Aşteptarea mesianică şi speranţa

de pr. Iulian Faraoanu

Omul fiecărei epoci a luat contact cu problema aşteptării. În lumea biblică este binecunoscută aşteptarea mesianică. Aceasta a fost condiţionată de circumstanţele istorice care au marcat raportul dintre Dumnezeu şi poporul său. Dar, ce înseamnă aşteptarea mesianică? Ce se aştepta de la regele Mesia care trebuia să vină?

Aşteptările mesianice s-au intensificat mai ales începând cu secolul II î.C., odată cu apariţia curentelor apocaliptice. Evenimentele petrecute după întoarcerea din exilul babilonian, refacerea anevoioasă a vieţii religioase şi economice, dar şi alte situaţii negative, au condus la două atitudini. Pe de o parte, o lipsă de încredere în puterea oamenilor de a schimba lumea, iar pe de altă parte, conştiinţa că doar Dumnezeu poate transforma soarta societăţii şi mersul lumii. El îşi ţine totdeauna făgăduinţele, iar Cuvântul său se împlineşte negreşit. Domnul, în virtutea fidelităţii sale, va interveni pentru a crea o lume mai bună. Astfel, în pragul Noului Testament, erau aşteptări mesianice puternice. Se dorea o nouă eră, o epocă a bunăstării, a prosperităţii şi a păcii pe mai multe planuri. Întâi de toate, era aşteptat un Mesia sacerdotal, care ar fi reformat instituţia preoţiei, ar fi reabilitat rolul şi misiunea Marelui Preot şi ar fi reînnoit cultul. În al doilea rând, erau aşteptări ale unui Mesia de tip profetic, capabil să readucă la viaţă mişcarea profetică şi să pună din nou în drepturi cuvântul lui Dumnezeu. În al treilea rând, se evidenţiau aşteptările unui Mesia de tip regal. Acesta ar fi trebuit să scuture jugul asupririi romane şi să ofere poporului libertatea, alături de bunăstarea mult dorită. Până şi apostolii Mântuitorului erau tributari ai concepţiei unui Mesia - rege de tip politic.

Contextul sau mai bine zis cauza imediată a aşteptărilor au fost secole de criză trăite de evrei. Israel a fost un popor încercat, o naţiune care a trăit drame, experimentând din plin diferitele laturi ale suferinţei. Este emblematică în acest sens catastrofa exilului din anul 587 î.C. Crizele au fost însă mereu depăşite datorită încrederii în Dumnezeul legământului, cu certitudinea că Domnul fidelităţii nu poate înşela aşteptările poporului. Mai mult decât atât, momentele de dificultate nu au stins, ci au întărit speranţa. Numeroase texte biblice (Ier 33,14-16; Is 11) accentuează tema speranţei, speranţa la o epocă fără asuprire sau exil, speranţa vie către o alianţă interioară şi profundă.

Dar, ce se întâmplă în timpurile noastre? Mai are sens să vorbim azi de speranţă, când viitorul este incert, când nu prea se întrevăd semne de mai bine? În contextul actualei pandemii, cum se prezintă lumea şi ţara noastră? În ciuda semnalelor mai puţin îmbucurătoare, Biblia ne transmite o viziune optimistă. Sfânta Scriptură ne spune că orice obstacol poate fi depăşit şi ne învaţă lecţia speranţei. Mai întâi, cheia speranţei este credinţa în Dumnezeu, stânca şi ajutorul nostru. Este nevoie de o credinţă statornică şi o încredere nestrămutată în Dumnezeu şi în cuvântul său, o adeziune hotărâtă la Domnul, ascultarea şi împlinirea cuvintelor sale. Un exemplu de credinţă este patriarhul Abraham, omul care a crezut şi a sperat împotriva oricărei speranţe. El a înţeles că Domnul promite viaţa şi binecuvântarea celor care rămân credincioşi. Mai apoi, este necesară rugăciunea prin care simţim din plin prezenţa şi mâna lui Dumnezeu în evenimentele istoriei. E vorba de acea rugăciune prin care reuşim să vedem semnele instalării stăpânirii dumnezeieşti în societatea în care trăim.

Adventul din acest an reprezintă un impuls pentru meditaţie mai profundă, reflecţie reînnoită şi o aşteptare încrezătoare şi plină de speranţă. Regele Mesia, care a venit, vine şi va veni, să fie aşteptat cu spiritul şi atitudinea corectă. Să fim în stare să citim bine semnele timpului, să cultivăm un climat de aşteptare optimistă şi să trăim în lumina speranţei.