Crăciunul în simţire lăuntrică

Isus sub chip de prunc vine între noi. În fiecare an se naşte, fiindcă mai sunt încă oameni care îl aşteaptă şi care nu s-ar putea sătura de el niciodată. În numărul lor ne trecem şi pe noi. E adevărat că nu suntem mulţi în lume, dar destui ca el să vrea să coboare din nou. Bucuria pe care o încearcă sufletele noastre e de o prospeţime vie şi copleşitoare. Vine între noi un prunc. Ne onorează Isus cu naşterea sa, gândindu-ne la cât de puţin îl merităm. Vine să ne-nveţe cum e Dumnezeu şi, prin reflexie, cum ar trebui să fie orice om.

Povestea naşterii lui e neîntrecut de frumoasă, oricâte poveşti de Crăciun am citi. E cea mai frumoasă pentru că se adresează inimii din noi, asaltată de atâtea frământări şi apăsări lumeşti. E cea mai grăitoare, pentru că e cea mai umană şi mai divină în acelaşi timp! Imaginându-ni-l în iesle, simţim că vrem să ne coborâm din toate înălţimile noastre spre copilul Mariei; ne dăm seama cât bine ne face să ne micşorăm, căutând perseverent în noi statura copilului ce am fost cândva, cea lăuntrică, spirituală. Coborârea pruncului divin cere corespondentul coborârii noastre! La mintea unui copil coborâm, realizând ulterior că e singura cale să ajungem la înălţimea sufletului său.

Îngerii, păstorii, ieslea, pruncul, Maria, Iosif... mereu aceiaşi în fiecare an! Un scenariu de o simplitate debordantă, o regie aşa cum a vrut-o numai Dumnezeu! În ochii unora, dezamăgitor de simplă; în sufletul a tot mai mulţi contemporani, aproape imposibil de crezut.

Copiii ne vor povesti şi anul acesta tot ce s-a petrecut atunci, la Betleem, cu vocile lor curate, fără preocuparea de a deznoda taina unei asemenea naşteri. Ei ne vor cânta până ni se vor înduioşa inimile, iar în bucuria lor sclipitoare şi invazivă ne vom prinde şi noi, îndemnându-ne irezistibil să coborâm din toate grijile noastre insistente şi inutile, din importanţa pe care ne-o dăm nouă şi acţiunilor noastre, din complicaţiile vieţii, din care cauză trăim mai mult în afara noastră decât în noi.

Crăciunul e omniprezent în exteriorul nostru. El intră în simţirea noastră lăuntrică abia după ce, fascinaţi de simplitatea cuceritoare pe care o emană pruncul divin, acceptăm să coborâm până la ieslea lui, uimiţi să ne regăsim pe noi înşine simpli, paşnici şi cordiali, cum poate n-am mai fost de mult.

Pr. Cristian Diac