Micul conte

Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Altă dată, Vilhelm îi cumpără un flaut şi-l învăţă un cântec; altă dată îi aduse un pacheţel cu flori pictate şi-l învăţă cum să taie şi el floricele din hârtie, cum să le lipească împreună şi să le vopsească. În felul acesta copilul îşi petrecea multe ore pe zi. Cea mai plăcută jucărie a lui era însă un portret al mamei sale pe care-l furase ţiganca din castel. Era de o frumuseţe rară şi artistic pictat, apoi era într-o ramă de aur şi cristal, iar de jur împrejur împodobit cu diamante. Ţiganca îi lăsa acest portret numai rareori, când era ea bine dispusă.

Vilhelm privea mai des acest tablou, îşi amintea de mama sa şi, pe ascuns, îşi ştergea câte o lacrimă. "Sărmanul copil, îşi spunea el, e ceva sălbatic să răpeşti copilul unei asemenea mame. Oh! ce viaţă diferită ai fi dus tu acolo! Şi nu una atât de înspăimântătoare ca aici, în vizuina aceasta! Şi cât va plânge mama ta după tine! Dacă aş putea sa te dau în braţele ei, cât de bucuros aş face-o! Dar şi eu sunt un prizonier! De o sută de ori aş fi fugit, dacă pretinşii mei prieteni ar fi avut mai multă încredere în mine şi nu m-ar fi păzit cu atâta grijă!"

El discuta cu băiatul despre diferite lucruri, îi povestea din când în când câte ceva care-i plăcea micuţului şi-i împrospăta mintea; dar despre Dumnezeu şi veşnicie nu-i era permis să vorbească; ceilalţi tâlhari n-ar fi admis una ca aceasta, pentru că se temeau mai cu seamă să nu li se deştepte conştiinţa.

5. Încercarea de a fugi

Băiatul crescu ceva mai mare, deveni curios şi voia să ştie unde îşi petrec ziua bărbaţii aceia. El îi rugă în repetate rânduri să-l ducă şi pe dânsul cu ei. Dar de fiecare dată îl refuzau scurt şi cam aspru, făgăduindu-i să-l ia altă dată. Într-o zi plecară iar să jefuiască. Bătrâna ţigancă, pe care nu o mai duceau bine picioarele şi care de aceea era lăsată totdeauna acasă, era o tovarăşă tristă pentru băiatul nostru cel voios. Ea era foarte morocănoasă şi din cauza ochilor ei, care lăcrimau întruna, şedea ceasuri întregi după un abajur verde unde cârpea albituri vechi sau număra bani, fără însă a vorbi un cuvânt, apoi se culca şi sforăia ore întregi fără întrerupere.

Când, într-un timp, adormise bine, băiatul prinse curaj, aprinse o lumânare de ceară, trecu în gangul întunecos, pe unde se îndepărtau totdeauna tâlharii, merse, merse tot mai departe, până ajunse la uşa de fier. Dar nu reuşi să o deschidă, căci era încuiată cu un lacăt mare şi greu. Trist de tot, se întoarse. Dar gangul prin care venise avea foarte multe coridoare mai înguste, prin care puteai să mergi ore întregi pe sub pământ. Băiatul intră în primul gang pe care-l întâlni la întoarcere. După ce merse un timp oarecare, iar lumânarea era pe isprăvite, i se păru că zăreşte în depărtare o lumină. Curios fiind, se îndreptă spre dânsa. Lumina cea roşiatică şi strălucitoare deveni din ce în ce mai mare, la urmă i se păru că vede o masă de foc. Dar el merse şi mai departe şi ajunse aşa la o stâncă pe unde se zărea aurora dimineţii şi pe unde se putea ieşi uşor în libertate; şi, cu o săritură, băiatul era deja sub cerul liber.

Ce simţi el când, scăpând din vizuina acea întunecoasă de sub pământ, se văzu deodată sub cerul cel frumos albastru, într-o regiune cu munţi şi păduri - aceasta nu e în stare să o istorisească limba omului. Era o mirifică dimineaţă de vară. Soarele era pe cale să răsară, cerul dimineţii strălucea ca nişte cărbuni aprinşi, iar deasupra pădurilor şi munţilor plutea un abur roşiatic. Pământul era acoperit peste tot cu iarbă şi flori; păsărelele cântau. Jos, în vale, se zărea un lac limpede, în care se oglindeau aurora, piscurile înverzite ale munţilor, într-o frumuseţe nemaipomenită.

Băiatul era ca şi lovit de trăsnet. Sta şi se minuna; i se părea că se deşteptase dintr-un somn lung şi acuma ar fi încă ameţit de somn. Sta şi privea; nu găsea cuvinte pentru a-şi exprima uimirea. "Unde am ajuns doar? Ce depărtări... depărtări imense sunt înaintea mea! Ah, cât de frumoase, cât de minunate sunt toate în jurul meu!" Apoi începu să admire când un stejar înalt, când o stâncă îmbrăcată în brazi înverziţi, când lacul cel limpede precum cristalul, când un arbust cu trandafiri sălbatici.

Tocmai în momentul acesta apăru şi soarele deasupra unui deal cu brazi, printre nori aurii. Copilul privea cu ochii ţintă, i se părea că un foc s-ar fi aprins şi credea chiar că norii, pe care acuma îi vedea pentru prima dată, ar fi început să ardă. Nu-şi mai dezlipi ochii din această direcţie până când, acoperit de aburii dimineţii şi de un voal fin, soarele începu să plutească într-un aur strălucitor deasupra dealurilor. "Dar ce să fie asta? Ce lumină încântătoare!", strigă băiatul, şi tot mai stătea plin de uimire, cu ochii încremeniţi şi cu braţele întinse, până ce, orbit de strălucirea crescândă a soarelui, îşi întoarse ochii.

Apoi începu să se plimbe ceva timp; dar nu se îndură să meargă mai departe, de teamă să nu calce florile acelea frumoase cu care era presărat pământul. Deodată, zări un mieluşel care se aşezase sub un arbust înflorit. "Iată, un mieluşel, un mieluşel!", strigă el plin de bucurie. Alergă spre dânsul şi-l atinse cu mâinile. Mielul se mişcă, se sculă şi începu a behăi.

Băiatul se sperie: "Ce este asta?, strigă el. Are viaţă! Poate merge, are o voce! Ai mei sunt toţi muţi şi fără viaţă, nu se mişcă niciunul. Ce minunat! Cine le-a dat lor viaţă?" Voia să intre în vorbă cu mielul; puse diferite întrebări animalului şi la urmă se supără chiar, căci îi răspundea tot numai cu nişte sunete de nepriceput. (va urma)