De mână în viaţa de familie

pagină realizată de pr. Felician Tiba

Pentru că eram singur în parohie, din dorinţa de a fi cât mai vizibil credincioşilor, mai ales când mergeam către confesional, am preferat dintotdeauna să intru în biserică pe uşa laterală, aflată undeva mai în faţă, tocmai pentru ca toţi cei care doreau, să ştie că există preot la spovadă. Din acest motiv, de mult timp nu mai foloseam uşa principală pentru a intra în biserică.

Cu toate acestea, într-o duminică, atunci când în mod obişnuit are loc Liturghia solemnă a comunităţii, m-am hotărât să merg în faţa bisericii ca să-i salut pe credincioşi, să le spun "Bun venit!" şi să schimb două vorbe cu fiecare, deoarece, la final, fiecare se îndrepta spre casă, având preocupările sale. Mai ales că se apropia şi Crăciunul!

Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că mai toţi credincioşii veneau la Liturghie cu maşina, cu bicicleta sau trotineta şi foarte puţini pe jos. În acea duminică, printre cei puţini pe care i-am văzut venind pe jos, doi soţi mi-au atras atenţia în mod deosebit: veneau la biserică ţinându-se de mână.

- Dv. Nu veniţi cu maşina, aşa cum fac ceilalţi? i-am întrebat mirat.

- Nu, a răspuns soţul, la rândul lui mirat de întrebarea mea. Dacă am veni cu maşina, nu am mai putea să mergem de mână, părinte. Vă amintiţi? Atunci când celebraţi o căsătorie, îi puneţi pe miri să se prindă de mână, le daţi o cruce pe care o ţin împreună şi aşa pronunţă acele jurăminte. Noi am înţeles încă de atunci că menirea noastră este să mergem mereu de mână, adică împreună - aşa cum am promis atunci - şi la bine, şi la greu. Nu că sunt eu mai sentimental sau mai romantic, dar sunt 35 de ani de atunci şi, credeţi-ne, aşa am mers mereu. Consătenii ne cunosc şi ştiu că nu mint; mai mulţi preoţi de până acum s-au mirat să ne vadă aşa, dar eu vreau să fiu sincer: aşa am început acest drum al căsniciei şi aşa am mers până acum, altfel nu mi-aş explica de ce am pus împreună mâna pe cruce.

Curios! Şi, pentru că mai aveam încă mult timp la dispoziţie, i-am întrebat cum trec ei peste momentele dificile, dacă şi atunci se ţin de mână sau cum văd în acele momente această strângere de mână, dacă ea mai contează. Mai mult, i-am întrebat şi cu privire la cadenţa paşilor, dacă nu e un inconvenient să meargă de mână, poate că unul are pasul mai mare. Ce face celălalt, aleargă după el? Răspunsurile au fost, şi acum, pe măsură.

- Cu privire la paşi - a continuat soţul - recunosc că mi-a fost foarte greu să intru în ritmul soţiei. Eu sunt mai înalt, ea este mai scundă, însă m-am obişnuit. Ea, fiind mai suplă, era mai rapidă, iar eu mai greoi. De data aceasta ea a fost cea care s-a dat după mine şi a intrat în ritmul meu. Am considerat că trebuie să facem acest efort, deoarece acesta avea să fie un prototip pentru alte eforturi ce aveau să marcheze viaţa noastră de familie. Ştiam că suntem diferiţi, nu doar pentru că ea era femeie, iar eu bărbat, ci în general. Eu eram mai vulcanic şi mă iritam imediat atunci când ceva nu-mi ieşea aşa cum trebuia. Eram un perfecţionist, dar în viaţă nu mereu merg lucrurile aşa cum ni le dorim. Am fost nevoit să învăţ din exemplul ei că şi eu trebuie să am răbdare. Ea, spre exemplu, se ruga mai mult. Eu mai spuneam din când în când câte un "Tatăl nostru", dar niciodată cu ea. De la ea am învăţat că trebuie să ne rugăm împreună, nu doar noi doi, ci cu toată familia. Copiii noştri se roagă astăzi în familiile lor pentru că aşa au văzut în casa noastră. Nu m-aş fi rugat dacă nu aş fi înţeles de la ea necesitatea rugăciunii. Atunci când ne mai certam, văzând că se apropie ora să venim la Liturghie, cumva eram constrânşi să ne împăcăm, ştiind că oricum vom merge de mână. A merge de mână ne-a educat să mergem împreună în tot ceea ce înseamnă viaţa în doi.

Între timp, pentru că ne lungisem puţin, a tras clopotul şi am fost nevoiţi să întrerupem dialogul fascinant şi să mergem în biserică. N-am putut să nu exclam: "O, dacă toţi ar înţelege ce înseamnă să mergi de mână în viaţa de familie!" (Pr. Claudiu)