Rozariul şi pisica

Între pisică şi Rozariu aparent nu este nicio legătură, decât cea despre care îmi povestea cu haz un prieten, şi anume că bunicul său, când voia ca pisica să iasă afară din casă, îi arăta rozariul şi aceasta, miorlăind, ieşea fără să-şi mai ceară vreun drept. Probabil că vreodată o fi "furat-o" ea cu rozariul, că acum îi era atât de mare frică de el.

Şi totuşi există o legătură. Ca să prindă un şoarece, pisica are nevoie de linişte, de răbdare şi, ceea ce este cel mai important, trebuie să ştie să meargă "în reluare", adică încet, încet, aşa încât, atunci când este foarte sigură, să atace.

Când m-a luat pentru prima dată mama lângă ea şi mi-a pus rozariul în mâini, la modul cel mai sincer, m-am plictisit. Prea se repeta "Bucură-te, Marie"! Drept dovadă, îmi fixam câte un gând de măcinat şi nu mă opream până când nu se termina şi Rozariul.

Curând însă aveam să înţeleg că pentru a-l recita bine era nevoie de răbdare, de tăcere şi, asemenea pisicii, şi de "reluare", adică de a recita rar şi cu gândul la misterul enunţat. Pentru început, ca să meargă cât mai bine, mama ne-a propus, mie şi fraţilor mei, să spunem o intenţie de rugăciune înaintea fiecărui "Bucură-te, Marie", ceea ce a făcut din Rozariu o rugăciune cu "interes". Eram interesaţi ca "Bucură-te, Marie" pe care îl recita fiecare să fie cât mai profund, cât mai bine pronunţat şi cât mai ascultat de Dumnezeu.

Doar mai apoi am înţeles că trebuie să mă gândesc la ceea ce i s-a întâmplat lui Isus şi mamei sale şi, trecând prin mintea mea - care uneori şi acum mai pleacă departe - să fac din Rozariu o rugăciune a răbdării şi a calmului (Alexandra).

Prelucrare de pr. Felician Tiba