Iar biscuiţii...

Acum o lună s-a căsătorit ultimul dintre cei cinci copii pe care Dumnezeu, în bunătatea sa, ni i-a oferit ca dar pentru familia noastră. Era o fată! Evident că, rămânând singură, după căsătoria celor patru fraţi mai mari, "am pus" în ea toată iubirea noastră de părinţi.

Mulţumesc Domnului că mi-a oferit un soţ care mă iubeşte, care mă respectă, alături de care am petrecut până în acest moment clipe dintre cele mai frumoase. Pot să spun că prin felul său de a fi, mi-a stat mereu aproape. Nu am simţit niciodată în el că vrea să-şi impună cu orice preţ propriul punct de vedere. Deciziile principale din familie le-am "negociat" cu înţelepciune şi calm, iar la sfârşit a triumfat mereu maturitatea. Am ştiut că înţelegerea dintre noi, ca soţi şi părinţi, va da roade şi în copii. Dovada acestui fapt sunt familiile lor bune.

Cum spuneam, acum o lună s-a căsătorit fiica noastră cea mică. Acum suntem singuri, doar eu cu soţul meu, aşa cum eram cu aproximativ 40 de ani în urmă. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că viaţa de familie avea să fie aşa cum am experimentat-o în aceşti ani, probabil ca l-aş fi moderat în entuziasm sau mai degrabă "l-aş fi ascultat altădată".

Vorbesc de momente frumoase, dar şi de momente în care, asemenea dreptului Iob, mi-aş fi dorit să nu mă fi născut. Ceea ce este sigur, e că, datorită credinţei şi a înţelegerii cu soţul, am putut depăşi orice încercare. Ne-am susţinut unul pe celălalt; fie el era "la pământ", iar eu l-am încurajat şi l-am ajutat să se ridice, fie eram eu "la pământ" şi m-a încurajat el. Aşa am reuşit să punem în copii tot ceea ce eram şi aveam mai bun. Am plecat mereu de la premisa că înţelegerea dintre noi se răsfrânge şi asupra lor şi că nu trebuie să-i pun pe ei pe primul loc, lăsându-l pe soţ pe ultimul. Aceasta a fost logica după care m-am călăuzit mereu şi, sincer, a dat roade.

Zilele trecute, cum rămăsesem fără provizii în casă, am decis să merg cu soţul la cumpărături. După ce am trecut mai pe la toate sectoarele din magazin, punând în cărucior ceea ce am considerat că ne era necesar, am mers la casă pentru a plăti. Am procedat exact aşa cum procedasem de atâtea ori. De data aceasta însă s-a întâmplat ceva curios! Vorbeam cu soţul, când vânzătoarea a luat în mână cutia cu nutella şi a trecut-o prin casă, apoi cerealele şi se pregătea să ia şi biscuiţii. Am privit-o lung, aşa cum o priveam de obicei, şi parcă trezită din somn, i-am spus soţului: "Dar, biscuiţii?" Iar el a continuat: "Nutella, cerealele... de ce le-am mai cumpărat?"

Obişnuia să le mănânce ultima fiică a noastră care se căsătorise. Şi acum, deşi trecuse o lună de când nu mai locuia cu noi, din obişnuinţă, i-am cumpărat din nou ceea ce mânca în fiecare dimineaţă. M-am scuzat faţă de vânzătoare şi am rugat-o să-mi permită să duc înapoi nutella, cerealele şi biscuiţii.

N-o să credeţi, dar acolo, la magazin, în faţa vânzătoarei, când am fost nevoiţi să ducem nutella, cerealele şi biscuiţii înapoi la raft, mi-am dat seama că ceva se schimbase, că nu mai eram ca înainte, că acum aveam mai mare nevoie unul de celălalt să ne fim alături, într-un cuvânt, că trebuia să învăţăm să "ne micşorăm pentru ca altcineva să crească". Trebuia să învăţăm să trăim singuri, doar noi, aşa cum începusem cu aproape 40 de ani în urmă. Diferenţa era că atunci aveam în faţă atâtea proiecte... Acum...

Cum trebuie să ne pregătim pentru astfel de momente! Cât de important este ca soţii să înveţe să se pună unul pe celălalt pe primul loc şi nu pe copii, conştienţi că dacă ei se iubesc şi se înţeleg, şi copiilor le este bine, pentru că vine un moment în viaţă în care şi copiii "merg" la casele lor. E un drept! Iar biscuiţii... nu ne mai folosesc la nimic, decât poate pentru atunci când dinţii ne părăsesc... ca şi puterile... (Veronica)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba