Adventul, timpul speranţei

Adventul, în ritul Bisericii noastre latine, marchează începutul fiecărui an liturgic. "Advent" vine de la cuvântul latinesc adventus şi înseamnă "venire". Este vorba de venirea lui Isus. El a venit, vine şi va veni. Sfânta Biserică ne vorbeşte în Advent despre aceste "veniri" şi ne ajută să le trăim în spirit de credinţă. Iar "venirile" lui Isus animă speranţa în inimile noastre, făcându-ne viaţa mai frumoasă şi orientată spre ceva foarte sigur.

Isus a venit. Omenirea a aşteptat cu speranţă vie, veacuri de-a rândul, prima sa venire. Ea a avut loc, vizibil, acum două mii de ani, la Betleem, iar noi o retrăim în fiecare an la Crăciun.

Isus vine. Aşa cum a promis înainte de a se înălţa la cer - "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!" (Mt 28,20) -, Isus vine în fiecare zi în mijlocul nostru, în multe feluri, mai ales în Euharistie, la Sfânta Liturghie. Ferice de cei care participă zilnic la Sfânta Liturghie şi trăiesc bucuria acestei prezenţe reale a lui Isus!

Isus va veni. Da, va veni la sfârşitul lumii ca judecător suprem, ca Domn şi Rege; stăpânirea lui nu va avea sfârşit. La fiecare Sfântă Liturghie, Biserica aminteşte această venire prin glasul celebrantului, când spune: "...aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos". Iar poporul credincios răspunde în cor: "Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci!"

Să profităm de timpul sfânt al Adventului pentru a medita asupra speranţei creştine! Ea merge mână în mână cu credinţa. Este o soră geamănă a ei, ba am putea spune că speranţa este mai meritorie decât credinţa, deoarece este mai exigentă. Să speri, să speri mereu, s-o iei mereu de la capăt după nenumărate deziluzii, să speri că mâine va fi mai bine decât azi, după ce ai sperat că azi va fi mai bine decât ieri şi n-a fost, acest lucru este, într-adevăr, greu, e ceva eroic şi dezvăluie atotputernicia lui Dumnezeu care dă harul speranţei. Fără harul lui Dumnezeu noi nu putem spera.

În vremurile grele pe care le trăim, avem nevoie de speranţă ca să putem rezista, ca să putem merge mai departe. Viaţa noastră este în mâinile lui Dumnezeu. Speranţa noastră în el diferă total de speranţa acelora care nu cred în Dumnezeu, deoarece speranţa creştină este aşteptarea unui bine sigur în viitor.

Această speranţă a avut încă din antichitate ca simbol ancora, aceea care făcea ca o corabie ajunsă în port să nu fie luată de valuri. Dar un simbol mai elocvent pentru speranţă ar fi pânza (vela), pe care corăbierii de odinioară o desfăceau atunci când corabia era în largul mării. Acea pânză desfăcută împingea corabia, o punea în mişcare ca să ajungă la ţărmul dorit. Speranţa creştină este aceea care împinge viaţa înainte. Fără ea, totul în viaţa noastră ar rămâne fix, încremenit în loc, chiar şi credinţa şi iubirea.

Nu putem trăi fără speranţă. Şi nu e vorba doar de speranţa într-o viaţă mai bună, mai demnă şi mai fericită aici, pe pământ, ci de speranţa care să ne poarte în viaţa veşnică, la o fericire pe care ne-a promis-o Dumnezeu, cu condiţia să credem în el şi să-l iubim din toată inima. Pentru aceasta e necesar ca speranţa noastră creştină să fie vie, dinamică, activă, ca un ferment în această lume, folosind cu hărnicie "talanţii" primiţi de la el şi ajutându-i, în acelaşi timp, şi pe alţii să descopere această speranţă care nu dezamăgeşte niciodată.

Sfântul Apostol Paul ne încurajează cu următoarele cuvinte: "Iar Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt!" (Rom 15,13).

+ Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi