Părinţii aceştia...

M-am născut undeva într-un sat, departe de oraş, într-un timp în care singura posibilitate de a te întâlni cu rudele şi cu prietenii era Liturghia de duminică. Acasă, fiecare îşi ducea traiul după cutume proprii, cu obiceiuri moştenite de la străbuni, cu multe superstiţii, cu un calendar aproape matematic pentru lucrul câmpului şi pentru îngrijirea animalelor. Însăşi căsătoria nu era o problemă, deoarece "băiatul trebuia să se însoare", iar "fata, oricum nu rămânea nemăritată!" Nu era neapărat o alegere pe criterii de iubire autentică, ci mai degrabă era o impunere din partea părinţilor, ceea ce până la un punct chiar funcţiona!

Acasă la părinţi nu pot să spun că am înţeles ce e iubirea. Nu i-am văzut niciodată să se îmbrăţişeze sau să facă măcar un simplu gest prin care să ne dăm seama că se iubesc. Era un mod convenţional de a sta împreună. Tata se ocupa de muncile specifice câmpului şi de animale, iar mama de casă, cu tot ceea ce ţinea de ea: mâncare, curăţenie, copii. Parţial era implicată şi în muncile din jurul casei.

Ceea ce nu voi uita niciodată este relaţia pe care au avut-o părinţii mei între ei. Spuneam că nu am văzut la ei niciun gest de tandreţe. Ba mai mult, tatăl era destul de violent, atât în limbaj cât şi în atitudine. Uneori ne dădea şi nouă câte o corecţie şi nu spun că nu avea dreptate, dar prea ne-o dădea! Şi uite aşa am crescut într-o atmosferă de continuă tensiune. Munca la câmp şi animalele erau de regulă motivul principal pentru care "ne-o luam". Singurul dialog între părinţi şi între părinţi şi noi, copiii, era cel legat de muncă, de câmp şi de animale.

Nu pot să spun că ne-au învăţat vreodată cum se cucereşte o fată, ceea ce m-aş fi aşteptat de la tata, cum se comportă cu o fată, ce aşteptări să ai de la ea, aşa cum nici mama nu a vorbit vreodată cu surorile mele. Aşa că am intrat la rândul meu în căsătorie total "după ureche".

Credeam că dacă îi spun prietenei, logodnicei şi apoi soţiei că o iubesc era suficient. Deja era un pas în plus. Tata nu-i spunea nici măcar atât mamei!

Cât priveşte violenţa, trebuie să mărturisesc că mie mi-a fost din totdeauna frică de tata. Aş fi voit să-i dau multe replici, uneori chiar fizice, dar ştiam că e mare păcat. Şi aşa e! Dar prea le merita! Aşa că am suferit în mine, m-am închis şi mi-am aşteptat cu răbdare rândul! Săraca mea soţie! Intrasem în căsătorie cu acea concepţie că "eu pot", că "doar eu pot", eu pot să spun ce vreau, să ţip cât vreau, să vorbesc urât, să presupun ascultare, să fiu violent, să fac ce vreau. Dar...

După vreo şapte ani de căsătorie, un preot, curajos, cunoscându-mi bine situaţia, ştiind ieşirile mele nervoase, m-a abordat frontal spunându-mi să-i dau măcar un singur argument care să-mi justifice comportamentul. L-am privit nervos în ochi, l-am urât pentru câteva momente, l-am considerat un intrus în familia mea şi în loc să-i răspund violent, am început să plâng...

Mi-am dat seama că aveam în suflet o rană prea mare ca să mă vindec instant. Am continuat să plâng, iar el m-a încurajat în acest sens. Am revăzut în câteva clipe toată furia tatălui meu revărsată asupra mamei şi asupra noastră, a copiilor. Şi deşi nu mai este printre noi, l-am urât şi pe el, l-am urât, apoi l-am iertat. Atât a ştiut! Atât a învăţat de la înaintaşii săi! Acum era momentul ca eu să nu mai perpetuez ceea ce nu mi-a plăcut la el. Şi aşa am făcut!

Icoana cu Isus care iartă celor care l-au târât pe drumul crucii şi iertarea tâlharului căit, fără nicio îndoială pot să spun că m-au ghidat în acest parcurs, iar acum sunt viu! (Mircea)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba