O îmbrăţişare cât o mie de cuvinte

Suferinţa nu e un bine în sine, din contra, cine ar vrea să sufere? Cu toate acestea, ea este o cale, un ceva ce poate deschide porţi, poate întâlni oameni, îi poate îmbrăţişa, gesturi care uneori ne pot marca pe viaţă.

S-a întâmplat în catedrala din Iaşi, cu ocazia vizitei papei Francisc.

Încă de dimineaţă, Iosif - pentru că despre el este vorba -, tânărul pe care îl cunosc mai toţi enoriaşii parohiilor din Iaşi, a stat cu răbdare la rând ca să intre în catedrală spre a-l vedea pe papa. Şi nu mică i-a fost mirarea când papa Francisc a ales să treacă chiar pe lângă el. L-a privit şi i-a dat de înţeles că "acum e momentul". Iosif s-a apropiat, l-a îmbrăţişat şi l-a salutat în stilul său propriu, o îmbrăţişare pe care au surprins-o toate televiziunile şi, prin ele, lumea întreagă.

Iosif s-a născut cu o tetrapareză spastică şi nu s-a îndepărtat niciodată de biserică, din contra, şi pe ploaie, şi pe ninsoare, şi pe căldură, a fost mereu la timp la întâlnirea cu Isus, aşa cum îi place lui să scrie; iar acum, iată-l lângă papa, chiar lângă inima lui, privindu-l şi îmbrăţişându-l, o îmbrăţişare care nu putea să vină decât din partea lui Dumnezeu. Şi pentru că nu era timpul de stat la sfat, Iosif s-a mulţumit să plângă de bucurie, să îngenuncheze şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru că, acceptând pentru el această încercare cu privire la sănătate, s-a învrednicit să fie îmbrăţişat chiar de urmaşul lui Petru, de papa de la Roma, de papa Francisc, o îmbrăţişare care a făcut cât o mie de cuvinte, un gest pe care nu-l va uita niciodată şi din care va trăi tot restul vieţii.

Pr. Felician Tiba