Interviu cu ÎPS Agostino Marchetto

Aparţinem aceleiaşi familii umane

La invitaţia PS Petru Gherghel, arhiepiscopul Agostino Marchetto a vizitat Dieceza de Iaşi în perioada 14-21 august, participând la pelerinajul diecezan de la Cacica şi la hramul catedralei din Iaşi (15 august), la lansarea monografiei satului Răchiteni (16 august), a vizitat Institutul Teologic "Sfântul Iosif" din Iaşi (17 august), apoi, însoţit şi de alţi trei preoţi din Dieceza de Pordenone, a vizitat Parohia Gherăeşti (18 august), Seminarul Mic din Bacău, Curia Franciscană şi Parohiile Nicolae Bălcescu, Bacău "Sfântul Nicolae", Adjudeni şi Tămăşeni (19 august), Săbăoani şi Butea (20 august). În interviul luat la finalul vizitei, a cărui traducere a asigurat-o pr. Claudiu Bulai, arhiepiscopul vorbeşte despre migranţi, despre Conciliu, despre vocaţie, despre vizita în Dieceza de Iaşi.

- Sunt bucuros că v-am întâlnit şi vă mulţumesc că aţi acceptat să răspundeţi la câteva întrebări. Prima întrebare este în legătură cu câteva date cu privire la dv. Cine este Agostino Marchetto?

Cine sunt? Omul este un mister, prin urmare nici unuia dintre noi nu-i este uşor să spună cine este. Dar se poate spune că sunt arhiepiscop titular de Astigi, în regiunea Andalusia, în Spania. Am fost hirotonit preot acum 50 de ani. Anul trecut am celebrat 50 de ani de preoţie şi anul acesta peste puţin timp voi împlini 75 de ani de viaţă. M-am născut la Vicenza la 28 august 1940, în ziua sfântului Augustin, prin urmare mă numesc Augustin. Am fost hirotonit preot în anul 1964. Vicenza se află între Padova şi Verona, prin urmare este aproape de sfântul Anton. Am văzut aici o mare devoţiune pentru sfântul Anton. Eu spun sfântul Anton din Padova, dar ar fi mai corect sfântul Anton din Lisabona şi de Padova. Aceasta vrea să arate măreţia sfântului Anton care uneşte Portugalia şi Italia şi apoi întreaga lume dacă dorim. Imediat după sfinţire am mers la Roma, i-au cerut episcopului meu să mă trimită la Roma pentru a studia în Academia Pontificală Ecleziastică. Este şcoala care îi pregăteşte pe diplomaţii Sfântului Scaun. Diplomat nu trebuie înţeles în sens negativ, pentru că şi în noul cod canonic, care nu mai este atât de nou, se spune că prima misiune a unui diplomat este de a-l reprezenta pe Sfântul Părinte pe lângă o Biserică locală, pe lângă o dieceză etc. Astfel, misiunea pastorală este prima, dar sigur este şi reprezentarea pe lângă un stat, pe lângă un guvern, aceasta clar în vederea binelui comun, în vederea protejării drepturilor omului şi bineînţeles în vederea ajutării Bisericii locale ca ea să-şi desfăşoare în pace misiunea sa.

- În acest sens aţi lucrat în multe ţări...

Da, eu am lucrat pentru mai mult de 33 de ani în 16 ţări şi apoi în continuare am lucrat în organizaţia FAO care se ocupă cu agricultura în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi luptă împotriva foamei. Apoi am lucrat zece ani ca secretar al Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor. Biserica deja la începutul secolului trecut se ocupa de mobilitatea umană. Avea o pastoraţie pentru cei care sunt în mişcare. Erau noi categorii în acest consiliu pontifical care se ocupă de diferite moduri de a trăi mobilitatea. Dar cu siguranţă Biserica s-a ocupat de acest fenomen, despre care Conciliul Vatican II a spus că este un semn al timpului.

- Aşa cum aţi spus, aţi fost secretar al Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor. Ce înseamnă mai exact această misiune?

