Ce ţi-am făcut de mă loveşti?

Ca multor altor băieţi, şi mie mi-a plăcut de o fată. Am întâlnit-o, am discutat, am cunoscut-o şi, în cele din urmă, am cerut-o în căsătorie. Am ales-o nu doar ca să fie mama copiilor mei sau spălătoreasă ori bucătăreasă, aşa cum le place multora să aleagă, ci pentru a o face fericită şi a mă face fericit. Din acest punct de vedere îmi învăţasem foarte bine lecţia!

Nu după mult timp, ne-am căsătorit; am avut trei copii, iar viaţa părea că ne surâde la toţi. Copiii începuseră să crească, eu aveam un loc de muncă foarte bun, iar în ceea ce priveşte Biserica, ne simţeam parte din ea: ne rugam, participam cel puţin duminical la Liturghie, în casă dominând o atmosferă familială plăcută.

A venit însă un moment când am început să mă simt ciudat. Un anume tip de gelozie se îmbina cu o oarecare doză de invidie, totul presărat cu o mare suspiciune. Îmi priveam soţia ca pe un rival, o suspectam că mă trădează şi că îmi întoarce copiii împotriva mea. De aici până la violenţă nu a fost decât un pas. Aveam dese episoade de furie care culminau - mi-e ruşine să spun - cu adevărate "lecţii", pe care i le aplicam în egală măsură soţiei, dar şi copiilor, chiar dacă ultimul era foarte mic. Nu suportam să-l aud plângând! Mă irita atât de mult, încât deveneam violent şi-l loveam fără să caut în el vreo vină.

Şi, pentru că nu era în stilul meu, pentru că nu mă simţeam bine fiind violent, ca să nu am remuşcări, toate aceste episoade începeau pe fondul consumului de alcool şi se terminau, de regulă, într-o profundă beţie, cel puţin în ultimul timp. Şi singur, pentru că soţia şi cei trei copii erau deja la mama ei sau prin vecini...

Într-una dintre seri, fiind în pat alături de soţia mea, aceasta mi-a spus cu lacrimi în ochi: "Nu te mai recunosc! Erai atât de devotat familiei, atât de frumos şi bun la inimă atunci când te-am cunoscut. Ce ţi-am făcut de mă loveşti? Îţi aminteşti, când am deschis subiectul cu violenţa pe care am văzut-o eu în familia mea, tu mi-ai tăiat-o scurt, spunându-mi că la noi nu se va întâmpla niciodată. Acum îţi pot spune: Unde este băiatul din tine pe care l-am cunoscut acum aproape zece ani?"

Eu, la rândul meu, cu lacrimi în ochi, am replicat: "Ai dreptate, draga mea, eram altfel! Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Crede-mă că mă simt ciudat ori de câte ori fac ceea ce fac, pentru că văd că nu mai sunt eu şi mai văd şi că provoc multă suferinţă. Eu nu ţi-am spus niciodată, dar tatăl meu a fost foarte violent cu mine. A fost şi cu mama, dar a fost şi cu mine, iar eu, de frica lui, m-am închis în mine. Nu am vorbit cu nimeni despre problema mea. Cred că tot ceea ce am acumulat atunci, acum a început să iasă afară". Şi am început să plâng în hohote...

Soţia m-a îmbrăţişat, m-a mângâiat şi m-a lăsat să vorbesc. Până spre ora patru dimineaţa am povestit toate suferinţele şi umilirile prin care trecusem din cauza tatălui violent.

"Trebuie să ierţi, îmi spunea ea deseori, trebuie să ierţi ca să te vindeci, altfel vei purta cu tine tot restul vieţii această povară. Îţi vei face viaţa un calvar şi ne-o vei face şi nouă. Nu mai eşti alături de tatăl tău, eşti alături de o femeie care te iubeşte, avem trei copii, avem o casă, ai un serviciu bun, încă mai suntem tineri; ca atare, totul este de partea noastră. La ce bun să porţi cu tine povara celor îndurate? Şi apoi, cine ştie cât de conştient a fost tatăl tău atunci când s-a comportat cu tine aşa cum s-a comportat! Iartă şi trăieşte! Iartă şi mergi înainte! Iartă, că şi eu te iert pentru tot ceea ce ne-ai făcut fără să ştii de unde ţi se trage... Şi e bine!" (Cristian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba