Ascultare, dar nu supunere oarbă!

Ascultarea de părinţi... Cine nu a crescut auzind din gura părinţilor, dar şi a preotului, de datoria de a-i asculta pe părinţi? Mai mult, atunci când trebuia să mergem la spovadă, cu sfială, ne apropiam, ceream iertare părinţilor şi le sărutam mâna, iar ei, cu şi mai mare emoţie în glas, ne iertau, rugându-l şi pe Dumnezeu să ne ierte. Am crescut aşa şi niciodată nu m-am întrebat dacă gestul meu este unul sincer sau mă obişnuisem atât de mult cu el, încât îl făceam în mod mecanic. Ceea ce este sigur e că părinţii mi-au insuflat un respect deosebit faţă de ei, ca şi faţă de persoanele mai mari decât mine, se înţelege şi preotul, învăţătorul, profesorii, dar şi autorităţile civile.

La un moment dat, ca mulţi alţi băieţi de seama mea m-am îndrăgostit de o fată şi am început împreună un drum de cunoaştere. A rămas surprinsă să vadă respectul pe care îl purtam părinţilor mei, dus uneori până acolo încât uitam de mine şi de priorităţile mele. Pentru că munceam, am înţeles că trebuie să las toţi banii în casă, pentru bunul mers al vieţii. În acelaşi timp, având o prietenă, simţeam şi eu nevoia să ies cu ea, să bem un suc, să luăm o prăjitură, dar pentru toate acestea eram nevoit să cer de la mama, din banii mei.

Văzându-mă oarecum stingherit, într-o zi, prietena m-a întrebat ce fac cu banii pe care îi câştig din munca mea. La început am încercat să evit un răspuns concret, dar şi-a dat seama că ceva nu e în regulă şi a insistat. După ce i-am spus cum stau lucrurile, a încercat să-mi spună că sunt mare, că trebuie să învăţ să merg pe picioarele mele, că nu trebuie să dau mamei banii pe care îi câştig din munca mea şi că trebuie să mă preocup de viitor, care ar fi putut să fie şi alături de ea, dar încă nu o cerusem în căsătorie.

Recunosc că o astfel de discuţie m-a tulburat şi mă gândeam să o abandonez, dar ceva totuşi m-a făcut să nu renunţ. Au mai fost astfel de discuţii şi îmi dădeam seama că ea îmi vrea binele, dar eu nu aveam curajul de a vorbi cu mama în această privinţă.

În sfârşit, am cerut-o în căsătorie şi am decis să facem nuntă. În tot acest timp, mama a continuat să-mi spună că cheltui prea mult, că trebuie să reduc, că trebuie să fiu atent, că banii se termină şi multe altele, care, în realitate, pe soţia mea începeau să o deranjeze. Am crezut însă că trebuie să se obişnuiască, deoarece pe părinţi trebuie să-i ascultăm, indiferent de ceea ce ne cer. Aveam însă să mă conving că lucrurile nu erau chiar aşa!

La nici trei luni de la căsătorie, soţia mi-a dat un ultimatum: mama ta sau eu? E momentul să te maturizezi, să înţelegi că eşti căsătorit, că ai o familie a ta, o soţie a ta şi priorităţi ale tale.

Înţelesesem greşit ascultarea faţă de părinţi. Eram convins că trebuie să fie aşa cum m-au educat de mic, fără a ţine cont că acum trăiam o altă realitate. Şi vă mărturisesc că nu mi-a fost uşor...

Am mers într-o zi la mama şi, cu multă timiditate, i-am vorbit despre ceea ce trăiam, i-am spus că ascultarea faţă de ea şi de tatăl meu, din acea zi, încetează, rămânând să le port un respect deosebit până aveau să nu mai fie pe pământ. M-am hotărât ca din acea zi să ascult doar de soţia mea şi evident ea să asculte de mine, să ascultăm unul de celălalt, aşa cum trebuie să fie între soţi.

Iar astăzi, la distanţă de ani de la acea întâmplare, nu regret fermitatea soţiei şi continui să râd de timiditatea pe care am avut-o când m-am dus să vorbesc cu mama. Am înţeles că ascultarea nu trebuie să fie oarbă, ci trebuie să ţină cont de împrejurări. Şi mare dreptate mai avea soţia când mi-a spus: "Te-ai căsătorit cu mine sau cu mama ta?" Recunosc, m-am căsătorit cu ea, cu soţia mea, cu mama copiilor noştri. (Matei)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba