Sfinţenia - impresie - dorinţă - realitate

Sfinţenia este vocaţia fiecărui creştin. Acest lucru ni-l aminteşte mai ales solemnitatea Toţi Sfinţii cu care debutează luna noiembrie. În predici, în cărţile de spiritualitate se vorbeşte despre cum au devenit alţii sfinţi. Ne lăsăm impresionaţi de faptele extraordinare pe care Dumnezeu le-a săvârşit prin ei şi ne gândim prea puţin la munca pe care au avut-o sfinţii cu ei înşişi. Nu luăm mai deloc în considerare slăbiciunile cu care au luptat şi greşelile pe care le-au săvârşit şi-i distanţăm de noi pe verticala virtuţilor şi a valorilor mult prea sus şi prea departe decât şi-ar dori chiar ei înşişi. Stăruim prea mult la gândul că Dumnezeu i-a ales pe ei, fără să reflectăm serios la cât de mult şi de perseverent l-au ales (şi tot ales!) ei pe Dumnezeu.

Privind sfinţii în înfăţişarea lor iconică, aureolată, ei ne apar plasaţi într-o lume ideală, în afara oricărui cusur sau imperfecţiune. Cu totul altfel decât ambientul în care ne ducem vieţile, încărcat cu tot felul de mizerii fizice şi morale! Ne vine mai uşor să-i venerăm, să le adresăm laude şi să le cerem mijlocirea decât să-i imităm. Au fost ca noi, recunoaştem, dar acum prea aparţin altei lumi. Cât este de adecvată această percepţie? Sfânta Tereza a Pruncului Isus ne lasă un cuvânt scris cu privire la acest fel de a gândi: "Dacă ar veni din nou sfinţii, ca să ne spună ce părere au cu privire la biografiile care s-au scris despre ei, am fi foarte surprinşi. Fără îndoială, ar admite că nu se recunosc în imaginea care s-a făcut despre ei".

Ca să facem imposibilă imitarea lor ajunge să exagerăm cu privire la ei. E ceea ce sfinţii nu-şi doresc de la noi. Ei sunt nişte oameni deosebiţi la care trebuie să admirăm totuşi şi firescul vieţii. În acest sens, aceeaşi sfântă a Carmelului insistă în autobiografia sa pe atenţia pe care cu toţii o putem da lucrurilor mici, mărunţişurilor cotidiene, celor care tot revin şi ne solicită răbdarea, amabilitatea, caritatea, disponibilitatea, şi care, împlinite bine, sunt foarte apreciate de ochiul lui Dumnezeu. În acest fel, sfinţenia e coborâtă din sferele înalte la nivelul nostru, la posibilităţile noastre reale de a deveni alţi oameni: oameni pe placul lui Dumnezeu!

Reţeta sfinţeniei este atât de variată precum numărul sfinţilor. Plimbându-ne cu mintea prin galeria lor vastă, simţim că pe unii îi îndrăgim de-a dreptul. Explicaţia este că ne regăsim în experienţele şi evenimentele care compun devenirea lor spirituală. Şi uşor ajungem să ne

formulăm propriile idei, să personalizăm o cale de sfinţenie. O femeie îmi spunea cândva că pentru ea sfinţenia este acea simplitate a inimii în care poţi spune cu toată bucuria şi sinceritatea: "Doamne, sunt al tău, azi şi în acest moment!" Sfinţenia e seninătatea chipului unui om, comuniunea strânsă cu Domnul şi detaşarea de lucrurile lumeşti; e faptul de a trăi zi de zi cu conştiinţa că lucrul cel mai important este binele făcut aproapelui şi nu sieşi. Altcineva vedea sfinţenia sau o părticică din ansamblul ei ca realizându-se şi atunci când, spunea ea, "am înţeles că a pune mâna pe plug şi a privi înapoi nu este o interdicţie, ci un sfat înţelept spre a nu trăi din regrete şi din priviri în trecut".

Sfinţii sunt mulţi. Să ni-i căutăm pe aceia cu care simţim că putem fi într-o prietenie strânsă! Să ne gândim la o reţetă de sfinţenie personală! Dumnezeu îşi doreşte asta de la noi. Iar sfinţii se arată (bine)dispuşi să ne ajute!

Pr. Cristian Diac