Lumina lumânării pascale

Este Sâmbăta Sfântă şi soarele, pierzându-şi din raze, s-a retras de pe scena văzduhului, lăsând lumea în liniştea tenebrelor. Soarele a apus, însă odată cu el a venit răsăritul, răsăritul poporului creştin care se adună să celebreze Paştele. Se adună de pe uliţe şi străzi şi, în biserica brăzdată de umbrele nopţii, se formează rumoare de suflete în aşteptare. Întuneric... Nici luminile candelabrelor nu scânteiază. Întuneric şi tăcere. În acest peisaj răsare o lumină plăpândă, o flacără a unei lumânări, o flacără ce străpunge timidă bezna. O lumină şi un glas, un glas care în tăcerea mulţimii răsună: Lumina lui Cristos! Acesta este Paştele - o lumină ce străpunge întunericul din sufletele noastre; iar dacă vom face linişte acolo, înăuntrul nostru, vom auzi şi glasul care ne spune cine este această lumină: Cristos cel înviat.

Pare firav anunţul unei victorii atât de mari. Marile victorii sunt anunţate de obicei cu salve de tun şi cu fanfare impresionante, însă cea mai mare victorie, cea a lui Cristos împotriva morţii, se ascunde în spatele unei lumini şi a unei voci. De ce? Din două motive: ea ţine cont de destinatarul veştii şi de roadele pe care le poartă cu sine. Marea veste este adresată omului, însă nu urechilor sale, ci inimii. Victoria lui Cristos asupra morţii, spre deosebire de celelalte mari victorii din istoria omenirii, nu aduce cu sine o pace politică, ci una a inimii. Amintiţi-vă de Ilie care l-a întâlnit pe Dumnezeu într-un sunet de linişte adâncă (cf. 1Rg 19,12)!

Pe de altă parte, Cristos nu a venit să aducă pe pământ un mare spectacol de artificii, ci a venit să aducă foc şi vrea ca acest foc să se aprindă, nu să ardă izolat (cf. Lc 12,49). De aceea, deşi flacăra lumânării pascale pare fragilă, supusă voii celei mai mici adieri care ar putea-o stinge, ea rămâne aprinsă pentru că se împarte, pentru că aprinde lumânările tuturor celor din biserică. Şi ceea ce abia străpungea întunericul luminează acum o întreagă biserică. La fel şi învierea lui Cristos. Pare una singură, ascunsă de întunericul acelei morţi minunate a Paştelui, însă Cristos a aprins şi în noi învierea sa, căci, "dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el" (2Tim 2,11).

Dar răspândirea focului învierii nu se referă doar la o răspândire printre oameni. Cristos vrea ca focul său să cuprindă toate ramurile vieţii noastre. Dacă limităm focul, pe care învierea sa îl aprinde în noi, la ceea ce se întâmplă în biserică, atunci această flacără rămâne slabă, în pericol să se stingă. Trebuie să lăsăm ca această flacără pascală să aprindă fiecare ramură din viaţa noastră, şi astfel să trăim luminaţi de ea şi dincolo de uşile bisericii.

Ciprian Fechetă