Neputinţa umană

Una dintre cele mai mari iluzii pe care şi le-a făcut omul este aceea de a fi atotputernic. Iar în acest sens a fondat metafizici cu pretenţii de absolut, ca să aibă de ce să se agaţe. A inventat filozofii ale istoriei, bazându-se pe prezumpţia de a stăpâni sensul spre care se îndreaptă lumea. A proiectat fel de fel de utopii (ca să nu le spunem poveşti) ca adevărate insule de fericire veşnică. S-a luat după aşa-zişii profeţi ai unei legi morale a naturii ca şi cum această lege ar fi dintotdeauna şi pentru totdeauna. S-a încredinţat unui progres de neoprit, impulsionat şi acesta fie de dialectică, fie de ştiinţă. De fapt, a căutat întotdeauna un fel de punct arhimedic. Şi a făcut-o din teama de a nu eşua în disperarea provocată de non-sens şi de absurd. Numai că nu l-a aflat. Singurul lucru pe care l-a găsit este posibilitatea distrugerii totale...

Ajunsă la un fel de intersecţie fără cale de întoarcere, o astfel de experienţă cere salvare. Dar aceasta nu vine nici de la oameni, nici de la mişcările de eliberare. Şi atunci, tocmai ceea ce părea imposibil şi incoerent, nesemnificativ şi irelevant pe calea empirismului, tocmai aşa ceva trebuie acceptat: faptul că Dumnezeu ni se revelează şi ne întinde o mână de ajutor prin har.

Pr. Cristian Chinez