Montevergine

În partea de nord-vest a oraşului Avellino se înalţă semeţ muntele Montevergine (sau Partenio), cu o altitudine de 1480 m. Aproape de vârful acestuia, la 1270 m altitudine, ca pe un umăr al muntelui, se înalţă maiestuos sanctuarul cu acelaşi nume, Montevergine.

Din localitatea Mercogliano se urcă pe un drum greu, cu o mulţime de serpentine, dar călătorul are parte de imagini panoramice de excepţie asupra văilor dimprejur.

Istoria sanctuarului începe prin secolul al XI-lea şi este legată de figura unui eremit care s-a aciuat pe aici, Wilhelm de Vercelli. Întors în Italia, după un drum lung până la Santiago de Compostella, voia să plece în alt pelerinaj, la Ierusalim. Pleacă spre Ţara Sfântă, însă este atacat de un grup de tâlhari. Renunţă la drum şi vrea să se retragă în singurătate totală, alegând acest munte din apropiere de Irpinia. Se poate citi într-o scriere a timpului: "Pe un munte înalt de 1270 de metri altitudine, într-o mică depresiune formată la întâlnirea a două creste, şi-a amenajat o mică chilie. Aici, timp de un an, a trăit în deplină singurătate, dedicat total contemplaţiei. Era în contact doar cu urşii şi lupii, care totuşi nu i-au cauzat nici un rău".

Cu timpul mulţi au aflat de faima eremitului şi au început să sosească la chilia sa persoane care doreau să se dedice rugăciunii. Au început să apară noi chilii. S-a decis şi construirea unei biserici, care a fost consacrată în anul 1126. Sfântul Wilhelm a dorit ca biserica să fie dedicată Maicii Domnului. Călugării s-au reunit într-o congregaţie numită "Verginiana", recunoscută oficial de papa Leon al XIII-lea în anul 1879.

După moartea sfântului Wilhelm (în anul 1142), sanctuarul a cunoscut o perioadă de maximă dezvoltare, fiind împodobit cu diverse opere de artă, mai ales din donaţii făcute de nobili, regi şi papi. Tot de atunci datează şi icoana mare, votivă a sanctuarului. După un incendiu (în anul 1611) până în anul 1868, mănăstirea a intrat în penumbră. Dar la această dată este preluată de călugării benedictini şi îi sunt restituite de către stat mai multe bunuri ce fuseseră confiscate. Este declarată monument naţional.

La începutul sec. al XX-lea îşi recapătă notorietatea antică şi devine unul dintre cele mai vizitate locuri din Italia. Între anii 1939 şi 1946 este păstrat aici, în siguranţă, giulgiul din Torino.

În anul 1952 au început lucrările noului sanctuar, după proiectul arhitectului Florestano Di Fausto, iar consacrarea s-a celebrat în solemnitatea Înălţării Domnului a anului 1961. Icoana mare a fost aşezată iniţial în altarul mare al bisericii, dar ulterior, la 25 iunie 2012, a fost transferată în bazilica veche.

Bazilica, în stil roman, are trei navate, iar în capătul celor laterale este aşezată orga. Altarul principal este ornat cu coloane sculptate în lemn de nuc şi rădăcini de măslin, iar în mijloc se poate vedea un crucifix mai aparte: Isus se desprinde de cruce, ca şi cum ar prinde viaţă.

Icoana, în stil bizantin, aşezată acum în bazilica veche, o prezintă pe Maria, şezând pe un tron, ţinând cu ambele mâini copilul pe genunchiul stâng. Cu mâna dreaptă copilul strânge cu degetele, la nivelul pieptului, haina mamei, iar în jurul capului amândurora se poate vedea aureola. Copilul are pe cap o coroană de aur, care a fost donată de Vatican în anul 1712. În imagine mai apar îngeri şi două medalioane, cu diferite relicve.

Merită atenţie şi cripta, în care este înmormântat sfântul Wilhelm, care are trei navate şi a fost consacrată în anul 1963. Mai sunt aici 16 sarcofage cu relicve ale diferiţilor sfinţi.

Lângă bazilică se înalţă un turn, înalt de 80 de metri, inaugurat în anul 1925.

Pr. Iosif Dorcu