Imitare şi narcisism

Până la jumătatea secolului trecut, imitarea ocupa un loc de frunte în formarea personalităţii. Era propus ori ales un personaj real sau imaginar ca model. Se încerca atingerea idealului printr-un proces mimetic, dar venea şi clipa în care "vraja" era spartă, fie prin falimentarea visului, fie printr-un conflict cu cel venerat. În acel moment, începea construirea identităţii proprii, ori adunând cioburi, ori manifestând revoltă.

În anii '80 lumea, devenită "comercială", nu mai propunea imagini personificate, inspiratoare ale unei ideologii sau ale unui stil de viaţă. Era lansată "imaginea-marfă", figura artificială, fiind încurajate dorinţele şi stimulată voinţa unui comportament cu totul independent. Începea goana după spectacol, sub fascinaţia imaginarului fals, pe linia consumismului.

A urmat impunerea de la sine a narcisismului. Narcisistul se simte străin de orice legătură socială. Nu aparţine unei "patrii" şi nici măcar unei familii, căci fantasmagoriile dizolvă perceperea oricărei legături fiziologice.

Multiculturalitatea ulterioară, în loc să lărgească cunoaşterea, a bulversat tot ceea ce mai ţinea în făgaş energiile formative.

Toate acestea ar părea să caracterizeze mai curând lumea occidentală. Numai că peste noi s-au năpustit cam toate deodată. Cum să mai vorbeşti de imitarea sfinţilor unor tineri a căror minte este îmbâcsită de imagini-marfă, rulată de "ştiri" de senzaţie şi ruptă de orice legătură? Şi totuşi, valorile adevărate rămân. S-or agăţa şi ei în disperare...

Pr. Cristian Chinez