Scrisoare pastorală

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi! (cf. In 1,1-14)

Colinda bucuriei

Sfinţiile Voastre, dragi fraţi şi surori, iubiţi credincioşi,

1. Aşteptarea împlinirii profeţiilor

Ecoul minunat al anului jubiliar dedicat milostivirii lui Dumnezeu continuă să se audă şi să răsune între noi şi să atingă profundul inimii noastre.

Nu uităm că "Dumnezeu este iubire" şi că prin iubirea lui au apărut toate cele din cer şi cele de pe pământ şi, mai ales, omul, fiinţă înzestrată cu toate calităţile intelectuale şi spirituale, aşezat însă într-un trup fragil şi supus greşelilor, chiar de la început, din grădina Edenului, atunci când primii părinţi au mâncat din pomul oprit.

Dumnezeu, care este "bogat în îndurare", a continuat să-l caute pe om şi să-i arate marea sa milostivire, promiţând un răscumpărător. De atunci omul căzut în păcat aşteaptă această promisiune, suspinând după iertare şi reconciliere.

Adventul pe care l-am parcurs cu îndreptăţită speranţă ne-a făcut să descoperim suspinul omului după izbăvire exprimat în atâtea forme de către profeţi, cum ne-au relatat textele proclamate zi de zi în această perioadă: "Iată, Dumnezeul vostru vine şi el vă va mântui" (cf. Is 35,1-10) şi "toţi vor vedea gloria Domnului, măreţia Dumnezeului nostru" (Is 35,2). "Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul vostru, vine răzbunarea, răsplata lui Dumnezeu. El vine şi vă va mântui" (idem).

La aceste cuvinte cuprinse în Vechiul Legământ şi la aceste făgăduinţe, poporul care stătea în umbra morţii, nu înceta să strige şi să implore: "Picuraţi, cerurilor, de sus şi norii să plouă dreptatea; să se deschidă pământul, ca să rodească mântuirea şi să facă să răsară totodată dreptatea!" (Is 45,8).

Timpul Adventului, aşadar, care este prin excelenţă timp de aşteptare, are menirea să ne facă să ne îndreptăm privirea în sus şi să strigăm mereu: "Vino, Doamne! Vino şi nu întârzia!"

La suspinul îndelung al popoarelor, Dumnezeu Tatăl, cel care l-a creat pe om din iubire şi care nu poate să uite făgăduinţele făcute prin profeţi, răspunde într-un mod surprinzător, îl trimite pe cel aşteptat, pe Mesia, unicul său Fiu, ca să aducă pe pământ pacea, împăcarea şi mântuirea.

Interpretând şi înţelegând cu mare bucurie acest plan al lui Dumnezeu, textele sfinte ale Noului Legământ ne explică şi ne asigură că au sosit timpurile aşteptate cu atâta râvnă şi încredere.

Evanghelistul Ioan, cu spiritul său pătrunzător, ne luminează asupra marelui mister al aşteptării şi al coborârii pe pământ a Cuvântului veşnic, adică a Fiului său, a lui Mesia, despre care au vorbit profeţii: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu, apoi acest Cuvânt a coborât pe pământ să aducă lumina şi să împrăştie întunericul. Şi Cuvântul s-a făcut om şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, iar noi toţi am primit de la el, har după har" (cf. In 1,1-16).

Autorul Scrisorii către Galateni relatează cu amănunte această realitate a împlinirii promisiunilor făcute. Textul paulin este, de fapt, un pasaj cristologic care vorbeşte despre Isus şi venirea lui în lume: venirea lui Isus a marcat împlinirea timpurilor şi a concretizat promisiunile profeţilor, care n-au încetat să anunţe restabilirea comuniunii cu Dumnezeu Tatăl. "La împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus legii, pentru a-i răscumpăra pe cei care erau supuşi legii" (Gal 4,4-5). Întâlnim în aceste cuvinte gestul adevărat al iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu, care a orânduit toate şi care n-a încetat să-l iubească pe om.

