Interviu cu pr. Mihai Percă, preot capelan al sanctuarului de la Lourdes

Dumnezeu lucrează minunat

Pr. Mihai Percă l-a însoţit pe Mons. Nicolas Brouwet, episcop al Diecezei de Tarbes şi Lourdes (Franţa), în perioada 25-31 octombrie 2017, în vizita pe care a făcut-o în Dieceza de Iaşi la invitaţia PS Petru Gherghel. Cu această ocazie, părintele, intervievat de pr. Cristian Bîrnat, a răspuns la câteva întrebări, interviul fiind difuzat la Radio Maria la 3 martie.

- Părinte, de când sunteţi la Lourdes şi de ce aţi ales acest loc?

Întrebarea pe care mi-o puneţi are două părţi. De când sunt la Lourdes? Din ziua de 7 august 2006. De ce am ales Lourdes-ul? De fapt, nu eu l-am ales, ci Dumnezeu m-a ales prin episcopii care m-au trimis în acest loc binecuvântat şi de har. Cum am ajuns, de fapt, acolo? În anul 2005, în luna octombrie, episcopul Petru Gherghel s-a întâlnit cu episcopul Jaques Perrier de la Lourdes, la un Sinod al Episcopilor despre Euharistie. Fiecare a vorbit despre dieceza proprie. Episcopul nostru spunea: "Eu am preoţi". Celălalt: "Eu am nevoie de preoţi". Aşa că totul a pornit de acolo.

- În lumina experienţei de confesor, care este ideea corectă pe care trebuie să o avem despre Spovadă?

E adevărat că Spovada, pentru unii, poate fi un motiv de teamă, dar nu este deloc cazul. Pentru că tot ce facem e cunoscut deja de Dumnezeu, el ştie ceea ce este în inima noastră, în sufletul nostru. În sacramentul Spovezii, Dumnezeu acţionează ca şi noi, într-un fel. Vă dau un exemplu. Dacă un membru din familia voastră se îmbolnăveşte, ce faceţi? Staţi cu mâinile încrucişate? Nu cred. Nu cred că o să spuneţi: "Descurcă-te! E treaba ta!" Îl ajutaţi! Când omul face un păcat, se găseşte în aceeaşi situaţie: e bolnav. Dumnezeu îi vine în ajutor, vrea să îl ierte, să-l ridice, să-l vindece. E atât de logic! Să ne fie teamă de vindecare? E nonsens. De câte ori, de exemplu, noi ne spălăm pe faţă? În fiecare zi, cred, nu? Deci nu o dată la un an sau peste ani. Dacă nu ne-am spăla faţa o săptămână, cum am arăta? Faţa ne-o spălăm zi de zi. Inima, de ce nu? Nu faţa este cea pe care o punem în faţa Domnului, ci inima pe care o avem. Acolo este tezaurul nostru.

- Ne-aţi putea împărtăşi o experienţă aparte pe care aţi trăit-o acolo şi care v-a motivat în credinţă?

Am să vă dau două exemple. Într-o zi - era în iulie 2012 -, după ce am terminat spovezile, am trecut pe la grotă. Aproape de grotă, am văzut o femeie într-un scaun cu rotile, iar alături de ea, soţul ei. Ea în cărucior, el în genunchi, alături de ea. Aproape de urechea ei, pentru ca să se roage împreună Rozariul şi pentru a nu deranja pelerinii. A fost extraordinar. Simplu şi atât de frumos. În luna aprilie, fiind în faţa scaunului de Spovadă, am văzut că a intrat în capelă o femeie destul de tânără, într-un scaun cu rotile electric, deci ea era autonomă într-un fel. Văzând-o, am compătimit-o. Ea a observat lucrul acesta. Am intrat în vorbă cu ea şi am întrebat-o: "Căutaţi pe cineva?" Ea îmi răspunde: "Părinte, vreau să mă spovedesc". Văzând că eu o privesc cu o anumită teamă, pentru că o vedeam în scaunul acela, ea îmi spune: "Părinte, nu vă gândiţi la mine. Sunt foarte fericită. Mulţumesc lui Dumnezeu că trăiesc şi mă rog în fiecare zi să trăiesc". Şi am întrebat-o: "Dar cum poţi spune lucrul acesta?" Ea mi-a răspuns simplu: "Când aveam 12 ani, un tratament medical inadecvat m-a paralizat. Medicii mi-au spus că voi trăi 3-5 luni. Nu mai mult. Astăzi am 43 de ani. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că trăiesc. Şi mă rog să trăiesc. Sunt fericită". Deseori căutăm la Lourdes minuni. Iată una dintre ele: o persoană care ştie ce face, ştie ce vrea, ştie să trăiască împreună cu Dumnezeu în bucurie, chiar şi când e greu.

