Am mers cu mult curaj înainte

Părintele Ioan Blaj, misionar al Diecezei de Iaşi în Ecuador, venit pentru un timp acasă, în lunile ianuarie-februarie, a avut bunăvoinţa să răspundă la câteva întrebări.

- Cum aţi ajuns să fiţi misionar în Ecuador?

În luna noiembrie 2009, pr. Bartolomeu Blaj, un bun prieten încă din copilărie fiind amândoi din Barticeşti, a venit în România şi şi-a manifestat dorinţa ca un preot să-l însoţească acolo. Îmi spunea că ar fi frumos să fim ca apostolii, doi câte doi, şi că s-ar bucura să aibă cu cine împărţi şi împărtăşi munca misionară, precum şi încercările şi provocările prin care trece. Am hotărât atunci că pot face ceva mai mult pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, aşa că am comunicat PS Gherghel intenţiile mele. Am plecat spre Ecuador în august 2010.

- Care au fost problemele cu care v-aţi confruntat la început în misiunea din Ecuador?

Mai întâi faptul că nu cunoşteam limba: imposibilitatea de a te exprima, de a înţelege şi de a intra în contact cu oamenii. A doua a fost căldura şi umiditatea din aer: temperatura şi umiditatea ridicată îngreunează munca misionară. O a treia problemă a fost diferenţa de cultură: a trebuit să trec de la un mod de gândire puţin mai rece impus de regimul comunist, la o cultură foarte deschisă, comunicativă, în care stau mai mult de vorbă, fără a se grăbi. În Ecuador, oamenii sunt mult mai deschişi pentru a primi cuvântul lui Dumnezeu, primesc preotul cu multă căldură. Dacă în Republica Moldova (acolo unde am activat înainte de a pleca în Ecuador), comunismul i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi de contactul interpersonal, în Ecuador oamenii sunt mai predispuşi să relaţioneze, să dialogheze.

- Pe ce se pune accentul în Ecuador pentru o vestire mai bună a cuvântului lui Dumnezeu?

Ca misionar, în Ecuador e important să-i cauţi pe oameni: este misiunea din casă în casă, lucru la care sunt implicaţi şi seminariştii trimişi din Dieceza de Iaşi. E important să-i întâmpini în problemele lor, acasă la ei, în comunităţile lor - o sută la număr, fără a-i aştepta, la început, să vină ei la tine. Al doilea lucru este construirea de semne vizibile ale prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor, de aceea am pus mult accentul pe construirea de capele şi biserici. Biserica este semnul unităţii şi al identităţii catolice care îi ajută să nu se piardă. O altă modalitate este parcursul catehetic care este susţinut de cateheţi şi care durează doi ani.

- Au fost momente în care v-aţi temut pentru viaţa Sfinţiei voastre?

Am mers tot timpul cu mult curaj înainte. Dacă mor nu este nici o problemă. Chiar dacă au mai fost momente tensionate cu unii dintre protestanţi, nu mi-a fost niciodată teamă. Între timp, lucrurile s-au schimbat şi dacă au văzut că îmi împlinesc bine misiunea ca preot, că vorbesc cu ei, au început să mă respecte. Ei, care nu spun nimănui preot, părinte, faţă de mine folosesc acest cuvânt şi acesta este un motiv de bucurie.

- Care sunt bucuriile şi realizările care v-au dat puterea şi curajul de a merge mai departe?

Faptul de a fi primit cu multă căldură de oamenii de acolo. După ce participă la Liturghie, îi oferă misionarului de mâncare, stau de vorbă cu el, îşi spun necazurile şi bucuriile, împărtăşesc temerile şi speranţele lor fără a se grăbi acasă. O altă bucurie este construirea de capele, care a dat impuls oamenilor să trăiască mai intens şi autentic credinţa, pentru că o capelă vorbeşte oamenilor de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor.

- Ce aţi transmite credincioşilor din Dieceza de Iaşi?

Să ne susţineţi cum ne-aţi susţinut şi până acum, atât spiritual, prin rugăciune, cât şi material prin cele necesare pentru munca noastră pe mai departe. Rugaţi-vă pentru noi şi noi ne rugăm mult pentru voi!

Pr. Florin-Petru Sescu