El, Dumnezeu, a avut iniţiativa de a-l trimite pe Fiul său în lume, pentru ca omul să fie înălţat la demnitatea pierdută de fiu al său, prin cel care a luat asupra sa natura omului păcătos, pentru a o schimba şi transforma în scară de înălţare spre ceruri.

De acest gest de iubire şi milostivire ne face să fim convinşi însuşi Isus, care în dialogul cu Nicodim afirmă categoric: "Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,14-17).

Iată pentru ce a venit Isus în lume şi ce a făcut pentru noi. Iată ce gest de adevărată iubire şi milostivire divină pentru omul greşitor şi fragil. Iată cât de mult a iubit şi iubeşte Dumnezeu lumea, şi câtă grijă şi milostivire a arătat şi arată faţă de oamenii creaţi de el pentru fericire şi mântuire.

2. Crăciunul în farmecul ecoului anului jubiliar

Sfinţiile Voastre, dragi fraţi şi surori în Cristos,

Sărbătoarea Naşterii Domnului este sărbătoarea bucuriei, este timpul aşteptat de copii, care se bucură de tot ceea ce speră să primească de la pruncul divin de sub pomul de Crăciun. Este sărbătoarea bucuriei şi a speranţei, care nu are altă motivaţie decât întâlnirea cu cel care a coborât între oameni din voinţa lui Dumnezeu.

Această bucurie însă nu este doar a copiilor, care sunt cei mai preţuiţi de părinţi şi de cei care sunt responsabili de viaţa lor, ci această bucurie cuprinde şi trebuie să cuprindă pe toţi cei care poartă numele de fii ai lui Dumnezeu, către care el se îndreaptă cu bucurie şi milostivire şi îi cuprinde în braţele sale milostive prin Isus, copilul divin, care s-a făcut om asemenea oamenilor, ca să ne facă vrednici de îmbrăţişarea lui Dumnezeu "cel iubitor şi milostiv".

Vă îndemnăm, în numele lui Isus, a Sfântului Părinte Francisc şi a tuturor colaboratorilor noştri, împreună cu episcopul nostru auxiliar Aurel, să faceţi astfel ca sărbătoarea Naşterii Domnului să vă găsească uniţi în familiile voastre, în jurul lui Isus, adevărata bucurie, exprimată de pomul cel mereu verde, pomul de Crăciun, simbolul veşniciei.

Dragi fraţi şi surori în Domnul,

Aş dori să vă mai fac o chemare. Există în tradiţia noastră o frumoasă şi îndrăgită colindă: O ce veste minunată, în Betleem ni s-arată: astăzi s-a născut cel făr' de-nceput, cum au zis prorocii; dar între multele colinde, mai este una care trebuie să ne mişte, să ne mobilizeze, care trebuie să ne facă nu numai să fim noi bucuroşi şi veseli de Crăciun, ci să ştim să-i facem şi pe alţii să se bucure şi să facă sărbătoare la Crăciun, arătându-ne milostivirea şi iubirea faţă de cei părăsiţi, bolnavi, săraci, flămânzi şi goi, încercaţi şi deznădăjduiţi. Este colinda atribuită lui Ciprian Porumbescu:

Din an în an sosesc mereu la geam cu Moş Crăciun,
E ger cumplit, e drumul greu, da-i obicei străbun.
E sărbătoare şi e joc în casa ta acum,
Dar sunt bordeie fără foc şi mâine-i Moş Crăciun.
Ascunşi strămoşii cântă-n cor colindul sfânt şi bun,
Tot moş era şi-n vremea lor, bătrânul Moş Crăciun.
Acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita când eşti voios, române, să fii bun,
Dar nu uita când eşti voios, creştine, să fii bun.

Sărbători fericite! Crăciun binecuvântat!

+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi