Scaunul de la altar

Ştiam că în seara de Crăciun va fi foarte multă lume în biserică, aşa că am plecat de acasă cu două ore înainte să înceapă Liturghia. M-am aşezat în prima bancă, acolo unde ştiam că nu prea o să vină nimeni, pentru că mai toţi se feresc de ea. Am spus toate rugăciunile pe care le ştiam, m-am uitat la toate icoanele din biserică, în speranţa că o să-mi păstrez locul.

Treptat au început să vină şi alţi oameni în biserică, iar băncile s-au umplut, bineînţeles şi prima bancă în care eu rezistam eroic. Doar eram acolo de două ore!

După ce s-a tras clopotul de intrare, un bătrân a venit până în faţă, s-a uitat la cei care erau în bancă şi nu a văzut pe nimeni altul decât pe mine. M-a luat de umăr şi m-a scos afară.

Vă închipuiţi ce frustrare! Să stai două ore în biserică, să-ţi doreşti un loc confortabil în bancă de unde să urmăreşti toate ceremoniile şi cu doar câteva secunde înainte de începerea lor să fii scos afară - nu a fost uşor. Nu am avut încotro! Mâhnit, am ieşit, recunoscându-mă învins.

Şi totuşi nu m-am lăsat învins. Am aruncat o privire prin biserică şi ochii mi s-au oprit pe nişte scaune încă neocupate. Erau scaunele ministranţilor.

A doua zi am cerut părintelui paroh să mă accepte în rândul ministranţilor, aşa încât să am mereu loc, iar el, neştiind intenţia mea, m-a admis.

Treptat, ochii mi-au căzut pe scaunul preotului. Bineînţeles că era mai frumos decât toate celelalte din altar. Şi iar mi-am spus: "Într-o zi voi sta şi acolo!" Iar acum stau aproape tot timpul acolo. Fiindcă eu sunt preotul... (Iulian)

Prelucrare de pr. Felician Tiba