Credinţa, misiunea şi... faptele

În primăvara acestui an, la scurt timp după alegerea sa ca urmaş al sfântului Petru, papa Francisc, într-o scrisoare adresată episcopilor argentinieni adunaţi la Buenos Aires, afirma că pastoraţia trebuie să fie făcută în cheie misionară şi că Biserica trebuie să iasă din ea însăşi şi să ajungă până la periferiile existenţei. Papa a folosit termenul de pastoraţie în cheie misionară adresându-se episcopilor, cei care sunt păstorii diecezelor şi principalii responsabili ai activităţii de păstorire; dar poate acea cheie misionară despre care el vorbeşte este cheia ce deschide nu doar poarta Bisericii pentru a ieşi din ea însăşi, ci şi poarta credinţei, ce va rămâne mereu deschisă pentru cei care doresc să intre prin ea (Benedict al XVI-lea, Porta fidei 1). Papa Francisc vorbeşte de o necesitate a Bisericii de a ieşi din ea însăşi şi de a porni pe drumul către ceilalţi, cu toate riscurile pe care le implică această ieşire. Dimensiunea misionară trebuie să cuprindă întreaga viaţă a Bisericii, iar aceasta ţine de însăşi esenţa ei, de însuşi darul şi mandatul primit (Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi).

În drumul de credinţă, ca şi în drumul Bisericii, se pot întâlni două erori, amândouă la fel de grave: să consideri că ai ajuns la un nivel de maturitate a credinţei atât de înalt încât să te excluzi din aria tărâmurilor de misiune; ori să te consideri mereu la început şi atât de sărac, încât să nu te deschizi faţă de necesităţile celorlalţi, atât din punct de vedere material, dar mai ales din punct de vedere al susţinerii şi întăririi credinţei.

Nu există om pe acest pământ care să nu aibă nevoie de convertire şi de reînnoire în credinţă, la fel cum nu există ţară în lume care să nu poată fi caracterizată, sub anumite aspecte, încă ţară de misiune sau tărâm al evanghelizării. Credinţa, misiunea şi... faptele sunt coordonatele vieţii creştine şi coordonatele Bisericii. "Credinţa nu poate fi nici mută, nici lipsită de fapte. Dacă nu vesteşte şi nu ajută, nu este credinţă!", se amintea în numărul trecut. Credinţa pe care fiecare creştin în parte şi Biserica în unitatea ei a primit-o este un dar al ieşirii din sine şi al vestirii misionare, care trezeşte în creştin necesitatea, chiar dacă de multe ori neconştientizată, de a mărturisi credinţa şi, astfel, de a deveni misionari.

În ţara noastră, şi mai ales în Dieceza de Iaşi, există multe semne şi iniţiative care vin să întărească această conştientizare a necesităţii de a ieşi din sine şi a orientării spre ceilalţi. Pornind de la trimiterea mai multor preoţi misionari în ţările de misiune, a preoţilor fidei donum, trimişi în diferitele ţări ale lumii; continuând cu tinerii voluntari, laici şi seminarişti, trimişi în locurile de misiune şi ajungând la grupurile misionare iniţiate în ţara noastră - Micii Misionari, Inimă de Mamă şi altele asemenea - toate acestea arată conştientizarea misiunii încredinţate de Domnul şi lucrul acesta aduce după sine speranţă şi încredere.

Biserica şi fiecare creştin este chemat la a folosi cheia misionară pentru a ieşi şi a intra din nou, pentru că cine nu adoptă o viaţă în mişcare riscă să se îmbolnăvească şi să moară, ori să ducă o viaţă lungă, dar plină de boli, "din cauza aerului stătut" - spunea papa Francisc, în aceeaşi scrisoare. Dacă va ieşi, va uita de sine şi nu se va încrede doar în propriile forţe, va evita spiritualitatea de rutină şi va experimenta "dulceaţa şi bucuria mângâietoare a evanghelizării".

Poarta credinţei are nevoie să fie deschisă cu cheia misionară pentru a da sens şi frumuseţe credinţei, misiunii şi ... faptelor Bisericii.

Pr. Florin-Petru Sescu