A fi misionar

Prin intermediul Centrului Misionar Diecezan şi cu acordul Institutului Teologic "Sfântul Iosif" din Iaşi, în luna septembrie 2014 am avut şansa să pornesc spre Ecuador, pentru a-mi desfăşura anul pastoral-social în cadrul misiunii româneşti din Palestina.

Încă de la începutul acestei experienţe m-am întrebat: Ce înseamnă să fii misionar? şi mi-am răspuns că a fi misionar este o chemare şi o trimitere, din partea lui Dumnezeu, la acei oameni care au nevoie să cunoască cuvântul şi dragostea lui. Nu ştiam dacă sunt vrednic să fiu misionar, nu ştiam dacă voi reuşi să fac faţă exigenţelor şi lumii de aici din Ecuador, nu ştiam dacă pot duce cuvântul lui Dumnezeu la acei oameni care nu au auzit încă de el sau care ştiu atât de puţin despre el!?

Acum, când mă apropii de finalul anului pastoral, aş putea încerca să dau un răspuns la toate aceste întrebări şi temeri care erau în inima mea. Mi-am dat seama că nu trebuie să te laşi cuprins de teamă, ci de curajul dat de Dumnezeu. Că nu pregătirea intelectuală sau teologică sunt cele mai importante, deşi nu te poţi lipsi de ele, ci deschiderea şi disponibilitatea de a-l primi, de a dialoga cu celălalt. Lumea este însetată de prezenţa omului lui Dumnezeu care să trăiască, să se roage şi să vorbească cu ei. Iar lucrurile acestea le-am experimentat încă de când am ajuns în localitatea Palestina şi a trebuit să ţin locul pr. Bartolomeu Blaj, el plecând în România pentru înmormântarea tatălui său. Am avut încredinţată în mâini întreaga parohie.

Deşi neexperimentat, necunoscător şi temător, am reuşit să trec peste toate numai cu încrederea în ajutorul lui Dumnezeu şi sprijinit fiind de îndrumările pr. Ioan Blaj. Nu mi-a fost uşor să o scot la capăt cu pregătirea copiilor şi părinţilor pentru prima sfântă Împărtăşanie, cu pregătirea hramului secundar şi a ceremoniilor ce s-au desfăşurat la împlinirea celor cinci ani de la consacrarea Bisericii. Mi-a fost greu la început cu celebrarea liturgiei cuvântului prin sate, mai ales că nu stăpâneam încă bine limba. A fost dificilă pregătirea hramurilor, a înmormântărilor, a activităţilor specifice cu tinerii, copiii, ministranţii şi cateheţii misiunii noastre, fără a cunoaşte îndeaproape cultura.

A fost greu, dar entuziasmul şi bucuria pe care am citit-o pe chipul oamenilor care l-au descoperit şi urmat pe Dumnezeu mi-au dat curaj să împlinesc cu mai mult entuziasm misiunea mea. A fost fascinant să văd copiii care se pregătesc pentru prima sfântă Împărtăşanie şi care învaţă tocmai pentru a-l putea primi pentru prima dată pe Isus în inimile lor, să văd sărbătorile frumoase şi pline de participarea credincioşilor. Mi-am dat seama că bucuria pe care o împărtăşesc cu toţii nu face decât să atragă şi pe alţi oameni la credinţă. Mi-am dat seama că sunt asemenea unei baterii la o maşină care, făcându-şi treaba bine, oferă scânteia necesară pentru a porni motorul. Odată pus în mişcare, motorul nu face decât să meargă de la sine şi să încarce la rândul său bateria.

Am trăit în tot acest timp experienţa vizitării satelor atât de îndepărtate şi greu accesibile, mai ales când plouă, am celebrat liturgia cuvântului, am vizitat bolnavii, am făcut înmormântări, am participat la pregătirea hramurilor şi toate celelalte activităţi, şi astăzi mi se pare totul atât de simplu. Am oferit timpul, disponibilitatea şi capacităţile mele, iar Dumnezeu a lucrat mai mult decât mi-am dat eu seama.

Nici astăzi, la finalul experienţei mele, nu ştiu dacă am fost sau sunt vrednic de această misiune. Ceea ce ştiu, este că Dumnezeu m-a chemat, iar eu am răspuns. De toate celelalte s-a îngrijit el. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru ajutorul şi forţa pe care mi-a dăruit-o în tot acest timp.

Alois Cancel