dăruită "pentru viaţa lumii".

Sângele coastei străpunse a lui Isus (In 19,34) este în acelaşi timp semn al morţii şi simbol al vieţii sale. El devine pentru martori evocarea şi semnul vieţii profunde a lui Isus de dinainte de moartea lui, ne permite să pătrundem în intimitatea sa, în conştiinţa lui de Fiu ascultător al Tatălui, care a acceptat în mod liber moartea pentru mântuirea lumii.

Cuvintele asupra potirului sunt rostite de Isus la împărţirea celui de-al treilea potir, cel al binecuvântării, la care era implorat Dumnezeu să-şi aducă aminte de Mesia. "Sângele Alianţei (Legământului)" face aluzie clară la Ex 24,8. Ideea este aceea de ispăşire: "sângele care se varsă pentru mulţi". Cuvintele interpretative exprimă deplina identitate - nemediată de nimic - între băutura oferită şi sângele lui Isus "vărsat" în timpul morţii sale violente de pe cruce. Isus ştie că este noul mediator al noii alianţe a lui Dumnezeu cu Israelul. Odată cu vinul, el le oferă discipolilor comuniunea binecuvântată cu el însuşi, darul de a deveni părtaşi la ispăşirea şi iertarea dăruite prin moartea sa şi la comuniunea cu Dumnezeu în alianţa nouă.

Pr. Alois Bulai