Anul Constantinian

Împăraţii Constantin cel Mare (306-337), al Imperiului Roman de Apus, şi Valeriu Liciniu (308-324), al Imperiului Roman de Răsărit, au semnat în luna ianuarie 313 Edictul din Milano.

Semnarea acestui edict a determinat "mai ales actul de naştere al libertăţii religioase", a spus cardinalul Angelo Scola, arhiepiscop de Milano, în discursul din 6 decembrie 2012, în ajunul sărbătorii sfântului Ambrozie, când s-a inaugurat şi Anul Constantinian 2013, la împlinirea a 1700 de ani de la semnarea edictului.

Dieceza de Milano a stabilit şi un program oficial al iniţiativelor Anului Constantinian, printre care se află expoziţia "Constantin 313", organizată la Palatul Regal din Milano, diferite expoziţii şi evenimente între 20 martie şi 30 iunie. Punctul central îl constituie vizita la Milano a patriarhului ecumenic Bartolomeu I, din zilele de 20 şi 21 martie 2013, fiind programată şi o rugăciune ecumenică în bazilica "Sfântul Ambrozie".

Înaintea lui Constantin, împăratul Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, însă Galeriu a murit la 5 mai 311, edictul său aplicându-se astfel doar parţial.

Începând cu lupta dintre Constantin şi Maxenţiu, de la Pons Milvius, lângă Roma, din 28 octombrie 312, împăratul Constantin a început să se apropie din ce în ce mai mult de creştinism. După istoricii creştini, Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă deasupra soarelui, cu inscripţia: In hoc signo vinces (Prin acest semn vei învinge). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Isus Cristos cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, servindu-i drept semn protector în lupte. Împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a sfintei cruci, astfel că pe arcul de triumf, păstrat până azi la Roma, el afirmă că a câştigat victoria asupra lui Maxenţiu instinctu divinitatis (prin inspiraţie divină).

La câteva luni după victoria asupra lui Maxenţiu, Constantin, împreună cu Liciniu, cumnatul său, au publicat Edictul din Milano, din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasă deplină creştinismului, care devine religio licita (religie permisă) în imperiu, Biserica este recunoscută ca instituţie oficială, independentă de imperiu, cu dreptul de moştenire; au fost retrocedate Bisericii lăcaşurile de cult şi bunurile confiscate, duminica a devenit zi de sărbătoare, târgurile şi munca fiind oprite; creştinii pot ocupa posturi publice; legile creştine devin legi de stat şi se opreşte uciderea prin răstignire. Prin acest edict, din religie nepermisă şi persecutată, creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată.

Din nefericire, Liciniu s-a îndepărtat de politica şi ideile lui Constantin, persecutându-i chiar pe creştini, între anii 320 şi 323; ulterior, Liciniu a fost condamnat la moarte şi executat, Constantin rămânând singurul împărat al Imperiului Roman, până la moartea sa, la 22 mai 337.

Rămas unic împărat, Constantin a luat faţă de creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni păgânismul greco-roman. Păstrarea titlului păgân de pontifex maximus i-a dat dreptul şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul chiar al creştinismului însuşi. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat şi cu mult tact.

Edictul lui Constantin marchează un moment important în istoria creştinismului, însă, din păcate, după Constantin, şi chiar în zilele noastre, nu se poate spune că Biserica a fost şi este peste tot liberă. E mereu nevoie de o recunoaştere a dreptului la libertate religioasă, ca drept al persoanei în raport cu alte persoane şi cu statul, aşa cum afirmă şi declaraţia Conciliului Vatican II, "Dignitatis humanae": Omul are dreptul de a nu fi constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale.

Pr. Adrian Blăjuţă