Mai întâi înseamnă să studiezi. Studiezi fenomenul, pentru a se vedea cum se dezvoltă în diferite ţări, în contextul istoriei poporului, al naţiunii, deoarece această mişcare este acum un fenomen mondial, global. Biserica la început a avut anumite dificultăţi în a accepta acest fenomen din cauza aspectelor negative pe care le producea. Când se vorbeşte de mai bine de un miliard de turişti internaţionali într-un an, acest lucru spune ceva. Când se vorbeşte de 50 de milioane de refugiaţi, care cer azil, înseamnă o cifră mai mare decât cea de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Este un fenomen foarte grav. Când se văd ţări, care stau destul de bine din punct de vedere economic, care au dificultăţi în a-i accepta pe cei care sunt persecutaţi în propria ţară, suferă de foame, caută un viitor mai bun sau caută cu adevărat libertatea, protecţia, aşadar, când se văd aceste ţări că resping fenomenul, chiar şi atunci când există o lege specială de protecţie, ne putem da seama de gravitatea fenomenului şi de necesitatea pentru Biserici şi pentru diferite religii de a încerca să vadă ce se poate face pentru a avea grijă de aceste persoane. În mod normal apoi este aspectul pastoral. Aşadar, se studiază fenomenul, dar apoi se caută să fie stimulate în conferinţele episcopale comisiile care există propriu-zis pentru pastoraţia migranţilor şi itineranţilor. Şi iată am ocazia să spun că am fost în această săptămână oaspete al PS Petru Gherghel, care a fost pentru mulţi ani membru al Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Refugiaţilor. Fiind secretar al acestui consiliu timp de zece ani, ne-am cunoscut, ne-am stimat, am colaborat, am lucrat împreună pentru migranţii din România; de exemplu, am luat apărarea migranţilor din Italia care provin din ţara voastră, pentru că aşa este corect.

- Să mai rămânem puţin la migranţi. Convingerea dv. cu privire la acest fenomen rezultă şi din titlul cărţii-interviu Chiesa e migranti. La mia battaglia per una sola famiglia umana... (Biserica şi migranţii. Lupta mea pentru o singură familie umană). Ce se poate face în acest sens?

Înainte de a încheia misiunea la 70 de ani - diplomaţii pot cere să iasă la pensie la 70 de ani (în general, episcopii cer în mod obligatoriu la 75 de ani), din pricina misiunilor împlinite în locuri defavorizate, a stării de sănătate etc. - un prieten, un strănepot al papei Ioan al XXIII-lea, Marco Roncalli, a cerut să mă intervieveze, să vadă ceea ce gândesc. El mă provoca, aşa cum faceţi dv., prin întrebări. Aşa a ieşit cartea care tratează despre multe aspecte ale acestui fenomen pe care Biserica încearcă să-l abordeze din punct de vedere spiritual, evanghelic, din punct de vedere al apărării omului, al familiei şi, repet, al apărării demnităţii omului. Unul dintre punctele fundamentale pentru crearea unui ambient potrivit menit să-i primească pe migranţi este suscitarea sensului apartenenţei la o unică familie umană, adică la faptul că bunurile acestei lumi sunt pentru toţi, că proprietatea privată există, este un drept, dar trebuie ţinut cont că este vorba de o ipotecă socială. A spus-o deja sfântul Ioan Paul al II-lea. Destinul comun al bunurilor din această lume este primul punct. Apoi, al doilea punct, binele comun universal. Sunt două puncte care apar şi care au fost prezentate şi în ultima enciclică a papei Francisc, Laudato si. Aceste două puncte sunt reluate, aşadar, pentru a crea conştiinţa apartenenţei la o singură familie umană, pentru că Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, iar acest lucru ne face fraţi. Dar şi pentru că suntem creştini şi creştinii trebuie să fie fraţi între ei. Apoi este o fraternitate umană. Suntem cu toţii fiinţe umane. Avem toţi doi ochi, o gură pentru a vorbi, două urechi pentru a asculta, prin urmare pentru a crea un ambient de pace şi de dezvoltare integrală. Este un angajament pe care Bisericile trebuie să şi-l asume, de a-i ajuta chiar şi pe cei care se află în dificultate ideologică, psihologică, morală, culturală, economico-financiară etc. Bisericile sunt chemate să-i ajute să iasă din sine însuşi, din propriul egoism, să nu se gândească doar la burta proprie, dar şi la alţii. "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi", aşa ne rugăm la "Tatăl nostru". Mă gândesc la toţi, nu doar la mine însumi. (va urma)

Pr. Cornel Cadar