- Aţi putea să ne daţi un număr aproximativ al pelerinilor care vin la Lourdes?

Sunt aproximativ 1 milion şi jumătate - 1 milion 800 de mii de pelerini pe an, la ora actuală. În anul 2008 au fost mult mai mulţi: vreo 6 milioane. Era jubileul a 150 de ani de la prima apariţie. Este de ştiut faptul că pelerinii nu vin pentru o singură zi. De obicei, pentru 3-4 zile. Şi când vin, vin împreună cu bolnavii lor. Tocmai de aceea, dacă veţi veni la Lourdes sau dacă urmăriţi emisiuni care transmit direct prin camere video Lourdes-ul, veţi observa mulţi bolnavi. Dar cei sănătoşi sunt mult mai numeroşi. Oricum, la Lourdes Dumnezeu lucrează minunat: în viaţa celor sănătoşi prin bolnavii care sunt acolo, în viaţa celor bolnavi prin ajutorul pe care îl primesc de la cei sănătoşi. Dumnezeu e prezent. Pentru că Isus spunea: Ceea ce aţi făcut altora, mie mi-aţi făcut.

- Care ar fi topul ţărilor care preferă Lourdes-ul ca loc de pelerinaj?

În primul rând sunt diecezele care vin din Franţa. Apoi urmează Italia. Sunt pelerinaje, de asemenea, care în ultimul timp au început să se organizeze din Polonia. În ultimii ani am observat foarte multe pelerinaje din America de Sud, din Asia, mai ales Filipine, Coreea de Sud, Singapore, Japonia şi mulţi din China. De peste tot, credincioşii o caută pe mama lor din cer care a vizitat pământul la Lourdes.

- Cum este privit un preot într-o ţară secularizată, aşa cum e Franţa?

De multe ori, preotul este străin în comunităţile din Franţa, pentru că un preot are de administrat multe parohii. Când eram în parohie aveam 17 parohii, singur. Preoţii încearcă să celebreze sacramentele într-un sat sau altul, dar nu reuşesc să intre în contact prea mult cu credincioşii, pentru că trebuie să fugă la un alt loc, unde îi aşteaptă alţi credincioşi. Lucrul acesta lipseşte foarte mult: comuniunea cu credincioşii. În funcţie de educaţia primită de oameni, preotul este privit cu bucurie, încredere, dar şi cu rezervă sau dispreţuit. Oricum, preotul în astfel de situaţii e necesar să ştie că trebuie să fie el însuşi. Să nu uite că nu se reprezintă pe sine, ci pe Cristos, care iubeşte pe orice persoană, chiar şi pe cea care îi închide poarta.

- Se intersectează credinţa cu viaţa concretă a omului trăitor pe pământ francez?

Bineînţeles, credinţa se intersectează cu viaţa concretă a omului. Episcopul de Tarbes şi Lourdes spunea, într-una dintre parohii, că francezul este mulţumit dacă are o casă, un loc de muncă şi dacă poate să facă un pic de vacanţă. Asta îi ajunge. Până la un punct. Pentru că, atunci când intervin greutăţile, descoperă că aceste lucruri sunt trecătoare, în astfel de situaţii se trezesc în inima lui, ca şi în viaţa fiecărui om, întrebările: Pentru ce trăiesc? Care este sensul vieţii mele? Unde mă duc şi pentru ce? "În acest teren profund al inimii umane, Biserica - spunea episcopul de Tarbes şi Lourdes, Mons. Nicolas Brouwet -, trebuie să vestim cuvântul lui Dumnezeu, pe Cristos". El este cel care trezeşte în sufletul omului setea aceasta de infinit, de Dumnezeu, de adevăr, de sens. Apoi, la Lourdes, Maria a pregătit-o pe Bernadeta pentru întâlnirea cu Cristos. Maria, mama noastră, ne conduce totdeauna la Isus. Că suntem acasă, la Lourdes, sau la alt sanctuar din lume al Maicii Domnului, ea este pretutindeni mama noastră, trebuie să o iubim, suntem fiii ei.

A consemnat pr. Cristian Bîrnat