Exigenţi, dar şi milostivi!

prelucrare de pr. Felician Tiba

Ca ministrant, am mers de multe ori cu preoţii la binecuvântarea mormintelor. Mai ales în luna noiembrie, chiar dacă era puţin frig, dincolo de colăceii şi biscuiţii pe care ni-i mai dădea lumea, faptul de a da părintelui aspersorul şi de a răspunde la rugăciune era pentru mine mai mult decât o datorie: era o onoare.

Din toată rugăciunea care se făcea la mormânt, momentul cel mai aşteptat era acela în care părintele făcea invocaţiile de la rugăciunea credincioşilor. Îmi plăcea că avea aproape două pagini de astfel de invocaţii, aşa încât le repeta foarte rar. Una dintre ele, care îmi plăcea în mod deosebit, era aceasta: "Iartă-i răposatului N. păcatele făcute în timpul vieţii din slăbiciune omenească!"

Ca ministrant - cu modestie o spun - eram sârguincios - şi asta le ceream şi colegilor. În calitate de "şef" al ministranţilor, numit de către părintele, ştiu că eram foarte exigent. Nu trebuia să se greşească nimic, fiecare trebuia să fie atent la rugăciune şi să-l ajute pe celebrant ori de câte ori trebuia. Vai să nu fi ieşit ceva bine cu ocazia vreunei Liturghii solemne! Fiecare ştia ce are de făcut şi trebuia să facă bine!

Recunosc că, auzind de mai multe ori invocaţia legată de "slăbiciunea omenească", am înţeles că nu trebuie să fiu chiar atât de exigent, că oamenii, tocmai pentru că sunt oameni, mai şi greşesc şi, de aceea, Dumnezeu e îngăduitor şi îi iartă. Cine eram eu să fiu mai exigent decât Dumnezeu?!