Terapie pe termen lung

Încă de mic mi-a intrat în minte ideea că sunt timid. Aşa am început să refuz roluri la serbările de la şcoală, funcţii la nivel de clasă, mergând până acolo încât am amânat şi primirea sacramentului Mirului, deoarece, spuneam eu: "Mă vede lumea!" În realitate însă, eu ştiam că nu este aşa. Eram un băiat curajos, uneori chiar sfidător şi, aş spune, de-a dreptul şiret.

Îmi plăcea să nu mă implic lăsându-i pe alţii să-şi "rupă gâtul", după care eu veneam să trag foloasele. E adevărat că nu dialogam prea mult, dar eram gata să stau la pândă ore în şir, cu o răbdare, de multe ori, care mă mira şi pe mine, doar ca să iau "premiul" cel mare. Problema e că m-am obişnuit aşa! Ajunsesem la ceea ce, mai ales astăzi, se numeşte "alură de şmecher!"

La rândul meu, ca şi în cazul altor adolescenţi, am învăţat de la prietenii mai mari că trebuie să încep să merg la "agăţat". Mi-am procurat garderoba necesară, am trecut şi pe la frizer pentru a mă asigura că sunt în trend cu ultima frizură şi am ieşit... În faţa mea se deschidea nu doar o lume tentantă, dar şi una nouă. Nu mai eram copilul de altădată, nu mai puteam "înghiţi" chiar tot ceea ce îmi spuneau părinţii şi profesorii. Trebuie să mărturisesc că, dacă mai participam uneori la câte o cateheză în biserică, o făceam doar pentru că acolo ar fi putut să fie posibila mea prietenă. Trebuia să fiu remarcat sau, mai bine zis, era timpul să mă fac remarcat. Problema e că purtam cu mine o povară sau, mai degrabă, o etichetă, aceea de om închis. Prietenii, printre care, evident că şi fetele, se obişnuiseră cu mine cunoscându-mă ca pe o persoană închisă şi mă evitau. Atunci am început să mă impun. Dacă "piaţa" dorea schimbarea, trebuia să o fac. Din băiatul timid de altădată am devenit băiatul dur şi omniprezent pe care şi-al doreau mai ales fetele. Oare şi-l doreau cu adevărat sau era doar o închipuire a mea?

Voi sări peste mai multe etape şi vă voi spune că între timp m-am şi căsătorit. Aşadar, băiatul timid, dur, cu "alură de şmecher", cu freză şi cu haine la modă, s-a pus la casa lui. Şi am ajuns la vârsta când începi să râzi de ceea ce făcea-i în copilărie, adolescenţă şi tinereţe.

De fapt, ceea ce mă preocupă cel mai mult, drept pentru care am dorit să împărtăşesc experienţa mea cu voi, este faptul că m-am preocupat pentru multe lucruri, pentru imaginea mea exterioară, dar nu pentru ceea ce trebuia să susţină din interior omul exterior. Aşa m-am trezit că viaţa reală, viaţa de familie, nu avea şi nu are nimic în comun cu visele mele. Efortul meu mă ducea la o rezolvare a problemelor doar pe termen scurt; abia acum am înţeles că totul trebuie gândit pe termen lung. De când sunt căsătorit, nu o dată am fost pus în situaţia de a ridica glasul pentru că nu eram obişnuit să-mi clădesc argumente solide, nu o dată am preferat să fug de realitate, în loc să o înfrunt şi, mai ales, nu o dată, am intrat în competiţie cu soţia mea pentru a-i demonstra cât de mult m-am schimbat faţă de imaginea pe care la rândul ei şi-o făcuse despre mine.

Toate acestea nu m-au ajutat, aşa cum speram, din contra, mă îndepărtam tot mai mult de ceea ce trebuia şi trebuie să fie o viaţă de familie profundă. Am învăţat treptat ce înseamnă dialogul sincer şi am dezvoltat în mine dorinţa de a-mi împărtăşi cu mult calm părerile, de a le asculta cu acelaşi calm pe ale soţiei şi de a le îmbina în aşa fel încât să fie bine pentru întreaga noastră familie. Şi, credeţi-mă, chiar dacă este o terapie pe termen lung, funcţionează! (Eugen)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba