Sfânta Liturghie ca jertfă

Oficiul pentru Pastoraţia Biblică îşi propune să însoţească, la rândul său, cateheza "despre sfânta Liturghie" a episcopului şi a Oficiului pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente, scoţând la lumină izvoarele misterului profund aflate în Sfintele Scripturi.

Dimensiunea esenţială a Liturghiei este aceea de sacrificiu. În Biblie nu poate fi concepută nicio formă de viaţă religioasă fără sacrificiu. Primii copii ai lui Adam şi ai Evei, Cain şi Abel, au adus sacrificii: Gen 4. Se poate urmări acest adevăr în toate cărţile canonice. Există diferite tipuri de sacrificii: holocaustul sau arderea-de-tot, semn al unei dăruiri totale şi irevocabile; ospăţul sacru, când o parte din victimă (sângele, grăsimea) îi revenea de drept lui Dumnezeu ca stăpân al vieţii, în timp ce carnea era consumată de comeseni (Gen 8,20; Ex 24,4-8; Jud 6,21; 11,31 etc.). Se realizează astfel comuniunea între participanţi, precum şi alianţa între ei şi Dumnezeu, pentru că toţi iau parte la acelaşi sacrificiu. Sunt, de asemenea, rituri de ispăşire, sacrificii pentru păcat, sacrificii pentru împăcare. Riturile fac vizibile sentimentele interioare: adoraţia, căutarea intimităţii cu Dumnezeu, mărturisirea păcatului, dorinţa de iertare, consacrarea vieţii.

La început nu există slujitori anume. Capul familiei sau regele sacrifică victimele. Mai apoi îşi asumă acest rol bărbaţi specializaţi - preoţii (Dt 33,8-11; Jud 17).

Dumnezeu respinge jertfele umane, dar acceptă înjunghierea animalelor. Importantă este dispoziţia inimii. Darurile îi sunt plăcute lui Dumnezeu numai dacă omul i le oferă cu o inimă capabilă de a jertfi, în credinţă, ceea ce are mai drag, după exemplul lui Abraham (Gen 22). Sacrificiul interior constituie esenţialul (Ps 51,18-19) şi, uneori, înlocuieşte riturile (Sir 35,1-10; Dan 3,38-45).

Ideea cea mai înaltă despre sacrificiu este cea a ispăşirii vicare. Slujitorul lui Iahve ia, în mod liber, locul păcătoşilor. Ofranda sa nepătată este spre folosul "celor mulţi", potrivit planului lui Dumnezeu (Is 52,13-53,12). Interioritatea cea mai profundă unită cu dăruirea totală are eficacitatea universală.

Pentru vestirea morţii ispăşitoare a lui Isus, Noul Testament foloseşte formulele caracteristice pentru jertfa ispăşitoare a Slujitorului lui Iahve (Is 53,10 ş.u.): el a venit "pentru a sluji" şi "îşi dă viaţa" ca "răscumpărare" pentru "cei mulţi" (Mc 10,45 şi textul paralel Lc 22,37). Cadrul pascal al Cinei de pe urmă stabileşte un raport precis între moartea lui Cristos şi sacrificiul "Mielului pascal" (Mt 26,2; In 11,55-56; 12,1; 13,1). Isus se referă clar la "sângele Alianţei" (Ex 24,8; Mc 14,24 şi textul paralel). Este evident că sângele Mielului care eliberează poporul evreu, jertfele de la Sinai care sigilează alianţa şi moartea Slujitorului care ispăşeşte păcatele poporului subliniază caracterul de sacrificiu al morţii lui Isus. Aceasta dobândeşte iertarea păcatelor pentru mulţimi, consfinţeşte alianţa cea nouă şi dă naştere unui popor nou, pentru care obţine răscumpărarea. Moartea de pe Calvar este izvor de viaţă.

Liturghia destinată să facă prezent "în amintire" unicul sacrificiu al crucii în cadrul unui ospăţ leagă noul rit al creştinilor de vechile sacrificii. Jertfa lui Isus în realitatea ei sângeroasă şi în expresia ei sacramentală recapitulează şi împlineşte toate sacrificiile: ea este în acelaşi timp ardere-de-tot, sacrificiu de ispăşire şi sacrificiu de comuniune. Eficacitatea sacrificiului Fiului lui Dumnezeu este universală. Isus, Marele Preot şi victimă, realizează alianţa cea nouă, desăvârşită şi definitivă, între Dumnezeu şi poporul său (Evr 8,6-13; 9,15 - 10,18). Prin vărsarea sângelui său, Mielul înjunghiat garantează "curăţirea conştiinţei de faptele moarte" (Evr 9,14) şi credincioşii se împărtăşesc cu trupul şi sângele lui Cristos (1Cor 10,16), principiu de viaţă veşnică (In 6,53-58). Această participare semnifică şi realizează unirea credincioşilor într-un singur trup (1Cor 10,17) şi, în comuniune de viaţă cu Domnul lor, formează "o preoţie sfântă pentru a aduce jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (1Pt 2,5).

Pr. Alois Bulai